Prima chestie a fost că nu aveau semla. Nu aveau şi pace. Nu că şarmul unui oraş s-ar reduce cumva la patiserie, dar în ghid scria foarte clar. Începând cu primele zile de primăvară, la Stockholm, pe stradă, în cafenele şi chiar şi prin restaurantele cu ştaif e musai să guşti din gogoaşa asta aurie, eventual cu un strop de frişcă abia mijită pe rumeneala ei dată cu pudră. Zahăr pudră.
Nu era şi pace.
Şi nici frigul suedez, descins parcă din glaciaţiune. Toată recuzita mea de pulovere a pălit sub un soare nordic dătător mai degrabă de insolaţie.
Erau, în schimbe, suedezele. Exact ca-n poveşti. Ca-n reviste. Ca-n folclorul european. Traumatizant de frumoase. Şi, când spun traumatizant, vă spun voalat că vă duceţi acolo pe propria răspundere. Bărbaţii riscă torticolis, iar femeile o depresie de toată frumuseţea.
Bun. Să tragem linie şi să adunăm. Stockholm e un oraş fără gogoşi la vedere, fără pusee meteorologice supărătoare şi cu femei răpitoare. Până aici e OK?
Pentru că, mai departe, lucrurile se prezintă cam aşa. Minimalismul există. Şi în design, şi cam în tot ce e produs suedez. Într-un fel, diferenţa dintre Stockholm şi orice alt oraş european e diferenţa dintre o jumătate de baghetă (eventual cu seminţe de dovleac) şi un biscuite extraplat, sărat, evident (fac ce fac şi tot la mâncare mă întorc!). Din autobuzul care mă duce la hotelul căruia o să-i spun "acasă" timp de patru zile (daaaaaaaaaaaaaaaa, sunt în city break şi ador chestia asta!), consum vizual linia hipocalorică a clădirilor care variază de la gri la pastel. Până acum nu detectez mai mult decât un farmec industrial, unul de care Ţara Ikea mi-a fost suspectă dintru bun început. Dar aşa-s cam toate drumurile dinspre aeroport. Nu e cazul să-ţi formezi o impresie înainte să fi făcut cunoştinţă cu oraşul "pe bune" şi în cartiere mai umblate. A, bine că am ajuns aici! Surpriza cea mai mare a venit câteva ore mai târziu. Suedezii, care au de felul lor foarte puţine hibe, s-au dovedit a avea, totuşi, un fir dus la ciorap. Sunt... puţini. Ori asta, ori stau foarte mult în casă.
La nici o oră după ce descinsesem din autobuz mă plimbam pe la Moderna Museet, pe la Aquaria (un fel de colecţie de habitate subacvatice populate cu toate neamurile de peşti, meduze, creveţi, melci şi alte dihănii simpatice) într-o atmosferă de Bucureşti duminical sau, după caz, epurat de toată suflarea corporatistă, în lunile de vară... Stockholmul are multe atracţii, dar animaţia diurnă e departe de a fi unul din punctele lui forte. Ceea ce, dincolo de o anumită aură idilică, are şi ceva avantaje. Bulevarde largi, mărginite de pomi care se încăpăţânează să fie mereu în floare. Romantic? Romantic. Aşa mi s-a părut şi mie. Un melanj între romantic şi sedat.
Urci un deluşor patriarhal, în inima oraşului, şi dai peste Rosendals Tradgard. E o celebră grădină de trandafiri, unde şi turistul şi suedezul fraternizează la soare, vrăjiţi de mireasmă, poveste şi, ce să mai, una peste alta, ideea de natură translatată la oraş, de grădină cu sere, alei şi chiar şi un mic labirint verde şi rămuros. Numai că suedezul e mai practic decât turistul. Aşa că a deschis aici un fel de magazin eco, menit să te îndrepte spre calea cea bună, adică cea fără conservanţi şi să-ţi deschidă apetitul pentru cultura slow food, în caz că nu ai descoperit-o până acum. Evident că am plecat de-acolo cu trei borcane, unul cu dulceaţă de merişor şi încă două în care, sincer, am uitat exact ce era, dar n-am niciun dubiu că era 100% bio.
100% frustrată stau şi eu, a doua zi, dimineaţă, şi fac ramuri în faţa magazinului Åhléns, pe Klarabergsgatan. E închis. E închis la 10.37. Eu, care am plecat de la hotel, voiniceşte, la ora 9, să nu ratez nimic din frumuseţile Suediei, habar nu am avut că aici nimic nu mişcă până la ora 11. Orice-ar fi. Pe străzi - epurat ca şi ieri. Nu-mi rămâne decât să aştept, rememorând chifteluţele bifate ieri, în Djurgården. (Da, sunt celebre, sunt delicioase şi vă sfătuiesc sincer să nu daţi curs obsesiei lor de a pune dulceaţă peste ele - nu trebuie să fim toţi vikingi!). Magazinul, cum era de aşteptat, se deschide la 11 fix. Nici o secundă mai târziu. Aici totul se face molcom... şi la ţanc. La fel e şi la muzee. La fel şi la Centru de Informare Turistică, unde iei un număr, de la automat, după care aştepţi cuminte până când numărul tău se aprinde pe un ecran. Asta înseamnă că omul de la ghişeu, cel cu informaţiile turistice, poate în sfârşit să-ţi asculte păsul. Şi, după minutele (multe!) pe care le petreci rememorând chifteluţe (alte chifteluţe), sunt toate şansele ca el să nu aibă un răspuns la întrebarea ta. Va etala în schimb o dantură perfectă, cunoştinţe excelente de limbă engleză şi un zâmbet care-ţi aminteşte de Ken şi de Barbie.
Ies de la Centrul de Informare Turistică şi dau nici mai mult nici mai puţin decât peste o... demonstraţie. Numai că suedezii au un fel de a demonstra care e numai al lor. La început crezi că e o sărbătoare naţională. Îi vezi cum trec, în ritmul muzicii, prin faţa Palatului Regal, împingând cărucioare, discutând degajat, ajustând lesa câinelui sau comunicând cu papagalul de pe umăr (aici chiar nu glumesc; era o ditai pasărea colorată aşezată comod pe umărul omului). Altfel spus, demonstraţia e un fel de plimbare cu familia, care mă amuză prin calmul ei care, atunci când nu mă aduce la exasperare, mă obligă să-mi scot o pălărie virtuală, ca-n faţa unui presupus secret al longevităţii.
Totul în Suedia merge după ceas. Şi nimeni nu se stresează. Doar când te plimbi prin Gamla Stan, cartierul istoric colorat şi bavard, cu străduţe, cafenele, magazine şi restaurante fistichii, parcă parcă e ceva mai multă animaţie. Mai fac doi paşi, însă, şi iată-mă înapoi în atmosfera de promenadă, într-un pitoresc semilagunar, cu faţade parcă date cu smalţ, iahturi de toate dimensiunile semeţindu-se în golf şi eternii pomi în floare dormitând nestingheriţi. Ca-n vederi. (Mi-am adus aminte - al doilea borcan era cu gem de dovleac! Cu ce-o fi fost al treilea, însă?...).
La Stockholm se întunecă pe la 11 noaptea, vara. Când, în sfârşit, vine şi frigul suedez, să-ţi demonstreze că eşti, într-adevăr, în Nord. Am făcut pace cu suedezele şi look-ul lor de fotomodel la TGI Friday's, învelită într-o pătură pufoasă (e din partea casei!), străduindu-mă să dau gata o porţie de Oreo Madness (dacă semla tot n-a fost de găsit!). De-aici văd toată promenada, însufleţită brusc de turiştii rătăciţi prin Stockholm-ul nocturn. În faţa mea, însă, la câţiva metri, poate, de intrarea în cafenea, vântul agită de colo colo nişte hârtii mototolite, părăsite, pare-se, pe stradă. Şi aşa, uitându-mă la ghemotocul de maculatură homeless care se rostogoleşte de zor, scrijelind cu delicateţe soclul perfecţiunii suedeze, mă surprind zâmbind larg, cu satisfacţie, în timp ce mă afund şi mai mult în pătura mea moale. (Oare ce-o fi fost, totuşi, în al treilea borcan?...)