Rusia a organizat pe 9 mai 2010 o paradă memorabilă la care au participat 10 mii de militari, cea mai mare din 1991 încoace. Dincolo de aceste parăzi există însă anumite mesaje... Anumite mesaje şi multă propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, luni, o declaraţie făcută în Piaţa Roşie de o femeie, de o persoanà anonimă deci. Ea spunea: "tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere". Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mîndră de ţara ei. Puterea şi-a atins scopul, pentru că reacţia acestei femei este de fapt reprezentativă pentru ce au simţit ruşii în general.
După perioada de ezitări, de tranziţie, de slăbiciune, iată cà poporul rus are din nou parte de spectacolul cu care s-a mai întîlnit şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare al mîndriei naţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.
O stratagemă veche de cînd lumea, de cînd există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit însă acest gen de spectacol popular dîndu-i, în perioada interbelică, o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, dar şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau tot atîtea mesaje externe şi interne. Iar pe plan intern populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea oferità de aceste parăzi era una piramidală, perfect ierarhică: în frunte, sau în vîrful piramidei se afla şeful suprem, în jurul lui se afla partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat dispus să-l urmeze orbeşte pe şef.
Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, ceva mai puţin înspăimîntătoare... Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia zilei naţionale a Franţei, pe 14 iulie, pe bulevardul Champs Elysées, între Arcul de Triumf şi Piata Concorde, sunt un spectacol popular... Ele evocă atît tradiţia cît şi statutul Franţei de putere nucleară cu un rol special pe mapamond. Franţa este însă ţara care a inventat parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat acum Rusia. In 1994 preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Elysées, ceea ce unor francezi mai vîrstnici le-a provocat un frison neplăcut...
Personal, consider că acest parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu de glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste parăzi, atunci ei ne-ar spune întîi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică... Imaginea soldatului cu steagul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, seceraţi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau partid), ci nişte teribile înjurături.