Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Borges-Paracelsus: tehnica minunii


Bogdan Ghiu

13.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ce aţi fi făcut în locul lui Paracelsus, din povestirea Roza lui Paracelsus a lui Borges: aţi fi făcut sau nu minunea în prezenţa prezumtivului discipol? De ce s-a abţinut Paracelsus?", m-a întrebat, la un moment dat, ca prilej de alter-ficţiune, de meditaţie existenţială în interiorul unei ficţiuni literare şi pornind de la ea, deci de ontologizare a literaturii, scriitoarea Marta Petreu (poet, filosof, editor clujean). Şi iată cum aş răspunde, azi.

Borges face minunea sub ochii noştri, şi noi n-o vedem.

Minunile nu pot fi văzute, doar rezultatele lor. Alchimia e ca literatura, o minune pe faţă, tocmai de aceea invizibilă.

Ca şi Borges, Paracelsus nu se ascunde, ci face minunea pe faţă, dar ea nu este văzută.

Şi nu este văzută pentru că nu poate fi văzută.

Minunile nu se văd, doar rezultatele lor: adică ceea ce e.

"Povestirea" lui Borges e aceeaşi grădină de cărări divergente: plină ochi / plesneşte de detalii, toate esenţiale, dar care, poate tocmai pentru că sînt menite să sară în ochi, par a nu "face serie", ci a rupe, a întrerupe, a redirija permanent naraţiunea / sensul / privirea, compunînd un plan imposibil: însuşi spaţiul, planul, exploziv / explodat, al minunii.

Minunea e punerea în plan a unor elemente care nu pot sta împreună - la fel ca în povestirea lui Borges. Care de fapt se preface că povesteşte.

Falsa congruenţă. Povestea, povestirea ca fals, deci ca minune pur literară. Literatura ca minune "contrafactuală".

A da de interpretat. Şi, Doamne, cît e de interpretat, cîte nu a pus Borges spre minunată, miraculoasă interpretare în acest text, pentru a masca / opera minunea! Cum Naiba să nu interpretezi?

De pildă: diferenţa dintre (operarea prin) Verb ("cuvîntul dezvăluit de Kabbala") şi athanor, şi dispreţul lui Paracelsus faţă de athanorul "stins", care nu face decît să profite de "magia ochilor" fiecăruia (producţia imanentă de "minuni"). Cum să nu vezi (prin "magia" interpretării) în athanor tehnica, operatoare, vedem azi, prin imagini, prin reprezentări, prin dovezi, prin veridicitate, prin certitudini? Oare nu tocmai cu ele se joacă, supralicitîndu-le pentru a-şi masca / opera minunea, literatura? Şi nu tocmai asta, un "athanor" textual al literaturii, operează / forţează Borges?

Ba da.

Minunea nu se vede. Sau, cînd ajunge să se vadă, a fost deja operată, e vorba de rezultatul ei.

Minunea nu se poate vedea. Nu e dată spre mărturie / mărturisire.

Borges ne satisface, crud-părinteşte, aşteptările, împinge "aparatura" minunii în faţă. Asta vrem, asta ni se dă: athanor stins!

Imaginea se produce în mod non-vizibil.

Athanorul se stinge singur, se auto-depăşeşte.

Despre literatură e vorba. Povestea de "scamator", cu "trucuri" de sens radicale la vedere anume pentru cei care vor să vadă (cititorul inclus - discipol refuzat, Toma Necredinciosul reîntors al autorului inclus-Paracelsus, care face / nu face, operează / maschează minunea), dependenţi de trufia văzului, deci a tehnicii, povestirea lui Borges, deci, e un apolog în primul rînd despre literatură.

Modul de "operare" al minunii se spune - fără a se spune - în final: "rosti un cuvînt cu glas scăzut", care deci abia dacă ar putea fi auzit, spune Borges despre Paracelsus. "Roza reapăru".

Dar dispăruse oare vreo clipă? Oare nu tocmai dispariţia e "scamatoria", "minunea"? Şi asta se spune: nu există dispariţie.

De re-apariţie, de "re-vizibilizare" e vorba, nici măcar de resurecţie, ci de anularea ne-sacrificială, supra-sacrificială, a morţii, a dispariţiei: minunea e readucerea la viaţă. Negarea dispariţiei, a morţii provocate, artificiale: REPETARE. Nu există dispariţie, nu dispare decît imaginea, nu dispărem decît, literal, în efigie, prin ceea ce ţine de athanorul tehnic.

Nu există moarte, nu există decît crimă, ucidere: nimic nu piere de la sine, "natural", ci e omorît, ucis.

"Diferenţă şi repetiţie" (Deleuze)? Mai degrabă Dispariţie şi Repetare. Minunea e Repetarea, politică a repetării voluntare a "dispărutelor", a făcutelor să dispară.

Minunea re-afirmă, reface continuitatea "tehnic" întreruptă, stinge athanorul. Roza nu se usucă de la sine, "de bătrîneţe", ci e azvîrlită în foc (chiar dacă athanorul e stins): moarte, dispariţie provocată; holocaust.

Nu se produce, nu e nevoie de nicio minune: uciderea e artificială, dispariţia e truc, ele sînt minunea, minunea e doar negativă.

Cuvînt
- un singur cuvînt: Numele Trandafirului - rostit cu glas scăzut: nici tăcere, nici scris, nici imagine: rostire scăzută (nu adăugată: minus-cuvînt), înceată, de aproape, a unui singur cuvînt. Cel mai probabil a numelui. Care, însă? Al cui nume, de fapt?

În regimul vederii şi al vădirii, discipolul aspirant nu avea cum să vadă nimic, iar maestrul care-l refuză nu avea cum să-i dovedească ceva. Minunea re-apariţiei e un "truc" pe fondul minunii, întotdeauna negative, nihiliste, a dispariţiei. Paracelsus nici n-ar fi putut opera vreo minune. Nu există minuni. "Minunea" e doar dispariţia. Văzul, imaginea sînt secunde, ulterioare Cuvîntului, produse de către Cuvînt: "cu glas scăzut", de aproape.

Nu facem, cu toţii, decît să operăm în permanenţă, tehnic, minuni negative. Să producem încontinuu, în masă, absenţă. Tocmai de aceea ni se pare că există minuni pozitive, că (re-)în-fiinţarea ar ţine de registrul minunii, cînd ea, de fapt, este regula anulată, pe care literatura nu poate, etic, decît s-o invoce.

"Minunea" / Minunea re-în-fiinţării: a începe pur şi simplu să vorbeşti, a înceta să mai taci. A-ţi scădea glasul din tăcerea întotdeauna comună, comunicaţională.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer