Primul meu fum

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Primul fum de ţigară? La drept vorbind, nu mi-l amintesc. Ştiu numai când l-am tras. De mi l-aş aminti, aş fi, poate, poet. Poeţii reţin în corpul lor senzaţiile trecute - şi le scriu. Dacă ştiu să le scrie, să le restituie în aşa fel încât cine citeşte să şi le poată încorpora la rândul lui, ei sunt poeţi şi când scriu în proză. Când, de exemplu, se numesc Proust.

Prin urmare, neputând să refac primul fum, n-ar trebui să mă amestec. La modul propriu, nu pot să răspund. Cer totuşi o derogare pentru că despre prima ţigară am ceva de spus. Două lucruri, mai exact. Primul: am fumat cam devreme întâia oară. La şapte ani. N-ar fi senzaţional de aş fi fost copil al străzii sau unul lăsat de capul lui, să facă ce pofteşte, ori, baremi, unul căruia i s-ar fi permis să iasă uneori în stradă, să-şi facă prieteni în cartier, iar printre aceştia să se găsească vreun derbedeu - cibezăr i se spunea la Timişoara, pe ungureşte, presupun -, iar el, derbedeul, să mă fi îmbiat cu un "fum". Deloc. Lasă că în cartierul nostru liniştit, mic-burghez, cu case - vile li se va spune mai târziu -, case cu grădini, nu se prea găseau asemenea inşi.

Vorba e că nici nu ieşeam din curte. Vreau să zic nu neînsoţit. Ai mei nu mi-ar fi dat voie, iar eu nu eram revendicativ. Eram un unde-l pui acolo stă. Mă jucam de unul singur. De unul singur înseamnă, la copii, cu mulţi. Cu Winnetou, cu Sam Hawkins - cum s-ar scrie corect numele lor nu mai pot să aflu pentru că, plătindu-mi precocitatea de cititor, devenisem, în ochii tatălui meu, "prea mare" de-acum pentru asemenea lecturi -, colecţia mea de cărţi, mai pasionante decât cele care le-au urmat, a fost expediată unui "verişor" de-al nu ştiu câtelea, astăzi istoric de vază în capitala Transilvaniei, pe care nu l-am întâlnit nicicând. N-a fost rău intenţionat tatăl meu, voia să mă împingă spre cărţi mai elevate, numai că, aşa cum se întâmplă frecvent cu cei din prima generaţie venită de la sat, nu era în stare să sesizeze unele adevăruri sufleteşti. Nu şi-a dat seama ce traumă mi-a produs, eu nefiind nicidecum prea mare când am rămas fără acele cărţi. E drept că tata, cu antenă literară nu ştiu cum formată, aflase că Jules Verne fusese un scriitor mai de soi decât Karl May şi mi-a lăsat intactă, zeci de volume, colecţia celui dintâi. Doar că eu m-am despărţit târziu de Karl May - numai sufleteşte, din motivul arătat; practic, nu mai aveam acces la el -, abia când am aflat că nu trecuse Apa cea mare, nu văzuse cu ochii lui preria americană, nu-i îndrăgise pe apaşi, nu se luptase cu comanşii, nu avusese o puşcă grea, bubuitoare, şi una mai uşoară, cu patul bătut în ţinte de argint, nu-i ziseseră Old Shatterhand, pe când de Jules Verne nu m-am apropiat decât foarte selectiv. Numărându-le bine, numai două romane m-au atras: Insula misterioasă, cu ascunzişurile ei subterane, potrivite cu o fiinţă placentară care - ca naratorii prietenului meu de mai târziu, Sorin Titel - nu vrusese să se nască, şi Doi ani de vacanţă, mai fiind eu şi un raţional, capabil să înţeleagă că, dacă vacanţa nu poate să dureze toată viaţa, sunt buni şi doi ani. În rest, nu m-am omorât după Jules Verne, cu pretenţiile lui de a mă învăţa geografie şi de a mă scoate din casă pentru a mă antrena în expediţii obositoare. Deci mă jucam cu eroii apocrifi ai lui Karl May, zicându-le bătrânule coon, cocoţat în bătrânul nuc din grădină, unde-mi aveam wigwam-ul parcă şi de unde-i pândeam pe comanşi, identificat, desigur, cu Old Shatterhand. Coboram numai când aveam programat câte un meci, în echipă cu Sfera, Baratky, Bindea, Dobay, Ghiţă Ciolac, contra vedetelor Europei Centrale, Toldi, Szengeller, Planicka, Piola et j'en passe, ei trăgând şuturi în clopfol, bătătorul de covoare, noi în poarta de la stradă prin care, cum zic, nu ieşeam. Şi fodbalist, cu viaţă presupus sportivă, şi abia şapte ani... Ţigările, să recunoaştem, nu mi se recomandau.

Deschid o paranteză, ca să relatez cum am ajuns să mă abat de la ce ai fi putut aştepta din partea unui cu el n-avem grijă, nu-i ca frate-său. Locuia la noi un văr, nepot de-al tatălui meu, venit din acelaşi sat de pe clisură la liceu. Îl încheiase, acum era student politehnician - şi, deşi mult mai vârstnic, prietenul meu cel mai bun. Pe nimeni n-am iubit mai mult. Mă va duce să asist la evoluţiile Ripensiei, îmi va executa planşele în culori de apă, va încerca, degeaba, să mă înveţe matematici mai înalte decât tabla înmulţirii...

Fumător. La început clandestin, acum, major, pe faţă. Cu pachetul de ţigări în buzunar. Ce-ar fi... mi-am zis eu. Una nu se cunoaşte. Azi aşa, mâine aşa, cam o săptămână. Cam o săptămână, cu toate că nu-mi vine să cred. Acolo, în locul acela privat, dar cercetat pe rând de toţi ai casei, chiar şi fereastra deschisă fiind, mirosul de primul fum, de-al doilea şi al treilea, s-ar fi simţit. Cum s-a şi simţit, de altfel, mie mi-a rămas după o săptămână, şi, în fond, ce importanţă are cât a fost? Cert este că a fost. Şi că, cum să te miri, m-au prins.

Vin acum la al doilea lucru de spus, şi mai important. De fapt, fiecare cu importanţa lui. Fără primul, nu s-ar fi povestit. Al doilea s-a înfipt. Nu ştiu ce se întâmplă cu tatuajele care-i acoperă pe unii din creştet până-n tălpi, or să le poată şterge, or să le poarte şi după ce, moda trecând, îşi vor spune dracu' m-a pus? Sigur e că din mine nu s-a şters. Spun imediat anume ce. (...)


Cronologic vorbind, primul meu fum s-a produs într-o zi de vară, la douăzeci de kilometri de Nisa, în vila locuită temporar de o italiancă uşor dementă şi de prietenul ei englez, dar nu mai puţin dus. Mai cu metodă vorbind, primul meu fum s-a produs într-o zi de iarnă, pe la şapte dimineaţa, într-un coffee shop pentru cunoscători, de lângă Central Station-ul din Amsterdam. Însă, teoretic vorbind, şi până la un punct măcar, fiecare joint e un fel de prim fum, aduce cu sine o revelaţie izbitoare, revoluţionară, dar care devine fatal irelevantă o oră mai târziu. O selecţie mai mult sau mai puţin random de astfel de recurente revelaţii efemere ar arăta, în ce mă priveşte, cam aşa:

Reflecţii rutiere

Adevărul nu se poate ivi decât în dialogul dintre un paranoic şi un schizofrenic. Cristi vrea să fie el paranoicul. Deci eu sunt schizofrenicul. Întotdeauna mă aleg cu jucăriile mai naşpa.

Ontologie, nu platformă politică:
1. istoria e imediat după colţ
2. când degetul arată luna, imbecilul se uită la lună
3. un pas înainte e un pumn în gură
4. visaţi cu gura închisă
5. proletari din toate ţările, gândiţi-vă
6. despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să discutăm
7. nu mai completaţi formulare, formulaţi completările
8. cine nu vede rahatul îl este
9. ochii care nu se văd sunt ai tăi
10. eliberaţi liberul arbitru
11. nu privi, ocheşte
12. cine fuge după doi iepuri tematizează Iepurele

Pornind de la formula lacaniană: indiferent că ai dovezi sau nu, gelozia e oricum patologică. Ce înseamnă asta? Că unuia care n-a fost gelos înainte de aflarea eventualelor fapte empirice ce i-ar justifica gelozia aflarea acestora nu-i va declanşa gelozia: cu alte cuvine, gelozia precedă întotdeauna cauzele sale empirice; şi nu este niciodată efectul acestora. Iată de ce gelozia e patologică: e întotdeauna deja-ul iubirii, este pasivitatea ei în sensul de receptiv în mod activ (bla-bla, subiectul propriei desubiectivări).

Teoria lacaniană este atotputernică şi indestructibilă pentru că e deja paranoia.

Să asculţi Metallica fumat e ca şi cum ai repara ceasuri pe întuneric.

Haşişul este, în fond, concretizarea rece a angoasei heideggeriene: faptul de a nu-ţi fi pus singur fundamentele. Cu alte cuvinte: faptul de a nu şti dacă ai sau nu un scaun dedesubt, dacă pici sau te ridici. Haşişul este un fel de punere în paranteză. A ta. Totul devine un citat şi se leagănă, ca atare, fericit, între ghilimele. Lumea adevărată devine poveste, iar tu ai impresia că poţi să ghiceşti care.

Da, ziceam că întrebarea zilei şi, în fond, a epocii contemporane e: cât de nul sunt eu în fond? Problema, trebuie să sesizez, nu e că sunt nul: asta ar fi, din contră, o posibilă soluţie. Ci că sunt aproape nul: nuanţa asta, altfel insesizabilă, mă omoară.

Vina. Pornim de la povestea cunoscută cu copilul care face rele, tatăl care îl pedepseşte bătându-i cuie în uşă, uşa care se umple de cuie, copilul care începe să facă fapte bune şi să scoată cuiele din uşă şi, în fine, tatăl care îi spune, la vederea uşii fără cuie: "Dar găurile?" Găurile rămân. Restul acţiunii, vina rămâne. Dar ceea ce se uită în teoria asta este ceva analog problemei complexului castrării: el e universal, chiar dacă nu e necesar ca toată lumea să fi avut în copilărie ameninţări explicite cu castrarea. La fel şi aici, vina e a priori, restul e originar. Vina rezultă din simpla instituire a legii, nu dintr-o eventuală încălcare a acesteia. Ceea ce înseamnă că problema nu sunt găurile din uşă, uşa însăşi este o gaură prin care trecem: pierderea obiectului este co-originară instituirii subiectului. Legea este pura instituire a distincţiei dintre interior şi exterior, iar uşa, adică vina, este simpla trecere de la unul la altul.

Numai paranoicul ştie că are dreptate. (...)


(...) Pentru un copil cu o educaţie atât de riguroasă, care nu a auzit înjurături aproape niciodată, iar când le auzea, se ruşina şi îşi arunca privirea în puncte moarte, care nu a mirosit tutun şi care nu a aflat gustul alcoolului decât foarte târziu, pentru un copil în care fiecare celulă ştia ce e bine şi ce e rău, încălcarea tabuurilor vine ca o furtună de vară. Vine brusc, neanunţată şi se dezlănţuie fără un scenariu prestabilit. Intră instantaneu în viaţa ta, îţi transformă dintr-odată viaţa într-un haos tentant, şi uneori chiar foarte plăcut, dar lasă şi urme adânci, dureroase.

Dar să povestesc despre prima experienţă mai deosebită, aceea a "marilor avânturi", despre cum am luat cu asalt culmile stărilor iraţionale. Nimic nu este mai tentant pentru om, mai ales pentru un adolescent riguros educat, decât procesele, experienţele "marilor deconectări" de la realitate, de la micimile vieţii cotidiene, de la regulile standardizate şi pline de obsesii morale. Ce e mai tentant decât înaltul zborurilor iraţionale, visele şi emoţiile iraţionale care te duc într-o lume a fantasmelor. Nimic nu e mai atrăgător decât lumile pe care nu le poţi controla. Lipsa de control face să se dizolve tot ceea ce până atunci avea un sens atât de puternic pentru tine.

Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Când vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între "tradiţionalişti" şi "modernişti". E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sunt copii de ţărani sau, chiar dacă au părinţi orăşeni, sunt strâns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sunt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe temă, pe piaţă luând naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decât consumul clasic de alcool. Apariţia în cămine a studenţilor "ruşi", cum li se mai ziceau studenţilor basarabeni, a contribuit şi ea la diversificarea acestor ritualuri de deconectare. Ei erau mai aplicaţi, veneau cu diverse combinaţii halucinogene şi aveau tendinţa de a bea mai organizat, mai susţinut şi mai gălăgios. Despre aceste ritualuri am mai povestit în cărţile mele.

Însă "moderniştii" erau din altă specie. Erau mai puţini, e adevărat, şi ceva mai "elitişti". Aveau alte ritualuri, alte preocupări, cel puţin la prima vedere, şi alte substanţe pentru procesul de deconectare: alte substanţe, alte fumuri, alte zboruri. Nu erau la fel de gălăgioşi, nu ascultau aceeaşi muzică şi nu citeau aceleaşi cărţi. Râdeau altfel, se întristau altfel şi raţionau altfel. Nu spun că erau mai buni sau mai răi, ci mie mi se păreau că sunt altfel, şi acest lucru mă atrăgea la ei.

Într-una din zile, m-am cunoscut cu maeştrii "marelui pâh", ai "marelui fum", care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de "deconectare", de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremonii al acestui ritual: el ştia să găsească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup, aveam să particip la un simplu ritual al "deconectării" cu ajutorul "Bulibuleatorului". Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemânare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sunt gândite de oameni care construiesc ustensile "esenţiale" din lucruri aflate la îndemână. Pentru cei responsabili, voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca-Cola (preferabil de 2 l sau 1 l), se face o gaură în partea de jos, la vreo zece centimetri de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hârtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe, iar în acel loc se pune iarbă, sau "travkă", cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong, cum i se mai zice în argoul anglo-saxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de "studenţii Basa" de la noi, căci, când tragi din acel aparat o gură de fum, el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea, însă are acel I moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale are şi un efect special asupra a ceea ce urmează. (...)


Primul meu fum, chiar primul-primul, se pierde în fumul scos, într-o ceaţă. Dar primele trăiri şi experienţe rămân undeva adunate tot cu ideea de început. Pe o fată băieţii o învaţă să fumeze. De ce? Nu ştiu. De ce ele stau supuse şi învaţă ce să facă, iar nu ştiu. Pot doar deduce că este ceva legat de nevoia de aliniere, de apropiere de celălalt. De cel iubit. Să-i fii alături, umăr la umăr, într-o acţiune puţin cam alături de drum. Dar alături. De ce oare este necesar să adaugi atracţiei, pornirii către altul şi ce face el unele gesturi rămâne un mister psihologic. Singura explicaţie este nevoia de fuziune.

Mi s-a spus că, atunci când iei prima dată o ţigară în gură, trebuie să spui: "Ih! Caii mei!" Am aflat astfel că acel "Ih" contează. Pentru că a spune "i" înseamnă că trebuie să tragi aer în piept, şi aşa fumatul are loc, ca un act sexual consumat. Nu este o încercare, nu este ceva care nu merge până la capăt, ci ceva ce este bine terminat. Un cerc închis. Deci se fuma în adolescenţa mea, evident pe ascuns, dar nu era ceva necesar, ci ceva demonstrativ. Prin fumat arătai ca băiat că eşti bărbat, iar ca fată, că eşti alături de el.

Odată am plecat la munte. Evident, trenul personal era plin de tot felul de oameni, de toate vârstele şi de toate nivelurile. Era întuneric, becul din compartiment nu funcţiona. Plecam în grup la munte, cam prost 絈brăcaţi, dar veseli şi plini de bucuria cuceririi muntelui, de bucuria de a schia.

Cred că acum această relaţie intimă cu natura a dispărut. Între individ şi natură s-au interpus telefericul, ochelarii fiţoşi, bocancii ultimul răcnet, mult plastic şi fâş s etc. În compartiment erau bărbaţi. Asigurată de prezenţa unui prieten, la fel de aiurea ca mine, mi-am aprins o ţigară. O tăcere s-a lăsat pe loc în compartiment. Şi tăcerea a fost tăiată de vocea unui bărbat vârstnic. Probabil că putea să-mi fie cel puţin tată. El a spus cu o voce calmă, nu de reproş, ci de constatare: "Ce mică eşti şi ce de-a mult fum scoţi!" Cred că aveam 17 ani. Dar, când eu aveam 17 ani, fetele nu arătau de peste 20 de ani, ca azi. Eram încă copile sau păstram încă ceva copilăresc.

Vocea acelui bărbat n-o uit. Oare de ce? Pentru că am ştiut atunci, am simţit că sunt caraghioasă, că mă dau mare cu ţigara-n gură, că mă amenda ca pe cineva care face parte din sexul care nu fumează în public? Şi câte şi mai câte motive aş putea găsi.

Dar fumatul era printre adolescenţi un fel de intrare în "oraşul interzis", în lumea către care toţi tinerii se grăbesc să intre, cea a adulţilor. Era şi expresia, cu evidentă aluzie la sex, "un coniac înainte şi o ţigară după". Şi-apoi, erau şi filme în care fumatul era exploatat ca gest, mai ales la femei, şi după un timp am citit că unii mari artişti de la Hollywood au luat bani serioşi de la companiile de ţigări pentru a fuma în filme. Evident, era după ce pe la începutul secolului XX femeile care fumau erau privite cu mult dispreţ. De fapt, nici nu îndrăzneau s-o facă. Am citit într-o carte despre moravurile din acea perioadă că o femeie a fost arestată pentru că a fumat într-un local. (...)