Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Firimituri (II)


Augustin Ioan

27.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
S-a încheiat mandatul actualului Consiliu Naţional al Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), care a durat din 2006 în 2010. Se refac echipele locale, şi vom avea, ulterior, o conferinţă naţională. Va fi ales un nou preşedinte. Cel actual, dl. Şerban Sturdza, are deja două mandate şi, oricum, s-a clasicizat, devenind membru al Academiei. Ce s-a realizat? În primul rând, salvarea casei lui Ion Mincu, de pe str. Pictor A.Verona, care a devenit sediul naţional al OAR şi a fost restaurat, într-un mod foarte particular şi, totodată, excepţional, chiar de Şerban Sturdza însuşi. Procesul e în curs, dar un monument a fost salvat, colectiv, de toţi cei care îşi achită taxa de membru. În plus, membrii consiliului şi-au donat indemnizaţiile de şedinţă pe tot parcursul mandatului pentru acelaşi scop nobil.

La fel, o seamă de filiale şi-au cumpărat sedii proprii, cum se spune, în teritoriu. Lucrurile s-au mai aşezat, lumea a început, vag, să priceapă la ce bun arhitecţii. Sunt şi multe întârzieri. În ce mă priveşte, e un eşec faptul că nu am reuşit să instituţionalizăm educaţia continuă, adică obligaţia de a lua credite de specialitate la un anumit interval de timp şi, în acelaşi timp, obligaţia de a avea credite IT, pentru că sunt, vai, destul de mulţi colegi care nu ştiu să lucreze cu computerul. Deloc, necum să-l mai şi utilizeze în procese contemporane de morfogeneză...

Unul dintre lucrurile frapante la Dakar era inexistenţa, pentru utilizatorii oraşului, a noţiunii de spaţiu public. Există clădiri, între care pare să nu existe decât haos. Nisip. Şi, pentru că am înţeles mai bine lucruri esenţiale despre ţara şi oraşul în care trăiesc vizitând o ţară şi un oraş din Africa (nu glumesc deloc!), m-am întors cu gândul acasă, unde am constatat că lucrurile sunt fix la fel (ceva mai multă vegetaţie, poate). Cu cât este mai slabă educaţia şi exerciţiul vieţii urbane, cu atât mai slabă conştientizarea faptului că locuim întreolaltă şi că, prin urmare, trebuie să protejăm lucruri care nu ne aparţin (doar nouă), precum spaţiul public. Şi, în acelaşi context, mi-am amintit distincţia dintre spaţiu public şi spaţiu colectiv, făcut de Josep Ramoneda, directorul CCCB Barcelona, la simpozionul despre Spaţiul public contemporan din iunie 2009, de la Bucureşti, pe care l-am organizat cu finanţarea din timbrul de arhitectură al OAR. Spaţiul colectiv este utilizat în comun, dar este deţinut în privat (cazul mall-urilor, de pildă), în vreme ce chestiunea posesiunii private nu grevează - cu servituţile sale inerente - asupra spaţiului public. De altfel, schimbarea regimului proprietăţii - ceva invizibil - a creat cele mai multe dintre efectele pozitive sau negative, deopotrivă, asupra mediului edificat din România, după 1989. Nu rechinii, nu administraţia, nicidecum publicul, ci schimbarea naturii proprietăţii. Or, această schimbare nu a fost încă asumată, sau barem înţeleasă în toate consecinţele sale potenţiale, de niciunul dintre actorii urbani. Planurile urbanistice, de la PUG-uri în jos, sunt încă informate despre o perspectivă comunitaristă şi autoritară asupra teritoriului.

Încă una şi mă duc. Şoseaua Aviatorilor şi Piaţa Charles de Gaulle sunt pavate cu piatră cubică şi protejate ca monument. Primarul vrea să asfalteze, Ministerul Culturii - nu. E clar că piatra cubică rezistă şi astăzi, după atâtea decenii şi că ar trebui nu numai să nu scoatem piatra cubică de acolo, ci, dimpotrivă, ca şi multe alte metropole occidentale (aţi fost la Lisabona vreodată, domnule primar?), să extindă astfel de pavaj la scara întregii urbe. Care e miza asfaltului, dacă este evident că, în România, el nu poate fi produs după reţete performante, turnat ca lumea şi, deci, nu poate fi întreţinut pe durata medie barem, necum în termene lungi? Păi, e simplu, nu? Comisioanele. Probabil, în patrie şi în capitala ei, asfaltul finanţează politica asta de doi bani. Cum piatra cubică despre care am pomenit are nevoie de câteva simple refaceri ici şi colo, primarul ţine să îşi facă mendrele pur şi simplu lăsând să se transforme în cratere toate gropile de pe acest traseu, până când Ministerul Culturii va ceda şantajului, va declasa traseul şi vor putea intra în funcţiune băieţii spălători de bani ai asfaltării...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer