Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mă hrănesc cu salcie / În miezul întunericului


Manu Anghelescu, Maria Balabas

07.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă hrănesc cu salcie

Mă hrănesc cu salcie. Dacă nu ştii cum să mănânci de-adevăratelea coaja, scormonind cu unghiile copacul, atunci salcia ţi se livrează contra unei sume modice, în lacrimi de două culori verzi-albăstrui. Diminuează sau accentuează unele dintre caracteristicile corpului, cum ar fi bătăile inimii.
Conform salciei încapsulate, aceasta ar trebui să bată identic identic, 22,3 bătăi pe secunda timpului personal, până într-atât încât dacă inimă cu inimă se vor întâlni vreodată să poată să se calibreze întocmai, în cele mai mici fărâme de calcule, determinante de lungă şi sănătoasă viaţă pe unii dintre cărbunii lumii. Aşa cel puţin s-a întâmplat cu un mecanic de locomotivă şi este drept să-l dăm ca exemplu.
Salcia respiră în voie.
Aerul din jur este respirat şi de mine, eu cea care reuşesc şi nu prea să mă obişnuiesc cu această situaţie neaşteptată de a deveni salcie.
În cele două camere în care locuiesc, timpul este măsurat straşnic, de 20 de ceasuri pur-sânge. Le întorc cu regularitate, nu care cumva să pierd o secundă, una dintre puţin dusele cu capul secunde ale lumii, evident şi aceasta doar o opţiune la neantul înconjurător.
Şi când eram rege tot aşa făceam. Întorceam timpurile suprapuse ale palatului meu şi le depozitam vechi între rânduielile unei nou unite împărăţii. În jurul meu au crescut de atunci suveniruri, misterioasă întrupare a viitoarelor posibile amintiri, magnetic lipite de unele dintre frigiderele lumii.
obiectele din hârtie însămânţată de Gutenberg pot deplasa viitorul foarte simplu, mai sus sau mai nesemnificativ.
Devenită pliculeţ de ceai, sorbită intransigent ca remediu contra durerii, salcia îşi deschide coroana în amintirea mea. Când stăteam la masă cu peştele numit somn, când visam lucruri netăgăduite.
pentru că n-am ştiut pe care alt drum să apuc, am mers pe acelaşi
... într-o dimineaţă (pentru că încă mai reacţionez la trecerea soarelui pe cer), m-am trezit cu un zbucium groaznic şi nu-mi mai ştiam secunda, determinarea calendaristică, de care parte a patului adormisem, raportarea la anumite accente muzicale, uitasem dacă pusesem ceasul să sune şi dacă chiar trebuia să mă trezesc sau nu, eram doar un reflex gol într-o lume golită. sorb cana care mi-era servită de o mână binevoitoare.
înghit o nouă pastilă de salcie. seamănă cu o ştampilă turbată, cum ar spune unii călători în jurul lumii.


În miezul întunericului

Mîncam miez de bananier şi simţeam că multe lucruri pe lumea asta sînt conectate pînă la absurdul aparent: că ne jucăm cu lianele maimuţelor de buzunar şi cădem, că încrustăm trunchi de copaci antici şi ne tăiem tendoane, că suflăm fum în respiraţia dragonilor zburători şi ne înecăm, că facem păsările colorate să-şi decoloreze penajul pentru un plus de estetic minimalist şi bun simţ de societate.
Din steril scapă cine poate.
Pas cu pas, călcînd din nebăgare de seamă peste furnicile care hrănesc organizat o ciupercă pentru a-şi asigura acoperişul, îmi dădeam seama de minutele care se scurgeau pe carapacea unei broaşte ţestoase, peste pielea rece a unui caiman răbdător, peste respiraţia sportivă a vidrelor în plin act al vînătorii, peste porii infectaţi de la atîta sugere sanguină.
Viruşii interni sînt sosia răului din vene.
În întunecimea unui spaţiu care vibra oxigen şi pulsaţie umedă, soarele îşi căuta brutal o gazdă care să se închine în faţa puterii sale de ardere. Atunci oamenii au început să mişte organe în ouăle lor protective, să înveţe din mers, să se întoarcă în sensul razelor, să muşte din vietăţi veninoase.
Spray-urile îşi făceau efectul în sens invers, lăsînd larvele să-şi depună ouăle în pîntecul epidermei.
Ordinea lucrurilor fusese destrămată. Furia plantelor activa forţe ascunse adînc în întunecimea stomacului planetar.
Digerarea devenea un proces greoi, substanţele nutritive deveneau otravă, maimuţele deveneau veveriţe, jaguarii deveneau mamuţi şi pumele dansau cu peştii piraña. Jungla o luase razna în această dezordine metaforică.
Asta era înainte de activitatea ascunsă în spatele tufişurilor.
Oamenii întunericului deveneau poporul luminii. Semnele ascunse în plante magice rămîneau puternic ferecate în secretomania celor care ştiu fără să împartă. Lumina declanşa manii şi fobii. Întunericul se opri din protejarea cunoaşterii şi se izbi de ochiii intruşilor întru cunoaşterea necunoscutului.
Pînă cînd anxietăţile frunzelor începuseră o revoluţie evoluţionară. Din acel moment, toate vietăţile sălbăticiei au cerut recunoaştere în gura mare cum că ele s-ar trage toate din acelaşi organism viu.
Şi cineva avea să vorbească despre ordinea lucrurilor. Cineva avea să restabilească echilibrul. Cineva avea să povestească.
Cel puţin, asta e ce am învăţat.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer