Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Crăciun 2003 la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred în Moş Crăciun!


Nicole Sima

19.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Crăciunul... cât miraj, câtă căldură în suflet, câtă bucurie!

Seamănă atât de bine unul cu altul şi totuşi, căutând în caseta cu amintiri a inimii mele, le pot deosebi.

Derulez filmul cu încetinitorul, luând-o în sens invers. Nu mă opresc prea mult la ultimii ani - preţioşi pentru mine - , fiindcă am participat şi particip la bucuriile adunate ale copiilor ce cresc sub ochii mei, fie că sunt ai rudelor şi prietenilor apropiaţi, fie că sunt proprii mei copii, Diana şi Vlad, astăzi tineri în toată firea.

Mai derulez puţin... Suntem foarte tineri, abia căsătoriţi şi cumnaţii mei, turdeni, încă studenţi, sunt ca şi "adoptaţi" de noi. În jurul bradului aprins, cei trei fraţi Sima cântă colinde. Au voci frumoase şi un repertoriu bogat, mult mai bogat decât al meu la vremea respectivă. Azi e inflaţie de colinde şi, de aceea, farmecul a scăzut enorm.

Tot scrutând trecutul, iată-mă copil. Acum da, e momentul să fac un "stop cadru" şi să zăbovesc un pic mai mult. Sunt atâtea amintiri! Parcă nu mă pot decide cu ce să încep. Unele sunt de-a dreptul ciudate, când stau acum şi mă gândesc, pentru că, în mintea copilului de atunci, existau mai multe categorii de "moşi", dintre care UNUL SINGUR era Moş Crăciun adevărat. Îi acceptam şi pe ceilalţi, fireşte, pentru că îmi aduceau daruri, dar ei ar fi putut foarte bine să lipsească: de exemplu, cel ce-şi spunea "Moş Gerilă" şi venea la tata la birou. Se făcea o serbare mare în sala de spectacole a Ministerului Transporturilor. Din tot ce se petrecea acolo, ţin minte un singur lucru frumos - cântecul "Moş Gerilă" compus şi interpretat de către Enrico Fanciotti, arhitect la Institutul de proiectări, dar care se ocupase cu succes şi de muzica uşoară.
În rest, parcă simt şi acum oboseala statului la coadă, alături de părinţi, ca să mă strige "moşul" şi pe mine şi să-mi dea pachetul.



Mai erau "moşii" din diverse case, fie că era cel care ne recompensa după serbarea tradiţională pe care o organiza doamna cu care făceam franceza, fie că era acela care venea la verişoara mea, Cristina, care îşi serba cu aceeaşi ocazie şi onomastica. Plăcut, dar nu memorabil, pentru că memorabile şi, sper, de interes şi pentru cel ce acum, alături de mine, "priveşte" acest filmuleţ, au fost momentele pe care am avut privilegiul să le petrec în casa dramaturgului Mircea Ştefănescu, unchi prin alianţă, fiind căsătorit cu o foarte dragă mătuşă de-a mea. Fiica lor, Daniela Ştefănescu (la rândul ei, astăzi, scriitoare, traducătoare şi redactor de limbă germană), avea onomastica pe 17 decembrie, de sfântul Daniel. Fiind atât de aproape de Crăciun, părinţii ei organizau o mare petrecere , serbând ambele evenimente. Nu lipsea bradul frumos împodobit şi, mai ales, nu lipsea Moş Crăciun în carne şi oase (întruchipat - am aflat mai târziu - , de către actorul Mircea Şeptilici, care se machia şi îşi punea costumul împrumutat de la teatru, în baie). El ne lua pe fiecare pe genunchi, ne întreba dacă am fost cuminţi, dacă ştim o poezioară sau un cântecel şi apoi ne dădea darul pregătit cu grijă de către mătuşa mea. Pentru acest eveniment special, bunica îmi cosea o rochie nouă, iar mama repeta cu mine "piesa" cu care urma să mă produc. Ce de emoţii!

Eu nu realizam atunci cu cine am de-a face, dar la masa soţilor Ştefănescu veneau numai somităţi. Să vi-i prezint pe câţiva dintre cei prezenţi acolo:

- actorul Ion Iancovescu, care povestea cu haz cum a încercat el să "păcălească" autorităţile, dar nu i-a mers. Era prin anii 50 şi nu se putea ieşi uşor în occident. Atunci, Iancovescu s-a dus la directorul teatrului şi i-a spus că vrea să joace rolul lui Cyrano de Bergerac din piesea lui Edmond Rostand şi trebuie să meargă neapărat la Paris ca să se documenteze. Directorul i-a răspuns că-i oferă rolul principal dintr-o altă piesă: "Poveste din Irkuţk" şi-l trimite să se documenteze în Siberia.

- actorul Costache Antoniu, care jucase magistral rolul tatălui din piesa unchiului meu "Acolo departe...". Era foarte simpatic şi jovial şi avea un obicei: după ce spunea "la revedere" şi îşi punea paltonul şi galoşii, mai stătea de vorbă la uşă, preţ de două ore pe ceas, neputând să se desprindă de plăcuta atmosferă oferită de gazde.

- actorul Radu Beligan, despre care, din fericire, nu trebuie să vorbesc la trecut, pentru că ne bucură şi astăzi cu arta sa inegalabilă. La vremea respectivă jucase cu succes în piesa "Vis de secătură" de Mircea Ştefănescu (dacă nu mă-nşel, a mai avut şi alte roluri în piesele unchiului meu, cum ar fi în: "Acolo, departe", "Căruţa cu paiaţe", etc.).

Mai era acolo şi Ion Anestin, mare om de artă - atât cu condeiul, cât şi cu penelul. Ştiu că el a murit destul de tânăr, nu mult după ce a ieşit din închisoare, unde fusese aruncat pentru că publicase nişte caricaturi curajoase cu "măcelarul din Piaţa Roşie", adică Stalin.

Ceva mai târziu, inimosul Mircea Ştefănescu, om de o rară distincţie şi fineţe sufletească, a mai "adoptat" doi proaspăt ieşiţi din închisoare, cărora mulţi le întorseseră spatele şi care i-au devenit prieteni devotaţi: baritonul Şerban Tassian şi criticul dramatic Nico Carandino.

Îmi amintesc bine dueturile din opere făcute "la botul calului" de Şerban Tassian şi basul Nicolae Secăreanu - alt apropiat al casei. Uneori, când repertoriul dădea spre romanţe, li se adăuga şi vocea lui Sandy Tassian, fratele lui Şerban. O desfătare fără egal!

Tot o mare desfătare erau şi dueturile sau, mai bine zis, "duelurile" verbale dintre un alt mare dramaturg, Tudor Muşatescu şi poetul Radu Costăchescu. Când atmosfera se încălzea, urechi să fi avut, pentru că ce auzi aveai. Cei doi dialogau în versuri şi lucrul acesta avea loc spontan, sub ochii tuturor. Puţin hilar era atunci când vre-unul dintre comeseni decidea să se amestece şi el în vorbă, aruncând câte un vers care se potrivea ca nuca-n perete.

Cam acestea erau Crăciunurile din primitoarea casă Ştefănescu şi eu nu le voi putea uita niciodată.

Totuşi, adevăratul Moş Crăciun era cel cu care nu am reuşit să mă-ntâlnesc niciodată "nas în nas", deşi numai eu ştiu cât l-am pândit... El venea numai acasă, datorită bunilor mei părinţi care, indiferent de greutăţi, ne-au creat toate bucuriile acestei sărbători ani de-a rândul, oferindu-ne, o dată cu darurile, acea lume plină de mister şi luminată de iubire.

În ACEST Moş Crăciun eu cred şi acum!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Mos Gerila
    Dumitru, 14.06.2012, 00:08

    Frumoase amintiri,Aproape ca am uitat cum erau de fapt vremurile.Profit de ocazie sa intreb de un cantec ,probabil de Enrico Fanciotti (sau de Edmond Deda) cu versurile
    "Mos Gerila,ochii-aceia adu-i inapoi",va amintiti cumva de el?

Spacer Spacer