Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Firul şi legatul


Manu Anghelescu, Maria Balabas

17.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De fenomenul împletirii se leagă multe poveşti. Unele mai închegate, unele mai dezlînate. Despre faptul că orice structură este instabilă şi despre ideea că viaţa atîrnă de un fir de păr se leagă multe amintiri şi momente ale unui prezent universal.

De cîteva zile mă gîndesc că aş putea împleti zile întregi, aţă după aţă, mărgea după mărgea, nod după nod. În acest fel aş putea lega povestea care ar putea fi povestea umanităţii citită într-un colier făcut cu aţă cerată şi cu minute încerate în liniştea unei bombe cu ceas. Pentru că mersul legat face parte din mersul omenirii, fiecare respiraţie ar fi un pas către un nivel superior al conştiinţei individuale la care rîvnesc fără să ridic un degetar.

Şi iaca aşa, oră după oră, minut după minut, fie el umblat pe pajişti cu flori galbene şi pietre istorice, fie el pierdut printre tiendas de recuredas, menu del dia, cărări nemarcate, în dimineţi cu leche la conservă din satul cu lame şi vaci, printre carioci înverzite de la frunzele de coca, timpul se pregătea pentru dezlegare.

Ruptura se producea simultan cu lipirea. Nimic nu se lega. Încercam tehnici diferite pentru a forţa alipirea la un timp sacru. Mă îmbîrligam în detalii sofisticate în timp ce realitatea, de care aparţineam vrînd-nevrînd, îmi dădea tîrcoale. Ce va fi cu şirul acesta al poveştii? Va avea el vreun sens în imaginea de ansamblu a unităţii lanţului care cînd strînge, cînd apasă, cînd eliberează, cînd leagă? Pentru că femeile astea care îşi poartă copii în traistă şi torc toată ziua cingători pentru legat destine, trebuie să deţină ele un secret al sensului trecerii timpului. Sau poate că nimeni nu are nevoie pe timpurile astea eruptive de curelele, aşa cum nimeni nu are nevoie de ţesători, povestaşi, desenatori, comentatori. Pentru că ajunge ca un val de cenuşă să se abată asupra cerurilor şi nimănui să nu-i mai pese de culorile apusului.

Continuînd legarea şi dezlegarea, pentru a putea fi stăpînă pe acest proces al legării ideilor, ar trebui să trec mai departe în stăpînirea tehnicilor prin care aş putea pricepe semnificaţia detaliului. Deocamdată nu se leagă de la sine. Şi noi ştim bine că se mai întîmplă şi că se poate.

Zilele trec legate una de cealaltă. Nici nu se face bine de următoarea, că deja ştiu, revoluţia indică trecerea către şirul de alte 990 şi încă câteva de posibilităţi cotidiene.

Succesiunea este mai rapidă decât o pot stăpâni eu. În liceu, maică-mea, înţeleaptă, mi-a spus: "nu te apuca de şcoala de ghizi, înainte să-ţi dai examenele. Dup-aia vei fi liberă." Pare că excesul m-a cuprins acum şi greşelile vin şi ele în urmă.

Din mansarda unei case vechi, hai în ceainărie, ba nu, la iarmaroc, la festival, să gătim, în clubul de jazz, la fum, la fără fum, într-o beţie răsucită, într-o maşină de epocă şi refren de noapte îndelungă, răspund rapid, fără să gândesc, zic mereu DA, ca la lecţie, iar greşesc, ne adunăm, cântăm, improvizăm, scriu, respir. Dorm. Când dorm visez furnici, în pat, în cameră, potopind spaţiul. Ne îmbrăţişăm. E pace.

Primesc unul dintre semnalele care mă anunţă că trebuie să rup acest ritm. Telefonic, nu mă urmăreşte nimeni. Nici o dilemă. În mintea mea e vacarm, doar. Mă uit în oglindă să văd dacă sunt tot acolo şi mă reped încă o dată la masa cu mâncare. Nu recunosc nimic. Probabil d-aia nu am înţeles niciodată nimic din pictură, pentru că era alt spaţiu acolo.

La mine, simetrie.

Zac grămezi peste grămezi cărţi. Lângă Clapton, nişte romanţe. În baie - cântăreaţa cheală, ştiinţa plantelor şi cărţi despre filmele pe care oricum nu apuc să le văd. Simt cum trece timpul. De fapt, nu... vrând nevrând, în şedinţe, te gândeşti la vârstele anterioare. Porţi responsabilitatea între ulucii fiinţei tale. Şi tu umbli fleandura, zâmbind la toată lumea, nătâng, în faţa crizelor, tu eşti doar un zâmbet, cald, nu înţelegi de ce se luptă oamenii, pentru ce, tu înalţi colţul buzelor şi spui "nu-i nimic", eu adică zâmbesc inocent şi d-aia num ă ia nimeni pe stadioane, doar mă îmbrăţişează înainte să dispară din nou, eu rămân zâmbind şi gândindu-mă, eventual...

Partituri nestudiate pe de-a-ntregul. Aşa trăiesc totul, la prima vedere.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer