31.05.2010
Una dintre scările lumii ducea către o necunoscută

Una dintre scările lumii ducea către o necunoscută-capăt. Pusesem deja portavocea la gură şi desprindeam de pe crengi cuvinte. Cei aşezaţi pe scaune, în faţa mea, propovăduiau ascultarea. Noi eram trei, strânşi unul într-altul, protejându-ne de vălmăşag. Ne rosteam sunetele şi ne roteam simţirea în jurul axei, fără a depăşi micul cerc cuminte aranjat în jurul nostru. Pe treptele celelalte, în sus, oamenii erau roşii şi roz şi verzi şi galbeni şi albi şi bucăţile deveneau fericire şi curajul devenea carton şi frunzele se transformau nefericit în plastic, ogni speranza, dansul devenea oboseală socială cronic răspândită idiot jur împrejur jur împrejur, până la capăt.

Eram trei pe una dintre treptele lumii, lăsând în afara noastră orice urmă de impuritate, urmărind un fir invizibil care lega facerea eventuală a lumii de biblioteca infinită cu praf liber, un praf în care ne aşezasem şi pe care îl făcusem al nostru, memorie fin prelucrată după regulile unei societăţi în descompunere.

Era o adâncă tristeţe şi o chemare adâncă înspre noi înşine, declanşând resorturile fericirii şi ale lipsei durerilor de cap, prin ritmul devenit totem comun atunci, în acel moment, rupt, respirat, inhalat, transformat energetic, portret la minut din om în om până la vibraţia restului de măsură.

Mamele nu se mai recunoşteau între ele, nici taţii şi doar fiii refuzau uitarea, chiar dacă asta însemna să conchizi că magia îşi are doar rostul de mic aliment cu proteine şi glucide, dar nu de catalizator al coincidenţelor primordiale. Scări de serviciu pentru fluturi susurase odată vocea unei doamne parfumate în urechea mea şi, pe drumul lipsit de politică şi diplomaţie, am mers până la acea necunoscută-capăt alta decât până acum şi i-am şoptit.

Soarele cădea greu deasupra noastră. Scaunele se topeau. Copacii deveneau aşchii. Carbonul era doar nume de MC de hip hop. Mă cuprinsese lâncezeala. Simţeam cum devin mucegai. Şi mă împotriveam. Şi din nou apăsam butonul de repetiţie. Atunci totul izbucnea sacadat, ritmic necuviincios, de la tobele africane şi până la trăznăile unei doamne care şi-a vopsit picioarele în roz, pedalând prin văzduh, liberă doar până la firele de electricitate care-au adus-o brusc pe pământ, pentru că se terminase totul, vocea tăcuse, fluierul rămăsese fără aer, brânza de vaci fusese mâncată, aplauzele fuseseră epuizate şi tomul de cărţi răspândit în 4 vânturi câtă era legenda.

Tăcuse în jur; dar noi eram în continuare pe una dintre treptele lumii, refuzând scara în totalitate, lămurindu-ne că, pentru a ne păstra, trebuie să mâncăm doar puţin câte puţin patima şi doar atât câtă ar fi bună sarea în bucate.

Sunetul se potolise şi rămăsese adânc întipărit în noi.


Întîlnirea cu destinul

Eram în mişcarea valurilor şi treceam graniţele unui tărîm nemaiîntîlnit dar bizar de familiar. Eram blindată în colacul de salvare al minţilor de la inundaţia în reziduri sociale. Percepeam doar mişcarea apei sub fîşiile de lemn glazurat, legănarea motorului în timpanele oxigenate şi privirea hipnotizată de culoare. Penetram un spaţiu care mă recunoştea. Trăsăturile feţei prindeau contur de aborigeni stelari, corpul se lupta cu musculatura pentru a reţine o forţă internă care se cerea eliberată şi celulele o luaseră razna. Ceva în mintea de dinaintea minţii recunoştea acele locuri. Copacii vorbeau pe o limbă pe care numai atomii unui organism arhaic o recunoşteau. Venise vremea pentru observare. Venise vremea orologiului dat cu încetinitorul.
Şi vîntul se opri din bătut frunzele.
Spaţiul devenise un loc al frămîntărilor silenţioase. Aerul făcea loc nărilor hulpave. Venise vremea ca lumea să expire a linişte.
Şi pielea îşi făcea loc printre tăieturile ochilor scrutători: "Nu mă fotografia!"
Şirul fierbinte încălzea venele fericite şi îmbujorate termic. Privirile negre pîndeau de după tufişuri. Fibrele aşteptau un semn pentru a se năpusti deasupra porilor înroşiţi de muşcături din fructul pasiunii.
Instinctul îşi pierduse sensul. Atîrna singur printre manifestări ale mamiferului dezlănţuit.
Fiara din piele era fiara din minte.
Şi dimineţile se scurgeau cu aceeaşi seriozitate matinală, ca şi cum cîntecul păsărilor de noapte nu erau îndeajuns pentru a compensa o linişte de mormînt călduţ.
Şi nopţile îşi pierduseră din substanţă. Destinul încă pîndea de după preconcepţii. Cortina nu dezvălui nimic special.
Trecuse timpul care se extenua în sine. Tînjeam după ardere.


0 comentarii

Publicitate

Sus