Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

SGB e altceva - Chipurile, de Stoian G. Bogdan


Daniel Cristea-Enache

14.06.2010
Cultura, mai 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Stoian G. Bogdan, Chipurile,
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 72 p.

Dacă, în câteva rânduri, m-a nemulţumit receptivitatea zero a cronicarilor noştri la apariţii editoriale de prim ordin, corect e să spun că în cazul volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan critica de întâmpinare şi-a dovedit funcţionalitatea. Un val de cronici, majoritatea entuziaste, escortează Chipurile tânărului autor, confirmând publicului că e vorba de un poet veritabil, şi nu de "un golan oarecare", un mardeiaş de cartier. Iar ultima redută cade acum...

Prospeţimea, naturaleţea, autenticitatea textelor marcate SGB sunt imediat sesizabile. Aceasta constituie în sine o performanţă, atât pentru lectorul blazat de câte revoluţii şi autenticisme artistice a consumat, cât şi pentru autorul care poate - uite - să genereze efecte deliteraturizate, însă reconvertibile literar. Siguranţa acestui liric cu figură de brigand (ca să nu spun "infractor" şi să se sesizeze, din oficiu, organele autorităţii) este, apoi, surprinzătoare. Fiindcă e destul de dificil pentru un tânăr scriitor să pătrundă, în forţă, pe o piaţă a expresivităţilor contondente liberalizată complet după 1989. La aproape zece ani de la Manifest anarhist şi alte fracturi al lui Marius Ianuş şi la vreo patruzeci (!) de la Invocaţie nimănui de Mircea Dinescu, fondul de provocări şi retorica de rebeliune, laolaltă cu sentimentalismul difuz şi cu sângele zvâcnind în arterele tinere, intră în aşteptările criticului care mereu vrea şi pretinde altceva.

Talentul diferenţiază oricum, dar nu suficient. Poetul, ca un jucător, trebuie să fie conştient de atuurile pe care le are şi să le folosească în consecinţă. Pentru prima dată, după ştiinţa mea, Sistemul post-revoluţionar contestat cu voluptate anarhică, avangardistă, de către poeţii ultimei generaţii se vede acum acceptat, ca un context dat, de un autor şi mai tânăr. În Chipurile nu vom găsi, aşadar, figuri oribile de securişti reciclaţi în capitalişti, caricaturi de activişti care ne-au furat copilăria şi politruci mafioţi actuali, pe care să-i urâm sincer, cu buzunarele noastre goale de tineri adulţi. Nici mizeria nu mai e ce-a fost: nu mai are conotaţii ideologice şi motivaţii istorice. Poezia unei generaţii şi a unui timp dezamăgitor se scurge înspre istoria literară. Resorbirea anarhismului în expresionism, adică interiorizarea gesticulaţiei protestatare şi topirea eului exhibiţionist într-un sine convulsiv, nu mai operează, în nici un fel, în aceste versuri ale unui personaj care îşi acceptă şi lumea, şi propriul rol în ea.

În această nouă ecuaţie, stările lui SGB sunt exclusiv ale lui, fără valenţe de generalitate şi reprezentativitate; şi ele nu spun mai mult decât spun, nu ascund, nu simbolizează. Traseul biografic este recompus realist ori inventat plauzibil, cu diferite momente de suferinţă şi episoade de sordid, dar cu un calm de autor neimplicat în grozăviile expuse. De aici şi diferenţa dintre textierii hip-hop, care se dau de ceasul morţii să ne comunice lucruri extraordinar de importante, vitale pentru ei şi pentru toţi bărbaţii "adevăraţi" - şi acest poet întru totul liniştit, relaxat pe intervalul şi în tonalităţile performării.

Textele lui se înscriu în două clase. Una a poemelor de mai mică întindere şi de mai mare efort literaturizant, o lirică a stărilor, a afectelor, a "atmosferei" interioare surprinsă prin notaţie rapidă. Versurile nu sunt foarte rele, dar nici prea bune, semnalizând limitele autoscopiei şi contrastând, de cealaltă parte, cu piesele de rezistenţă. După cum vom vedea, Stoian G. Bogdan e un poet de confesiune, nu unul de explorare şi desfoliere lăuntrică: "toate femeile de care mă îndrăgostesc// ajung rău// e-o ceaţă groasă ca muştarul/ şi-o îmbulzeală despre care aş putea scrie pagini întregi/ şi creierul meu se învârte dintr-o parte în alta mă/ sprijin într-o rână de zidul bisericii/ şi parcă-s căzut/ dintr-un vis/ chipul tău mi se adânceşte în ochi ca o galeră/ raluca/ genele tale încă îmi mai înţeapă inima/ te privesc cum te mişti în ritmul razelor lunii/ la braţ cu tatăl tău beat/ şi gândul că ai cancer/ gândul că ai orbit/ gândul că e posibil să mori în/ fiecare clipă/ e de fapt un vierme necrofor" (toate femeile de care mă îndrăgostesc).

Întreaga măsură şi-o dă autorul în a doua clasă de texte, în cealaltă faţă a Chipurilor. Lirica se umple deodată: nu atât de portrete ale declasaţilor ce au intersectat firul biografic (hoţi, beţivi, bătăuşi, curve, demenţi, nefericiţi), cât de scene definitorii în care aceste personaje pulsează încă în memoria protagonistului. Devianţii sociali sunt, aşa zicând, scoşi din închisorile scanate de un Arghezi şi un Geo Bogza şi "reintegraţi", aici, în societatea care n-a apucat încă să-i penalizeze. Ceea ce în Poemul invectivă era întemniţat şi condensat, monstruos prin fiecare perversitate şi şocant prin reunirea viciilor într-un spaţiu comprimat e în Chipurile desfăşurat în mod natural şi narativizat în câteva poeme absolut remarcabile.

Stoian G. Bogdan excelează, în ele, nu doar prin pitoresc banditesc. Picanteriile caracterologice şi episodice, violenţa abruptă a unor scene şi consistenţa fiecărei "felii de viaţă" nu intră în paginile volumului la întâmplare, într-un exces de "culoare". Mă impresionează la acest debutant felul în care îşi controlează textul, aparent, atât de liber; regia inteligentă, montajul impecabil. În două dintre cele mai puternice bucăţi din volum (A girl to remember şi prima dată când am fost într-un club de striptease), Stoian G. Bogdan vine cu acelaşi tip de pendulare între un trecut intens, însă de anonim, şi un prezent mai realizat şi mai fad, de ins care deja a câştigat socialmente. Pe când în faza întâi sentimentele explodau şi iniţiau lumea personală a adolescentului îndrăgostit, acum ele capătă un sens rememorativ şi o nuanţă de milă afectuoasă pentru noile chipuri ale vechilor iubite. În prima dată..., distanţa şi balansul ce încearcă s-o acopere sunt atât de mari, încât aproape îngrozesc. În A girl..., tristeţea pierderii acelei orbitoare lumini juvenile e o tristeţe "medie", o pierdere în firea lucrurilor şi în logica de consum a vieţii: "tu ai fost cu mine în perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fără briz-brizuri/ tu m-ai plăcut/ cu toate găurile pe care le-aveam/ când nimeni nu-şi dădea nici mucii pe mine// adormit pe bănci în parcuri sau în gară/ fugeam din somn când simţeam poliţiştii/ mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri/ şi vomitam cu ciudă de miros de frică/ dar ei tot mă găseau cu câinii lor/ dar ei tot îi asmuţeau să mă muşte/ dar ei tot mă pocneau cu pulane şi cu bocanci/ până când mă lăsau inconştient printre gunoaie/ apoi se pişau pe mine şi ei şi câinii/ să-mi vin în fire ca să mă mai bată// tu mă căutai disperată nopţi întregi/ până când se goleau tomberoanele/ abia atunci mă găseai pe trotuar/ bâzâit de muşte distrus/ îmi sărutai mâinile zdrobite/ îmi spălai sângele-nchegat cu părul tău/ şi-ţi păsa numai de mine// chiar dacă te curtau şmecherii din maşini scumpe/ chiar dacă eram ratat până-n măduvă/ chiar dacă n-aveam nimic bun de iubit// ne-mbrăţişam de parcă doream să ne stoarcem/ şi ultimele lacrimi/ ne-mbrăţişam ca într-o piatră funerară de Brâncuşi// nu conta că mâncăm pâine goală toată ziua/ nu contam decât noi// acum tu cânţi răguşită un cântec trist/ sub tag-urile noastre rămase pe zid/ aşa slabă palidă îmi dai senzaţia c-ai fugit din sicriu/ şi ochii tăi privesc undeva în gol// Cum îţi mai merge".

Poetul care vorbeşte şi în numele personajului central, şi-n cel al cuceririlor lui trecute, prezente şi viitoare rulează rapid vârste în fond foarte apropiate, practic nedesprinse una de alta. SGB are nevoie de o distanţă care să stimuleze, în acelaşi timp, rememorarea şi confesiunea, ambele întreprinse de un subiect nostalgic ce se vede, nostalgic, în vechile haine şi gesturi. "Golanul" şi sentimentalul (fără ghilimele) se sprijină unul pe altul. Primul vine cu forţa de şoc a impunerii, cu cuţitul scos sau cu pumnul gol. Al doilea măsoară drumul parcurs şi oftează după pierduta primă tinereţe. "Golănia" îşi face loc într-o lume aglomerată la bază (şi stratificată piramidal), privind cu mânie în jur şi înainte. Sentimentalismul recuperează şi lăcrimează, uitându-se cel mai adesea înapoi. Iată un acasă care încheie excelent - şi într-un mod definitoriu - volumul lui Stoian G. Bogdan: "cobori din maşină pe ţărâna în care ţi s-a terfelit copilăria/ acum eşti om în toată firea nu ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu' tac-tu/ trânteşti portiera în urmă tragi din ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pângărit casa/ dar carul mare e tot între nuci limpede/ nu e monica să ţi se gudure la picioare/ nici Riki să-ţi sară în braţe/ păşeşti pe potecă şi îţi lipsesc din mâini găleţile cu apă/ însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă scândurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului curgând în pahare/ deschizi pumnii şi mângâi cu vârfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul când te simţeai/ prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/ aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/ şi-ai vrea să plângi dar parcă fuţi finalul".

Final din registrul celălalt, golănesc? N-aş zice. Să-l completez totuşi printr-unul mai "subţire": în materie de poezie, Chipurile este fără îndoială debutul anului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer