Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

(Cu) orice e posibil


Bogdan Ghiu

02.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trebuie să te îngrijeşti, să ai grijă de tine (cum se spune, dar nu ştim foarte bine ce spunem, bîiguim şi noi resturi, frînturi, ca de vis: oricum vedem şi auzim pe ecrane, în marele flux oniric obiectivat, exteriorizat, ajutat să devină Supraeu), să te cultivi. Să te antrenezi tot timpul. Să rămîi curat, simplu, în formă. Dar aceste cuvinte, care sînt nişte supreme cuvinte de ordine, nu sînt perfect, imediat evidente: nu numai pentru că sînt greu, dificil de practicat, ci şi pentru că sînt uşor de uitat şi de deformat, de "tradus", de captat, de instrumentalizat. Dar ele sînt baza.

Curat şi simplu, transparent la sine, la tine însuţi, "sine" şi "tine însuţi" (redublare care apoi - pericol maxim! - devine / este extrasă, detaşată ca terţ, şi întoarsă împotriva-ne) care tocmai aşa devin posibile, se nasc.

Nu este nicio deosebire, nicio ruptură, nicio întrerupere de scop, şi poate nici, esenţial, de mijloace între teoriile inspiraţioniste, ba chiar şamanice, cele mai tradiţionale şi, să zicem, "revoluţia" în perceperea şi operarea artei, care se spune că ar sta la baza conceptului actual de artă, pe care a înfăptuit-o Duchamp, cu "declicul" ready-made. Inspiraţie, adică ready made. Pentru artist, arta este întotdeauna de-a gata, ţine de miracol, dar apare, tocmai, în lume, nu în afara lumii, este lumea însăşi ca miracol imanent, al imanenţei.

Miracolul este tocmai auto-"spectacolul" lumii, a faptului de a "face" lume. Artistul e mediu, "culege" arta care întotdeauna e ready made: lumea "în sine" e lumea în el "însuşi". Tocmai de aceea, el trebuie să se păstreze transparent la sine, iar asta cere "muşchi", antrenament, forţă, pricepere, "adresă", tehnică.

Ca mediu transparent, artistul este memoria vie a omului însuşi, nepervertit, nedominat, neîntors, prin propriile lui produse, împotriva lui însuşi, împotriva lui "lui însuşi" însuşi: nereeducat prin propriile fapte. Nu omul învins - nu există aşa ceva decît în minţile formate pe calapodul vechii metafizici, a main-metafizicii occidentale dominante -, ci omul care a uitat că trebuie să lupte, şi cum trebuie să lupte.

Omul-artist ca mediu transparent în primul rînd la / ca sine însuşi înseamnă că auto-transparenţa la miracolul imanent al lumii, care caută să instaureze această transparenţă la sine tocmai ca imanenţă (adică să se auto-"performeze"), riscă tot timpul să se autonomizeze, înseamnă menţinerea echilibrului imposibil dintre importanţa (interioară) de sine ca mediu şi a nu crede că tu eşti mesajul. "Mediul este mesajul" numai în sensul că nu există mesaj ultim, că orice mesaj este, de fapt, mediu, trimiţînd, la infinit, mai departe: mereu mai departe. Preţioasa lege exprimată de către McLuhan pentru domeniul mijloacelor rămîne o simplă butadă, eventual periculoasă tocmai ca mediu manipulabil, dacă nu va fi răsturnată, pentru a fi transpusă în domeniul scopurilor: MESAJUL E MEDIUL. Dacă nu "ai" mesaj, nu poţi să comunici, nu ai "pe unde".

Mediul trebuie păzit, voiam să spun, să n-o ia razna, ceea ce s-a întîmplat întotdeauna deja, ceea ce se întîmplă tot timpul, în mod constant. Nu de o critică a mediilor este vorba aici, ci de faptul că mediile, înţelese ca tehnologii, nu sînt decît "reificarea", materializarea stabilizatoare, încorporată (ar spune Latour) a unor utilizări înnoitoare, creatoare, a unor tehnici. Spaţiul public este între om şi unealtă, este spaţiul deliberării etice, deci al creativităţii tehnice. Nu ştiu dacă funcţia creează organul, dar, în istoria tehnicilor, utilizarea creează tehnologia: utilizarea tehnologiilor prezente creează, se "încorporează" ca tehnologii viitoare. Pas cu pas, tot timpul.

Or - şi cu asta recunosc că m-am abătut cu totul, cel puţin pentru moment, de la "cărarea" iniţială, oricum de rătăcire, a textului meu: m-am de-rutat -, cît de inventivi, cît de creatori, cît de creativi sîntem noi în raporturile noastre continue cu "uneltele" noastre?

Întotdeauna există un grad de ecart între o tehnologie şi tehnica ce-i e aplicată. Cel mai adesea, se poate spune că legea, în materie, este mono-utilizarea sau sub-utilizarea excesivă, maniacală: mono-tehno-manie. Pare redundant ce spun, dar nu e: nu numai că noi ne sub-folosim de tehnologiile pe care (nu putem să nu) le achiziţionăm, dar, mai mult decît atît, nu facem, hipnotic, ludic, decît asta. Salvator ar putea fi aici tocmai caracterul ludic, hipnotic, dacă nu tocmai aici ar interveni piaţa, marketingul, care nu ne livrează, împreună cu tehnologia-marfă, şi modul ei de utilizare, ci nişte moduri obsesive, invazive, parodice de sub-utilizare. Ceea ce numim "piaţă" pare a funcţiona, paradoxal, tocmai pe baza non-utilizării, sau a consumului fără întrebuinţare, a tehnologiilor-marfă. Visul, delirul, schizanalitic creatoare de lumi, sînt înfrînte, dejucate dat fiind că sînt trucate, mimate. Nu ni se vînd tehnologii pur şi simplu, ci scenarii, "filme", "jocuri" gata făcute, ca false moduri de întrebuinţare a respectivelor dispozitive şi gadgeturi. Nu cumva să ne folosim de ele!

Deşi trebuie să adaug că, în contact "banal", "trivial" cu "uneltele" noastre, noi devenim automat creativi, inventivi - dar trebuie, vai, să uităm asta: că putem schimba totul folosindu-ne de orice, oricînd.

Mă despart, aici, de Deleuze: pînă şi masturbarea produce, "procreează" - fantasme, care nu sînt puţin lucru (chiar dacă, conform criticii guattarian-deleuziene, ele oferă psihanalizei o cheie de reducere a creativităţii inconştiente).

Totul e bine cînd sîntem activi, totul devine periculos cînd sîntem pasivi, cînd ne lăsăm activaţi. S-ar putea ca asta să fie, pînă la urmă, legea (spinozistă) cea mai simplă.

Căci creaţia, creativitatea (chiar dacă nu sînt deloc acelaşi lucru, dar aici nu contează), inovaţia, schimbarea pîndeşte în fiecare om, la contactul cu tehnologiile. Dorinţa omului de a se "asambla" (Deleuze-Guattari), de a face maşină împreună cu maşinile, în maşini, este irezistibilă şi periculoasă. Tocmai de aceea, trebuie deviată prin false scenarii ludico-hipnotice. Nu cumva să ne folosim cu adevărat de potenţialul "uneltelor" noastre, altfel spus, chiar să le transformăm în unelte, să le luăm, copilăreşte, în serios.

Nu trebuie ca uneltele noastre chiar să devină unelte, adică tehnici productive. Altfel spus, implicit, arme.

Orice e posibil. Cu orice e posibil.

Dar pentru asta trebuie să te antrenezi, civil, mascat, tot timpul. Să rămîi curat, transparent la revoluţiile din lume, la lumile care se cer, neîncetat, create, adică urmate experimental, şi care ne apar ca miracole imanente.

Orice e posibil. Cu orice e posibil. Dar pentru asta trebuie să ştii cum, adică să inventezi, să rămîi curat, transparent la invenţiile care apar, în formă pentru a putea să le foloseşti, să le urmezi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer