Macadam

Venim pe trecerea de pietoni. Bastonul lui sună uşor - macadam, macadam. Îmi dau o şuviţă la o parte, ca să văd mai bine. "Tineri!", exclamă soţul meu şi zîmbeşte cu subînţeles. Deja ridurile îi brăzdează faţa - frumoasă pe vremuri - şi picioarele abia-l mai ţin. Eu am slăbit considerabil, nu am atîtea riduri dar arăt mai bătrînă decît el - părul meu cărunt mă dă de gol.

Sînt doi. Pe întuneric. Se pupă de mama focului. Plete răvăşite şi tot tacîmul. Îi privim. El - înalt, îmbrăcat de la St. Oliver's, cu bocanci de munte şi cu o geacă de fîş impermeabil. Despre ea am crezut o clipă că e tot băiat, un băiat cu plete. Dar nu, e fată - aşa cum eram şi eu acum cincizeci de ani. Subţire, graţioasă, cu o geantă aruncată peste trunchiul firav, se agaţă cu braţele de gîtul băiatului şi îl sărută de parcă n-ar mai fi nici mîine, nici poimîine, nici niciodată.

Oare de ce tinerii din ziua de azi nu sînt graşi? Toţi sînt înalţi şi slabi. Pe vremea cînd eram noi de vîrsta lor, soţul meu era un pic grăsuţ. Avea chiar burtă - şi nu de la bere, ci de la mîncarea bună pe care i-o pregătea soacră-mea şi apoi, cînd mi-a venit rîndul, eu.

Aceşti doi tineri care se sărută de parcă nimic altceva n-ar conta sînt tipici pentru adolescenţii din ziua de azi. Au feţe prelungi şi ochi arzători. Acum el o mîngîie pe spate. Ea se agaţă şi mai tare de gîtul lui. Noi venim, încet-încet. Mai avem puţin şi ieşim de pe trecerea de pietoni. Soţul meu se sprijină mai puternic în baston - macadam, macadam. Simt o presiune în braţul pe care mi-l ţine într-al lui. Mă uit la el: un bătrîn simpatic, dar tot bătrîn se cheamă că e. Totul e bătrînesc la el: pantofii, pantalonii, sacoul, ochelarii. Brusc, mă simt ca o adolescentă şi mă îmbujorez, privindu-i pe cei doi tineri care se îmbrăţişează. Soţul meu îşi drege glasul. Începe să fredoneze melodia pe care dansam noi în vremurile de demult. Un zîmbet îmi înfloreşte pe buzele uscate. "Îţi aminteşti?", aş vrea să-l întreb, dar prefer să tac şi să-i privesc în continuare pe cei doi copii de care ne apropiem încet, încet, macadam-macadam.

Băiatul o mîngîie pe păr. Fata îi răspunde cu o strîngere de mînă. Un ultim sărut. O ultimă atingere. Apoi, se îndepărtează. Ea se îndreaptă spre policlinică, el - în jos pe deal. După trei paşi, băiatul începe să alerge. Fuge ca vîntul şi ca gîndul. Face chiar şi un loop prin aer. Fata se îndepărtează încet, visătoare, dar el aleargă mîncînd pămîntul.

Soţul meu se uită la mine. "Tineri!", oftează el din nou. Şi ne continuăm drumul, braţ la braţ. Bastonul lui atinge pămîntul: macadam, macadam.