Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Control perfect (I) - Degete mici, de Filip Florian


Daniel Cristea-Enache

17.05.2010
Cultura, aprilie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Filip Florian, Degete mici,
roman, prefaţă de Simona Sora,
Editura Polirom, Iaşi, 2007, 256 p.
În toamna lui 2002, am început în Adevărul literar şi artistic un fel de serial critic consacrat debutanţilor post-1999. Ideea îmi venise de la un număr tematic din Vatra. Nu ambiţionam să ţin o cronică perpetuă a debuturilor, precum regretatul Laurenţiu Ulici, după cum nu aveam vreo motivaţie generaţionistă. Pur şi simplu, identificasem printre cărţile citite în acea perioadă câteva debuturi remarcabile (de la Ruxandra Novac şi Marius Ianuş la Teodor Dună şi Elena Vlădăreanu, de la Bogdan Popescu şi bietul Sorin Stoica la Lucian Dan Teodorovici şi Constantin Popescu, de la Sanda Cordoş şi Gabriel Coşoveanu la Ciprian Şiulea şi Antonio Patraş) şi mi s-a părut că era obligaţia profesională a criticului de întâmpinare să le analizeze şi să le expună public.

Identificarea vocilor noi a fost, bineînţeles, un proces, nu un moment. Am parcurs liste întregi cu debutanţi şi debuturile lor; am citit şi răscitit, comparat şi selectat; m-am documentat laborios şi m-am chinuit, în unele cazuri, să-mi procur un exemplar dintr-un titlu intruvabil; am ajuns să cer informaţii bio-bibliografice (date într-o casetă, la începutul fiecărei cronici) autorilor înşişi, unii aflaţi într-un fund de provincie, alţii plecaţi peste Ocean. Critică şi detectivistică: jocul acesta mi-a plăcut şi l-am practicat cu toată seriozitatea, bucuros fiind să descopăr, în mai multe texte, semnele unei noi sensibilităţi şi unei noi expresii literare. Am mărit intervalul scanat, de la 1999-2001 la 1999-2003; şi în februarie-martie 2005, pornisem pe urmele lui 2004, când... serialul a trebuit să se încheie, odată cu despărţirea mea, şi a întregii echipe, de Adevărul literar şi artistic (seria C. Stănescu şi Cristian Tudor Popescu). Astfel luă sfârşit şi perioada "uliciană" din cariera subsemnatului. Pe de o parte, ce-i frumos nu prea durează; pe de alta, schimbările, oricât de brutale ar fi, au poate rostul lor.

Proiectul iniţial, cu parametrii lui de execuţie, mi-a rămas însă în cap, deşi era evident că el presupunea o rubrică propriu-zisă, care să-i fie alocată. Nu puteam să scriu, ad infinitum, exclusiv despre debuturi; şi, la drept vorbind, nici nu mai voiam. Cercul literaturii contemporane e mult mai larg decât cel al ultimei promoţii. Astfel că i-am "abandonat", încă înainte de a-i descoperi şi aprofunda, pe debutanţii loturilor următoare, din 2004 încoace; cu regretul că fac asta, dar şi cu consolarea că nimeni nu poate să le facă pe toate în acelaşi timp. Cred că singura excepţie de la noua regulă a fost cronica din România literară la Ochi roşii polaroid. Acesta este un test (2006) de Gabi Eftimie, de care un critic de gust ca Mihai Iovănel era entuziasmat (şi pe bună dreptate). În rest, o "principialitate" niţel absurdă, contaminată de proiectul anterior: cum să scriu despre toţi debutanţii interesanţi din 2006, de pildă, dacă eu nu m-am achitat de obligaţiile evaluative ale lui 2004 şi 2005? Prea multă seriozitate devine comică - şi este perdantă dacă nu se adaptează. Printre altele, am pierdut debutul cu Degete mici (2005) al lui Filip Florian...

Când, în 2008, autorul premiat la USR a revenit cu Zilele regelui, n-am mai rezistat: i-am făcut o cronică aproape extatică, aruncând în aer cronologia receptării şi lăsând pe altă ocazie comentarea primei cărţi. Există însă şi un avantaj în aceste distorsionări ale unui desfăşurător ce încearcă să împace cronica şi istoria literară, zigzagul actualităţii în continuă schimbare şi sistematica unui anumit tip de radiografie critică. Un dublu avantaj, chiar. Mai întâi că nu umblu în orb, ca alte dăţi: ştiu cât de bun este Filip Florian. Iar apoi, nu mai am încorsetările cronicii sau recenziei de primă instanţă. Nu mai sunt obligat să scriu în zece mii de semne (cu spaţii...) şi să văd de sus, sintetic, un roman ce ar merita abordat şi reproiectat analitic. Consultând dosarul de presă, observ multe cuvinte frumoase care s-au spus la apariţia Degetelor mici (începând cu prefaţa excelentă a Simonei Sora), precum şi intuiţii pătrunzătoare ale originalităţii romanului. Dar o analiză mai amplă şi mai detaliată lipseşte; sau, dacă a fost vreuna, n-am reuşit eu s-o parcurg.

E un bun prilej să corectăm şi înscrierea acestei proze în sfera realismului magic: o "constatare" ce vine şi revine la mai mulţi critici, dar fără să se susţină prin textul cărţii. Ceea ce la Simona Sora e spus destul de nuanţat, cu observarea condiţiilor de aplicabilitate şi a contaminaţiilor ("Istoria lui Onufrie aruncă povestea într-un realism magic, colorat local cu retorica şi tonalitatea «Vieţii Sfinţilor».") este extrapolat de către alţi comentatori (Cătălin Sturza ori Paul Cernat) într-un mod al imprudenţei clasificatoare. În ce fel este Degete mici aşezat "pe calapodul realismului magic al lui Márquez şi Llosa" (C. Sturza)? Unde anume apare aici "mixajul de ficţiune politică şi realism magic" (P. Cernat)? În fapt, elementul fantastic, supranatural, oniric nu infiltrează nicidecum ordinea realistă a întâmplărilor şi nu schimbă coordonatele prozaice pentru a satura un aer al tuturor posibilităţilor. Diferenţa tipologică faţă de Márquez e enormă. Filip Florian variază mereu perspectivele (şi alternează uneori registrele), dar aceasta pentru a oferi mai multe unghiuri de percepţie şi înţelegere a uneia şi aceleiaşi realităţi, foarte bine documentată istoric şi marcată social. N-o să vedem deci nici un personaj feminin ridicat la cer odată cu rufele de pe frânghie şi nici un bătrân stând şi nemaimurind lângă pomul din curtea axială a tuturor generaţiilor. Că Onufrie (figură memorabilă, cu smocul lui de păr ce creşte întruna) numără pogorârile Maicii Domnului şi îşi duce viaţa în acord cu acest plan personal de credinţă ("Trebuia să fie pregătit la suflet şi la trup pentru ceea ce avea să vină"), e adevărat. Dar aceasta este o paralelă strict individuală la realitatea stabilă, socio-istorică şi umană a cărţii de faţă. Până la urmă, personajul va fi văzut de ochii colectivităţii ca un sfânt; ciudăţenia fizionomică şi comportamentală va fi asimilată abia în acest fel, al recunoaşterii unei diferenţe esenţiale. Altfel spus, ciudăţenia rămâne ciudăţenie, nu intră în compoziţia romanului, în acea atmosferă de realism magic a neobişnuitului devenit cotidian (şi diurn).

O altă figură stranie, pe care o întâlnim nu în prezentul acţiunii, ci în desfăşurătorul de cincizeci de ani şi mai bine al vieţii lui Onufrie, este Săndica, "Trâmbiţa lui Dumnezeu". Cu viziunile şi bolboroselile ei, sfânta in statu nascendi va fi "deconstruită" prin vulgarizare scabroasă de către vajnicii lucrători în "uniforme azurii" ai României Socialiste. Dar şi înainte de această oficială aducere cu picioarele pe pământ, personajul e introdus în pagină cu notaţia amănunţită a unui realism atent la toate amănuntele. Descrierea "Trâmbiţei" dumnezeieşti nu se pierde în obiectul ei, nu face una cu supra-condiţia personajului, ca în realismul magic sud-american. Expunerea este meticuloasă şi plină de detalii: "A reapărut mai târziu (să fi trecut aproape trei ani) în preajma Săndicăi, Trâmbiţa lui Dumnezeu, o fată costelivă cu un ochi scurs şi cu celălalt căprui, pe care-o duceau într-o căruţă cu coviltir. Stătea mereu întinsă, învelită cu pături groase sau numai cu un cearceaf (după cum era scuturată de friguri sau de fierbinţeli), vinişoarele de la tâmple şi de pe dosul palmelor păreau când albăstrii, când cenuşii (în funcţie de lumina soarelui şi de stările ei sufleteşti), bea doar apă şi se hrănea doar cu peşte fiert (pe care i-l curăţau de oase, îl striveau până devenea ca o pastă şi i-l dădeau cu linguriţa), dormea mult, vlăguită de darul ei (o scăldau de fiecare dată valuri de transpiraţie care-i udau cămaşa şi aşternuturile, dar femeile o spălau în somn, cu grijă să n-o trezească, o ungeau cu uleiuri ca să-şi păstreze mirosul de trandafiri, o schimbau şi-i primeneau patul), râdea rar (o dată la un anotimp), cerea câteodată flori de câmp (mai ales bucheţele de margarete), când ţipa lung şi ascuţit opreau imediat căruţa (dacă erau la drum) sau abandonau grăbiţi trenurile (dacă se întâmpla să fi făcut tabără undeva) şi se înghesuiau lângă ea, în genunchi, cu frunţile lipite de pământ, cu mâinile împreunate la piept, lăsând-o să se zvârcolească cu părul negru despletit, sorbindu-i cuvintele unul câte unul şi pe toate laolaltă, doar cuvintele acelea nu erau ale ei (numai buzele şi limba îi aparţineau), erau cuvintele Mântuitorului, rostite pentru toţi muritorii, dar auzite în primul rând de ei, însoţitorii Trâmbiţei Lui." (pp. 197-198). După care vine (dacă mai era nevoie) contrareacţia vigilenţilor lucrători pentru liniştea şi securitatea poporului muncitor: "acceptaseră la un moment dat să şteargă nimbul de fecioară al fetei, aflând că uniformele azurii vor să-i risipească şi s-o interneze pe Săndica într-un ospiciu. Se duseseră la primăria unui orăşel, în faţa unui ofiţer al stării civile, de unde plecaseră cu un certificat de căsătorie între Trâmbiţa lui Dumnezeu (cu numele ei din catastife) şi Iancu, pescar iscusit (...) Sub acoperământul actului aceluia pe care tronau stema şi numele republicii, virginitatea ei a rămas intactă, iar faima s-a mai stins. Cam atunci li s-a alăturat şi Onufrie, când locuitorii aşezărilor prin care treceau nu-i mai luau în seamă, ba chiar îi huleau după ce uniformele azurii se îngrijiseră să se ştie că Săndica s-a măritat (şi cine-a pomenit o nevastă să mai fie fată mare? cine-a auzit de-o sfântă care şi-a dat de bunăvoie fecioria?), era perioada în care un american coborâse pe Lună, iar o mulţime de ticăloşi, unii cu epoleţi şi cu gradele militare ascunse sub haine, alţii nici măcar atât, răspândeau vestea că, de când Săndica aflase ce-i mătărânga, nu-i mai ajungea bărbatul ei şi-i chema pe toţi sub coviltir, pe rând, şi-i obliga să-i facă toate plăcerile, altfel nu mai ţipa lung şi ascuţit nici în ruptul capului." (pp. 198-199).

Nici de un realism infinitezimal, comutat în fantastic, nu se poate vorbi în Degete mici. Controlându-şi perfect proza (extrem de elaborată) şi fraza ei (amplă, aproape somptuoasă), autorul nu procedează la traforarea realului, cu degajarea unor "efecte speciale" dincolo de grila verosimilităţii. Efortul lui epic e de a traversa în cât mai multe direcţii această realitate ficţională, descompunând-o din unghiul unui personaj sau al altuia şi reunind - nu adâncind - diferenţele de perspectivă. Indiferent dacă naraţia e la persoana I şi este făcută de simpaticul arheolog Petruş, sau la a III-a, a unui Narator neutral şi omniscient, fără identitate de personaj, lucrurile care se află şi întâmplările relatate compun nu altceva decât cronica unui orăşel românesc de munte, cu liniştea spulberată prin descoperirea unei gropi comune; şi ţesăturile câtorva existenţe (călugărul Onufrie, dar şi fostul proprietar Dumitru M., doamna Eugenia, văduva lordului Embury, ori tanti Paulina, gazda arheologului nostru), vieţi date pe repede înapoi şi apoi încet, foarte încet, înainte. Galeria de personaje fiind şi largă, şi variată (apare şi unul patruped, un dromader naturalizat pe sol autohton), e notabilă reuşita distributivă a prozatorului. Filip Florian se apleacă, în absolut toate circumstanţele romanului, cu o rară atenţie asupra celui ce vorbeşte în cadru; sau care, tăcând, îşi aminteşte, gândeşte, simte fără să se exteriorizeze. Degete mici abundă în istorii "mici", particulare, conturând şi diversificând Istoria mare; ca şi în depoziţii, mărturii, poveşti de tinereţe, discuţii de principiu şi bârfe în toată regula.

În acelaşi timp, frenezia dialogică, reconstitutivă şi confesivă nu sonorizează romanul. Efectul e întâi curios, dar nu mai puţin bine controlat. Stilul prozei, atât de ceremonios şi învăluitor, lucrat fără a fi calofil şi artificial exact cât trebuie, preia şi absoarbe zgomotele şi tensiunile din spaţiul romanesc. Atunci când apar şi se profilează, fiind aproape de un punct al exploziei, dramele se topesc parcă în această scriitură artistă, care sublimează şi estetizează orice secvenţă mai dură. Dacă privirea romancierului e caldă, cuprinzătoare, atentă la toate aspectele, uneori evident simpatetică, pagina lui este rece sau, mai bine zis, impersonală. Pe măsură ce sunt rulate, experienţele dramatice şi episoadele teribile se modulează după registrele foarte bine stăpânite ale autorului. De aceea, raportarea adecvată a acestei cărţi splendide este la tradiţia modern-crepusculară a unui realism intelectualizat, vag ironic şi subtil abstractizat, de Mitteleuropa. Povestea Marelui Brigand (2000) de Petru Cimpoeşu şi Asediul Vienei (2007) de Horia Ursu zâmbesc şi ele, cu înţeles, acestor Degete mici, despre care nu m-am învrednicit eu să scriu, în zece mii de semne cu tot cu spaţii, la data primei apariţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer