Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Refresh


Ioana Bâldea Constantinescu

01.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iubit tâlhar, tu, hoţul de miresme, te iert când sărăcia mea o furi,
Iubirii-i ierţi fărădelegea lesne, mai greu fărădelegile le-nduri.
(William Shakespeare, Sonetul XL)


"Nu-mi place cum miroase!"
"Dar... miroase-l!"
"Nu-i nevoie, că l-am tot mirosit într-o vreme şi-mi aduc aminte sigur că nu-mi place."
"Măcar eşti constantă."

Sunt. Între nasul meu şi picătura de Chanel no. 5 pur şi simplu... nu e chimie. N-a fost niciodată. Sunt la curent cu mitologia ataşată: că i-a servit de pijama lui Marilyn Monroe, că s-a vrut a fi un parfum cu totul şi cu totul artificial, că acum douăzeci - treizeci de ani imaginea lui era Catherine Deneuve şi că eu, cea de azi, ar trebui să-l asociez cu Audrey Tautou. Sau cu Nicole Kidman, coborâtă, acum din Moulin Rouge într-o fantezie publicitară cu Rodrigo Santoro pe post de îndrăgostit boem. ameţit de prezenţa olfactivă a vedetei Numai că, oricât de mult mi-ar plăcea spot-ul lui Baz Luhrmann, regizorul idilei mai sus disecate, când mă trezesc faţă-n faţă cu mireasma captivă în sticluţa ei vintage, trebuie să recunosc că... nu se întâmplă nimic. Nu mă cheamă şi pace.


Nu ştiu de ce, în mintea mea, şi numai acolo, No. 5 miroase a vechi. Dincolo de mit, de glorie, de fabulosul mereu modernizat, pentru mine el este un parfum născut în 1921. Ceea ce poate suna inacceptabil, ştiu. Timpul e un criteriu prea puţin relevant pentru a stabili desuetudinea unui produs cultural. Nu fac asta când e vorba de cărţi, de filme... Uite că o fac cu parfumurile.

Mă sperie mireasma obligatoriu dulce a dulapurilor ticsite de mătuşi matusalemice cu memorabilia şi naftalină. În parfumurile vechi nu citesc farmecul unor timpuri trecute, ci tencuiala scorojită, şuviţele ca de hârtie velină care încadrează un chip zbârcit şi, poate, hâd de ştirb, ca-n Capriciile lui Goya.

E o prostie fabuloasă, o prejudecată enormă, o idee enervant de fixă. Ştiu. Din nefericire, e a mea şi funcţionează de minune. Mă ţine la distanţă de sticluţa cu pricina, chiar şi după ce râd un pic de mine, pe tema asta. Rămân cu toana mea. Constantă.

Îmi place, însă, efortul unora de a face curat în dulapul mătuşii. De a renova parfumurile vechi printr-o imagine proaspătă, poate un pic siropoasă, dar suficient de seducătoare. Îmi place Baz Luhrmann. Lupta lui cu prejudecata mea. Felul în care a făcut dintr-un parfum... nu o reclamă, nu un film, nu un mariaj sterp între o vedetă în vogă şi efluviile divelor de dinaintea ei, ci un proiect, un experiment borderline. Un text video. O poveste. Încâlcită, umflată, emfatică, pretenţioasă, plină de locuri comune, failibilă, da, fără discuţie. Dar proaspătă, la vremea ei. Nouă. Altfel. Nu tu urmă de naftalină strecurată printre miticii nuri de aldehide.

Mi-a plăcut. Îmi place. Nu m-a convins, dar îmi place. E ca un lifting cultural. Poate să iasă superb sau grotesc. Sau ambiguu, ceea ce, poate, e cea mai bună variantă.

În 1996, Baz Luhrmann se juca imagistic, în aceiaşi termeni, pe unul din cele mai frumoase şi mai demonetizate, în acelaşi timp, texte de Shakespeare. O făcea pe Julieta să semene cu Claire Danes, muta acţiunea pe... Verona Beach, îl îmbrăca pe Tybalt în pantaloni negri de piele, îi dădea în gestiune lui DiCaprio, alias Romeo, o maşină de toată jena şi îi punea pe cei de la Cardigans să îngâne Love me, love me pe fundal (da, ştiu, Lovefool se numeşte piesa şi, dacă vrei neapărat, îţi poate aduce aminte de versul celebrului Will - Love's not Time's Fool, pe care îl reia în atotpermisiva cheie postmodernă).


Nu sunt fanul revizitărilor, al modernizării care poate cădea în ridicol, de multe ori aplicate cu de-a sila unui context care nu se pretează. Şi totuşi, mă întreb ce altceva poate fi mai eficient decât demontarea unei prejudecăţi prin contactul direct cu textul. Sau cu parfumul.

În fond, e minunat să constaţi resuscitarea acelui "ceva" pe care îl au numai marile brand-uri - abilitatea de a se scutura de praf, de a trăi şi de a funcţiona valabil în orice epocă, de a-şi cuceri fani, adepţi, detractori. Public. De a revendica o potenţială simpatie din partea unei gândiri, altfel, opacizate de prejudecăţi. A mea, de exemplu.

Apoteotic şi previzibil, într-un dulce stil al revistelor de gen, ar fi să spun că m-am căit pentru lipsa mea de maleabilitate şi că acum mă vântur ocazional prin oraş mirosind a spot publicitar. Nu e cazul. După cum, oricât de vulgarizantă ar fi comparaţia, realitatea e că, pentru cei dispuşi să se renoveze mereu, pe ei înşişi, Julieta va fi mereu Julieta, fie ea în blugi sau în tunică de catifea ruginie, iar pentru cei care o asociază parfumatelor clişee feminin-adolescentine va rămâne, tot mereu, un personaj doar în mică parte accesibil.

Aşa că nu am să spun lucrurile astea, care mi-ar mai retuşa imaginea boţită de faptul că pun un text lângă un parfum. Am să spun, în schimb, că unele din cele mai frumoase momente pe care mi se întâmplă să le trăiesc eu cu mine sunt acelea în care îmi fac prejudecăţile pachet, le exilez într-un sertar în care, poate, or să-mi cotrobăie, cândva, nepoţii şi le las acolo, să se învechească. Să tenteze moliile. Singure.

Îmi place când mă las convinsă de circuitele culturii pop, încâlcite ca torsiunea unei retorte alchimice, să reevaluez toate sentinţele subiective cu care m-am obişnuit să defilez axiomatic. Să mă iau la întrebări.

Şi-mi place când sunt suficient de constantă, în voluptatea acestei eterne dezbateri cu mine însămi, încât să renunţ la "Nu-mi place Chanel no. 5". Nu pentru că, brusc, m-aş fi convertit la el. Pentru că încă nu ştiu cum miroase.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer