Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tiribomba


Anda Cadariu

04.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
And I hold your big fat heart in my hands.
(Anthony and the Johnsons)


Bunicul meu e pe moarte. N-am crezut cu adevărat că acest moment va veni vreodată, deşi m-am pregătit pentru el încă din copilărie: "Ci, ci... bunicule, tu cînd o să mori? Şi, şi... bunicule, eu o să mor înaintea ta?"
Iar el îmi spunea să tac şi să mă joc mai departe.
Am aproape treizeci de ani acum. Am stat în Cluj mai mulţi ani şi în Bucureşti tot cam atîţia, dar am decis să revin acasă. E bine acasă. Atîta tot că bunicul e pe moarte.
Bunicul meu a fost militar. Îi plăceau foarte mult - şi apreciază în continuare, cu ultimele puteri - ordinea şi disciplina. Cînd eram copil, mă ameninţa că mă bate cu joarda sau cu cureaua. Nu-mi prea plăcea asta. Însă el şi bunica m-au crescut o bună bucată de vreme, aşa că probabil că era dreptul lui să-mi facă educaţie. Bunica mea a fost directoare de şcoală generală. Iar bunicul, cum spuneam, militar. Nu mai ştiu ce grad a avut. Cred că locotenent colonel. Dar s-a pensionat înainte de vreme, ca să mă poată creşte pe mine. Mă ducea cu el peste tot - la alimentara, la tanti Nuţa de la aprozar, care ne vindea prune şi mere uscate, la Platoul Corneşti, unde mă dădeam în ringundspiel. Şi tot el mi-a cumpărat prima tiribombă (Cuvînt folosit aici în accepţiunea sa de minge umplută cu rumeguş şi legată cu un elastic lung - nota autoarei).
Bunica îmi dădea bani de îngheţată, se speria de fiecare dată cînd mă urcam pe bicicletă şi striga la mine de la balcon să nu mă mai dau pe bara de bătut covoare că am să cad şi-am să-mi fac ochelarii ţăndări.
Pe bunicul meu îl cheamă Nicolae. Îl sărbătorim şi de Moş Nicolae, şi de ziua lui, pe 23 decembrie. Doar că acum e pe moarte, şi după ce-o să moară, n-o să mai sărbătorim nimic.
Nu ştiu cum s-a întîmplat, nu înţeleg (şi nici nu vreau s-o fac) de ce a decăzut. El a fost toată viaţa un om extrem de sănătos. "Mersul pe jos, oţetul de mere şi mierea de albine." - aşa ne spunea întotdeauna cînd îl întrebam cum de se ţine aşa bine. A, da, şi gimnastica.
Cînd eram în clasa întîi şi ai mei tocmai divorţaseră, am vrut să-i spun lui "tată". Dar nu m-a lăsat. Pe atunci eu cu mama locuiam la Miercurea Ciuc, iar el şi bunica - în oraşul meu natal, Tîrgu Mureş. Mi-era tare dor de bunici şi mai ales de el, de Nicu. Aşa că purtam în buzunarul sarafanului de şcolăriţă o fotografie cu el, îmbrăcat în militar. Le-am arătat-o şi colegilor, atît eram de mîndră. Iar într-o zi, cînd am trecut cu mama pe lîngă un cîmp care puţea a naftalină, i-am spus că "aici miroase a Nicu", pentru că toate hainele lui emanau un damf de naftalină, cu asta le ferea el de molii.
Nicu m-a învăţat să merg pe bicicletă, deşi el habar n-avea să urce măcar pe una. Dar m-a minţit că mă ţine de scaun şi cînd m-am uitat în spate, am văzut că mersesem vreo douăzeci de metri singură, crezînd că el mă sprijină. Aşa am învăţat să am încredere şi mai multă în el. Şi, bineînţeles, am învăţat şi să merg pe bicicletă.
Bunica mea făcea cele mai bune gomboţuri cu prune din lume. O chema Eugenia, dar noi îi spuneam Gica. Tot aşa cum pe naşa mea de botez o chema Alexandrina, dar noi îi spuneam Dina. Dina şi Gica erau verişoare şi prietene foarte bune iar soţii lor, Nicu şi Cosco (de la Constantin) au învăţat să se accepte cu timpul. În fiecare sîmbătă veneau Ioneştii la Nelegeşti, iar duminica - invers. Pentru mine era un prilej de mare bucurie, şi mă distram mai ales cînd bunica se enerva din cauza opiniilor politice divergente pe care le aveau ea şi Cosco şi spunea "pula calului în vîrful dealului". Sigur că niciodată nu zicea exact fraza asta, fiindcă eram eu de faţă. De obicei spunea doar "în vîrful dealului", dar îmi era destul ca să mă tăvălesc pe sub masă de rîs.
Nu le plăceau ungurii. Nu le plăceau evreii. Nu le plăceau ţiganii. Eu am avut colegi şi prieteni unguri, evrei, ţigani, pe care bunicii mei i-au cunoscut şi plăcut. Nu vreau să-mi idealizez bunicii. Îi iubesc aşa cum sînt.
Bunicii mei aveau amîndoi nişte inimi mari şi grase: generoase. Gica era fraierită mereu de vînzătorii ambulanţi iar Nicu ne dădea tot timpul bani. Şi Gica la fel. Pînă şi pe patul de moarte, cînd eram deja studentă la Cluj, şi-a scos geanta din sertarul în care-o ţinea şi mi-a dat o bancnotă.
Cînd a murit Gica, Nicu s-a mutat la Petelea, într-o casă pe care au construit-o ai mei. Şi gătea. Venea la Tîrgu Mureş destul de des, cu maşina; ne aducea verdeţuri din grădină, sarmale, ciorbe şi fripturi. Nu pentru că mama n-ar fi gătit, ci fiindcă aşa se simţea el util.
Ana, sora mea, n-a fost niciodată atît de legată de bunici cum sînt eu. Pe ea au crescut-o mai mult părinţii. Ea n-a primit tiribombă cînd era copil. Nu ştiu de ce, bunicii îi luau mai degrabă cărţi.
Cea mai frumoasă tiribombă din toate timpurile am primit-o eu. Eram la Platoul Corneşti, numai cu Nicu. Mîncam vată de zahăr şi totul în jur arăta ca la bîlci. Erau tot felul de chestii de vînzare pe-acolo. Inclusiv tiribombe. Nicu, fără să-l rog eu, s-a dus la un stand cu jucării şi mi-a luat una. Era roz bombon cu argintiu. Ceva mai kitschos - mai greu de găsit. Dar eu eram în al nouălea cer de fericire. Mi-a arătat cum să mă joc cu ea. Se prinde degetul de elastic şi apoi mingea aceea plină de rumeguş sare în sus şi în jos, lovindu-se de palma ta întinsă.
Am ajuns acasă şi Gica rîdea de rîsul meu.
Nu mai am nici o jucărie de cînd eram copil. Pe Pănduţa am pierdut-o la teatrul de păpuşi, pe Didiţi - la mare, iar pe Nego mi l-au furat. Pănduţa mi-a fost cea mai dragă. Am avut mai multe Pănduţe, erau nişte ursuleţi din cauciuc chinezesc care ţineau cîte o minge în braţe. Am avut mai multe fiindcă ai mei, văzînd cît de mult îmi place jucăria, mi-au luat rezerve de la acelaşi magazin de unde au cumpărat-o pe prima. Dar într-o zi mi-am pierdut şi ultima Pănduţă şi cu asta basta.
Lui Nicu nu-i plăcea jucăria asta. Prea o pupam şi prea dormeam cu ea tot timpul. Eu cred că era gelos. Sincer.
Cînd mi-am rupt clavicula - să tot fi avut vreo patru ani -, mă mînca pielea foarte tare pe sub pansament, aşa că după un timp bunicul a luat o foarfecă şi mi l-a tăiat. Azi sînt bine-mersi, n-am nimic cu clavicula. Era fix mîna dreaptă şi cu stînga nu prea mă descurcam, aşa că tirbomba a zăcut nefolosită mai multe săptămîni. A fost o perioadă în care bunicul mi-a citit intensiv poveşti din Fraţii Grimm. Îmi citea pe voci, interpreta, şi de multe ori îl rugam "Hai, bunicule, mai spune Haaaaaans ceeeeel de fiieeer!".
Tot Nicu m-a dus în salină cînd am început să dau semne de astm. Stăteam acolo cu săptămînile, să inspir aerul acela sărat, care urma să-mi cureţe plămînii. De-asta mai tîrziu, cînd am mai crescut şi bunicul a aflat că fumez, a izbucnit în plîns.
Bunica n-a făcut atîta caz de fumatul meu. Ba chiar îmi mai dădea ţigări din cînd în cînd, deşi îmi spunea că nu-i bine. Poate pentru că şi ea a fumat, pînă spre sfîrşitul vieţii.
Gica a murit în spital. Nicu moare acasă. Dar ea şi-a dat sufletul într-un nenorocit de pat de fier, înghiţind pumni de medicamente şi suportînd eroic dializa. Mama nu vrea să vorbim despre asta. Pentru ea a fost un chin monstruos, s-o vadă pe Gica cea puternică şi bătăioasă învinsă de boală. Şi ultimul ei cuvînt de pe patul de moarte către mama a fost "Curaj!".
Bunica mea a fost o femeie extraordinară. Ştiu că sună banal, bunicile tuturor au fost extraordinare, dar a mea chiar a fost. A trecut printr-un război, a dormit cu străbunica mea şi cu unchiul meu, frate-său, prin şanţuri, şi noaptea le treceau şobolani peste faţă. A locuit o vreme în Toldal şi a fost educatoare. Apoi a început să facă naveta la Tîrgu Mureş. Treptat, a urmat diverse studii şi a ajuns directoare de şcoală şi profă de română. Ştia o gramatică brici - ea m-a pregătit pentru facultate. N-am să uit niciodată cum ne-am certat o dată pe o subordonată despre care ea zicea că nu-i subiectivă ci completivă directă şi eu ziceam că ba-i subiectivă. Am cîştigat lupta respectivă iar ea, în loc să se supere că n-avea dreptate, a zîmbit, încîntată că ştiu atît de bine materia. Nici nu m-aş mira să-mi fi înscenat cearta numai ca să mă verifice...
N-am să uit nici cum o sunam de fiecare dată cînd aveam vreo nelămurire în legătură cu pronunţia sau ortografia vreunui cuvînt. Şi, apropo de telefon, într-o zi a sunat-o insistent pe mama, care tot nu răspundea la telefonul fix. Cînd, într-un final, a prins-o, a întrebat-o "Şi dacă într-o zi mor şi te sun, ce-ai să faci?" Ne-am distrat atunci, dar iată că ea s-a dus şi nici măcar nu ne-a sunat. Nici înainte, nici după.
O dată, după ce-a murit Gica, m-am dus la biserică, unde de obicei nu prea mă duc, şi m-am întîlnit cu tanti Ani Rusu, o fostă colegă de-a ei. I-am spus nepoata cui sînt şi că precis îşi aminteşte de mine. Bineînţeles că tanti Ani Rusu a fost pe spate, i-a plăcut întotdeauna de bunica mea şi cînd m-a recunoscut a rîs şi-a plîns.
Într-o zi, pe cînd încă trăia Gica, ne-am dus, toată familia, la iarbă verde cu nişte rude mai îndepărtate. Ai mei au venit mai tîrziu, aşa că iniţial am fost acolo doar eu cu bunicii şi cu rudele alea. Din maşina lor de auzea muzică de cartier, ceea ce-o enerva cumplit pe bunica. Aşa că, atunci cînd au venit ai mei cu valuri de muzică clasică revărsîndu-se prin geamurile deschise ale Volkswagen-ului, ea şi-a postat pe faţă un zîmbet din care am dedus că nu-şi mai încape în piele de bucurie: uite ăştia ce muzică ascultă pe de-o parte, şi uite la "ai noştri", pe de cealaltă parte.
Bunicii mele îi plăceau prietenii pe care mi-i făcusem în curtea din faţa blocului cu două etaje în care locuiau ei. Erau Linda, Bianca, Iulian, Săndel, Roxi, Greta, Stela şi încă alţi cîţiva. De toţi îi plăcea, în afară de Ioana, care mă jignise o dată sau nu ştiu ce-mi făcuse şi de-atunci Gica n-o putea vedea în ochi.
Nu-mi amintesc ca vreunul dintre prietenii mei din copilărie să fi avut vreodată o tiribombă. Eu eram cea care ieşea cu ea în curte şi ne jucam cu toţii, pe rînd. Ultima tiribombă pe care am primit-o în copilărie m-a ţinut exact trei săptămîni. Într-o zi, bunica a găsit-o spartă, cu rumeguşul curgînd din ea pe covor. A măturat-o şi cu asta s-a terminat. De-atunci n-am mai primit nici una. Crescusem.

*

Am fost ieri în vizită la bunicul. Să mai stau un pic cu el. Tocmai mi-au tăiat din salariu cu criza asta economică şi abia am pus deoparte nişte bani de maxi-taxi. Am ajuns, în sfîrşit, la casa lui. E o clădire frumoasă - părinţii mei au gusturi foarte bune - cu un singur etaj, vopsită într-un galben pal. Are şi puţină grădină, are şi o curte cu iarbă şi pomi. La parter sînt bucătăria, baia şi camera bunicului iar sus, la etaj, încă două camere: a mea şi a surorii mele şi camera părinţilor, pe care o folosesc cînd vin în vizită. Această cameră are o terasă mare, cu o privelişte minunată, spre pădure. Cărţile mamei sînt tot aici. Şi le-a aranjat pe categorii: eseu, teatru, literatură română, literatură străină. Aici era şi camera ei de lucru, dar mai nou lucrează în alte părţi.
Geamurile casei sînt mari. E multă lumină în interior şi atmosfera e foarte plăcută, fiindcă totul e din lemn şi bunicul are multe plante.
Am intrat în curte, păşind pe cărarea pietruită dintre poartă şi casă. Nicu nu m-a auzit venind. Ai mei îl vizitează foarte des şi are o soră medicală care-l îngrijeşte. Acum nu era nimeni la el, cred că l-am prins între ture. Cînd pleacă asistenta vin ai mei şi viceversa.
Am apăsat clanţa aurie şi am împins uşa de lemn de la intrare. Nu era încuiată. Am intrat, am trecut prin bucătăria pavată cu gresie maro şi am ajuns imediat în camera bunicului. Stătea în pat, cu plapuma trasă pînă la gît.
"Am venit, bunicule. Sînt eu, Anda." - i-am spus, temîndu-mă puţin că nu mă va recunoaşte. Dar era lucid, mai lucid ca niciodată. M-a invitat să iau loc în fotoliu şi l-am întrebat dacă are nevoie de ceva: apă, ceai, suc de mere. Nu-i trebuia nimic, lîngă el erau grămezi de flacoane cu medicamente şi pahare pline cu un lichid roşu-închis. Probabil ceai de fructe.
Televizorul era pornit. Nicu se uita la un film. Doi tineri se sărutau de mama focului pe ecran, bărbatul începuse s-o dezbrace pe fată, iar bunicul respira încetişor.
A început să-mi povestească de la sine, fără să-l întreb nimic, cum se mai simte. Parcă era mai vivace, m-am bucurat. Poate totuşi nu moare, mi-am zis, deşi ştiam că suferă de o boală fatală, de inimă.
"Cît de fericit eram eu cu bunica ta!", zice, şi se străduieşte să ajungă la un pahar plin cu ceai. I l-am dat eu, l-am ajutat să bea, nerăbdătoare să-l aud vorbind. "Spune, bunicule, spune, îţi face bine să vorbeşti." Şi-am început să-l întreb. Îmi răspundea, cîteodată monosilabic, alteori cu fraze lungi, coerente, dar aproape şoptite. Apoi, a început el să mă-ntrebe:
"Îţi aminteşti cînd mergeam în salină? Dar de Dacia noastră vernil îţi mai aminteşti? Mai ştii cînd am fost la Geoagiu cu bunică-ta şi cu tine şi vroiai să intri în cortul vecinilor?" Îmi aminteam de toate astea, şi de povestea cu lingura:
Bunica avea obiceiul să-mi spună că mă bate cu lingura de lemn cînd nu eram ascultătoare. Şi, într-o zi, am primit cadou de la mama o linguriţă cioplită din lemn, pe măsura mea. Aşa că am scos linguriţa respectivă şi i-am arătat-o, ameninţător, bunicii. "Cum îndrăzneşti?" - zice ea, aproape rîzînd. "Dar tu cum îndrăzneşti?" - am întrebat-o la rîndul meu. Şi de-atunci, lingura mare de lemn şi linguriţa mică au stat împreună în sertar şi Gica le scotea pe amîndouă de-acolo numai cînd gătea.
"Îţi aminteşti", zice bunicul, "cînd ţi-a adus maică-ta din Ungaria pijamaua aia cu Beaky & Cseaky, ce mult ne-a plăcut nouă să te vedem îmbrăcată în ea?"
I-am zis că-mi amintesc, bunicule, cum să nu-mi amintesc... Şi-mi mai amintesc cînd te-am întrebat ce-i cu copacul ăla de lîngă şcoala bunicii, ce curge din el?, şi tu mi-ai spus că e seva, acela e sîngele copacului, care trăieşte şi moare ca şi noi.
"Bunicule, nu vreau să mori", am şoptit, crezînd că nu mă aude. Dar m-a auzit şi mi-a zis că asta e viaţa, toţi ne ducem, bine că nu-l doare foarte tare din cauza medicamentelor şi că-i pare rău că bunica a suferit mai mult ca el dar nu-i nimic, Anda, nu-i nimic, atîta timp cît tu ne ţii minte noi o să fim acolo şi am un cadou pentru tine, deschide te rog dulapul din stînga.
M-am dus la dulap şi am descuiat uşa. Prin cameră s-a răspîndit acelaşi miros de naftalină dintotdeauna şi am văzut, puse în ordine, hainele de militar ale bunicului, cîteva albume de fotografii în care ştiam că păstrează imagini cu el, cu Gica şi cu noi, baioneta lui din armată, cîteva decoraţii, un penar de lemn cu care mă jucam cînd eram mică - era plin de creioane colorate, echere şi tocuri cu peniţă; în dulap mai erau, aşezate pe foi de ziar, cîteva perechi de pantofi, nişte prosoape albe şi o geantă de piele militărească, bătută în ţinte, maro şi scorojită. În această geantă mi-a spus Nicu să caut şi-am şi deschis-o, îmi tremurau degetele dar el n-a observat. "Uită-te în buzunarul din faţă, cel cu fermoar."
Era ceva rotund acolo şi am ştiut imediat despre ce-i vorba, între timp la televizor era pauză de reclame şi o tanti spunea că soluţia ei de spălat vase e cea mai bună, capul mi se învîrtea şi am scos tiribomba din geanta bunicului.
"Mai ştii să te joci cu ea?", m-a întrebat, zîmbind printre grimase de oboseală.
Nu i-am răspuns.
Mi-am legat elasticul pe degetul arătător al mîinii drepte şi am început să arunc mingea plină cu rumeguş în sus şi-n jos. Era o tiribombă albastră cu portocaliu, un pic mai mică decît îmi aminteam că trebuie să fie o astfel de jucărie, dar probabil că asta era din cauză că ultima dată cînd am pus mîna pe aşa ceva eram copil, şi cînd mă uitam la bunicul cum zace sub plapumă îl vedeam cu douăzeci de ani mai tînăr, îmbrăcat în pantalonii lui kaki, pulover gri croşetat şi încălţat cu pantofii cu blacheuri.
"Am luat-o împreună cu bunică-ta de la Platou acum cîţiva ani." - zice. "Eram doar noi doi, voi eraţi deja mari, Ana era în clasa a noua şi tu erai la Bucureşti. Am vrut să-ţi dau mingea asta de multe ori, dar niciodată n-am găsit momentul. Acuma n-o să mai am cînd să ţi-o dau, bine că mi-am amintit de ea, era să uit, cu toată boala asta. Pentru Ana am o carte, o s-o primească imediat ce vine pe-aici, dacă mai apuc zile."
Am murmurat un "mulţumesc" şi m-am trîntit la loc în fotoliu. Bunicul a adormit instantaneu, sforăia încetişor, în timp ce eu mă jucam cu tiribomba: sus, jos, sus, jos, sus, jos... ca inima bunicului, care făcea tic tac, tic tac, tic tac...
N-am rămas peste noapte. Au venit ai mei să aibă grijă de Nicu. Am luat un maxi-taxi spre casă şi, cum am ajuns în micul apartament, m-am uitat în oglindă. Aveam buzele strînse, subţiri, dar în rest nu se citea nimic pe faţa mea. Nici măcar nu-mi cursese rimelul.
M-am aşezat pe pat şi-am scos mingea cu elastic din buzunarul pantalonilor. O tiribombă obişnuită, de bîlci, o minge de hîrtie, plină cu rumeguş. Nu-mi puteam lua gîndul de la bunicul. Mi-am legat iar elasticul tiribombei de degetul arătător al mîinii drepte. Sus, jos, sus, jos, tic tac, tic tac. La nesfîrşit, dacă se poate, te rog, Doamne, cu mult respect, te rog, la nesfîrşit, pentru că dacă se rupe elasticul ştiu ce-o să urmeze. Şi chiar pe cînd gîndeam aşa, s-a rupt elasticul.
M-am dus la dulap şi mi-am scos din sertar rochia neagră, am atîrnat-o pe umeraş şi am pus-o pe cuier, în coridor. Mi-am luat şi pantofii negri, de lac, de sub pat.

*

Ţin tiribomba cu elasticul rupt în mînă, ca pe-o inimă mare şi grasă. Şi brusc, simt un miros puternic de naftalină.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer