Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre acoperişurile lumii şi alte refugii / Magnetofonul devenit obiect ritualic


Manu Anghelescu, Maria Balabas

28.06.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Luna era plină, scara nu avea toate bîrnele, acoperişul era plat, grilajul era plin de praf, cîinele plin de oase avea ochi translucizi şi lumea părea cîrpită. Îmi era teamă de teamă, îmi eram frică de nesomn. Atunci am apelat la oameni, la ecrane, la pulsaţii de Pulse, la cărnuri arse pe betoane, la poveşti despre idealuri în limbi surori şi la valuri peste rîuri infestate. Eram în faţa propriului zid. Panică? Nu. Universul se deschidea altfel acum. Era plin de stele şi de faţete strălucitoare ale lunii. Cîinele înfometat cu ochi de husky primea pentru prima oară după luni de zile oase de pui gătit. Ochii lui reflectau lumina ascunsă din ceea ce mai rămăsese din inima care plutea deasupra oazei din fantasmele regretelor. Se pare că trecuse prin mai multe etape care lăsaseră urme adînci. Se întreba ce rost mai avea să încerce să arunce cu oase unui cîine muribund? Avea să-i aline suferinţa sau să-i hrănească propriul orgoliu la fel de rănit ca şi ochii cîinelui de Siberia? Ce avea să i se întîmple? Avea puterea să digere o cantitate mai mare de încercări decît o ţinea organismul scufundat în variante dintre cele mai variate ale unei singure vieţi care nu putea face faţă dorinţei de experimentare? Avea să aleagă într-un final? Îşi putea alege ingredientele din salata care devenise propria existenţă? Numai faţa întunecată a lunii avea să-i dea vălul la o parte.... Partea luminoasă.



****

Într-una dintre zilele săptămânii trecute, îmi îndeplineam una dintre sarcinile de serviciu. Uşor neobişnuită, s-ar putea spune... Trebuia să pregătesc terenul informaţional, pentru o presupusă moarte.

Aşa că deschid uşa uneia dintre cabinele radioului, un studio în care nu mai intrasem de 2-3 ani, deşi uşa acestuia îmi stă mereu în cale.

Găsesc în mijlocul camerei, între magnetofoane şi pupitrul imens, o doamnă elegantă care căra după ea un maldăr de bandă de magnetofon încâlcită. Râd şi spun în glumă "mă primiţi într-o zi cu aparatul de fotografiat? Este o bucată de istorie aceasta, să vă întâlnesc pe dumneavoastră şi banda, într-o astfel de imagine", la care doamna, cu ochelarii căzuţi de pe nas, îmi dezvăluie că nu i se pare deloc amuzant, ba chiar se chinuie de câteva ore să deznoade tot ce văd eu atârnând între picioarele ei, că nu reuşeşte şi că, în general nu are răbdare, ba mai şi cumpărase o carte de Aurora Liiceanu şi, din cauza belelei acesteia nu mai are răgaz s-o citească. Dacă n-o ajut...

Sar direct între noduri. Apuc de un capăt, răsucesc uşor - banda nu trebuie întinsă deloc, poartă cu ea o viaţă irepetabilă - învârt firul maroniu şi, după câteva minute, am alături de mine un fragment curat, neînnodat, care se poate aşeza la locul lui, pe butuc, lângă cealaltă frază muzicală.

Jocul mă prinde repede. De la boxe, prind un fragment vorbit, recunosc vocea, e un compozitor român, vorbeşte de dezordine. Înţeleg că vocea aceluiaşi gânditor de sunete şi structuri se află împrăştiată şi înnodată în praful benzii de magnetofon pe care încerc să o readuc la normalitatea întinsă şi dreaptă. Din boxe, compozitorul vorbeşte în continuare de haos, clustere, aglomerări de sunete. Văd cum, tot ce spune, se oglindeşte în camera aceea, în care, într-o zi de vineri, o bandă de magnetofon a ales să se elibereze din strânsoarea spiralei şi să devină un muşuroi al non-sensului.

Deznod fără oprire. Doamna cea elegantă bufneşte din când în când a nerăbdare. "Ochiul carnal" aud din boxe.... "ce se poate vedea doar cu ochiul carnal". Mă las în voia ritualică a firului care trebuie întins de-a lungul unei structuri care altminteri ar rămâne veşnic o umbră. Am un mic orgoliu de Ariadnă. Poate legendele, deşi devenite mărunte, încă se întâmplă şi în oraşul meu îmbâcsit.

Las timpul să fie nod. În încordarea birocratico-instituţională din jurul meu, aburii oracolului prevestitor de moarte - sau de întregire firească a ciclului vieţii - mă lasă şi pe mine să-mi trăiesc partea de sens. Ca într-unul dintre acele rituri de trecere, de care am învăţat la materia numită folclor, predată între zidurile fade ale universităţii de muzică. Sunt mutul căluşarilor, sunt drăgaica, sunt vestitoare, colindător, înnodătoare, prind lucrurile de o margine, dar le prind.

A venit şi punctul de ruptură al vrajei. Nodurile s-au terminat şi grămada a redevenit spirală, încolăcire sonor ordonată şi logică, pe unul dintre vechii butuci de plastic ai magnetofoanelor radioului.

Am ieşit din studio, au început să sune telefoanele, m-am reîntors în haosul social care nu poate fi atât de simplu aşezat în matca lui. O provoca plictiseală?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer