Dacă mergi pe lîngă balustrada podului, care îmî părea extrem de joasă (senzaţia s-a născut din cauza oboselii), poate veni cineva să îţi dea un brînci şi să pici in Dunăre. Nimeni nu e foarte atent la celălalt de obicei, apăi în toiul nopţii cînd nu prea e nimeni prin oraş. Un mic ghiont şi eşti pescuit la Porţile de Fier. Aşa ceva nu poţi trăi în Viena, că nu ai Dunărea la îndemînă, iar în Paris nu ţine, că Sena e mult mai mică decît Dunărea, iar podurile nu-s atît de somptuoase. Şi nici la noi, că nu te apuci să mergi la mare pe jos şi nici nu te aşteaptă nimeni pe podul de la Cernavodă!
Vara, Budapesta e un oraş viu, gureş. Seara, toate parcurile se umplu de tineri, care stau tolăniţi pe iarbă, în pîlcuri, pălăvrăgesc şi beau ore întregi. Aceeaşi bucurie şi deschidere am văzut-o şi în Paris, doar că în Franţa tinerii stau pe cheile Senei în special. În Budapesta nu e amenajat un spaţiu de promenadă pe malul Dunării similar celui din Paris. Ar fi fost destul de periculos, ar fi trebuit să monteze foişoare pe mal şi să angajeze personal calificat să-i salveze pe cei care nimereau în apă după un consum exagerat de alcool. Parcurile devin locuri de socializare şi pentru că în Budapesta băutura e mult mai ieftină în supermarket decît în baruri. Plus că pe iarbă are loc toată gaşca.
Am stat două zile în Budapesta, voiam să mă relaxez înainte de a apuca drumul Auschwitz-ului, destinaţia finală a excursiei. La Muzeul Naţional de Artă nu erau expoziţii interesante, nici la Mucsarnok, la Ludwig nu am ajuns. E, însă, un concert important în curînd. Cei de la A-ha vin pe 14 iulie 2010 în arena Papp Laszlo pentru concertul de adio. E ultimul lor turneu, colaborarea celor trei norvegieni sub titulatura consacrată din anii '80 încoace va înceta odată cu încheierea acestui turneu. Mai e un concert mult mai important în Budapesta, Roger Waters va monta The Wall, tot în sala Papp Laszlo. În 2011, pe 12 aprilie.
Dacă evenimente culturale marcante nu erau, au rămas plimbările. Cred că am făcut zeci de kilometri pe jos. Podurile centrale, Vaci utca, citadela, Catedrala Sfîntul Ştefan, bulevardul Andrassy. Şi ceva leneveală în Piaţa Eroilor, un loc minunat în Budapesta, în sptele căruia se află castelul Vajdahunyad, o copie parţială a castelului de la Hunedoara (al lui Iancu de Hunedoara, de unde şi numele construcţiei din Budapesta), un loc în care puteţi vedea şi o statuie a lui Bela Lugosi. Pe bulevardul Andrassy, puţin mai sus de Operă, e Casa Terorii. O veţi recunoaşte după portretele în chenar care sînt inserate în peretele clădirii. Sînt chipurile celor torturaţi şi ucişi sub cele două regimuri totalitare care au marcat Ungaria în secolul XX. Peste drum de Casă e monumentul intitulat Cortina de fier; arată ca o ploaie cu lanţuri care nu se prăbuşesc la pămînt, ci rămîn drepte şi leagă strîns cerul şi pămîntul, desfăcînd lumea în două.
Anesteziat bine de oboseală, am pornit spre Cracovia. Între Slovacia şi Polonia am traversat munţii Tatra. Prin munţi e plin de semne de atenţionare că poţi întîlni căprioare pe şosea. Zis şi făcut, ditamai cerbul la ora două noaptea în mijlocul drumului. Cum sînt la noi urşii pe valea Prahovei, aşa-s cornutele prin munţii ăştia. În Cracovia era o nevăstuică la marginea parcului pe care-l traversezi pentru a intra în cetate. Un fel de grădină zoologică naturală. Numai cîini care să umble lela prin oraşe nu vezi niciunde după ce ai ieşit din România!
Cracovia e superbă. Am ajuns dimineaţa, pe o ploaie liniştită, dar lungă cît postul Paştelui. O ploaie care s-a oprit numai vreo şapte ore în după-masa zilei în care am ajuns. Trei zile mai tîrziu, cînd am plecat spre casă, era lapoviţă. La sosire, pe ploaie, cu o umbrelă cît să nu îmi ud părul, că în rest m-am murat bine, am dat o tură de cetate să găsesc o cafenea. Am găsit cîteva braserii ca cele din Paris, de unde poţi cumpăra croasante şi tot felul de cornuri şi cornuleţe care de care mai bune. Am luat o cafea cu mult lapte şi cîteva croasante cu unt - sub formă de baghetă împletită. Apoi m-am cazat la marginea cetăţii, lîngă castelul Wawel, în apropierea cartierului evreiesc.
Cracovia e un mix între pieţele din centrul vechi al Sibiului şi clădirile şi străduţele din cetatea Sighişoarei. Nu pot spune că e mai frumoasă decît Sighişoara, dar cu siguranţă cetatea Cracoviei şi cartierele vechi dimprejur sînt cam cît Sibiul nostru pe de-a-ntregul. În cetate e plin de biserici, unde întorci capul dai de o biserică - fie franciscană, fie benedictină, fie catolică. Papa Ioan Paul al II-lea e peste tot, statui în faţa bisericilor, plăci memoriale pe casele în care a locuit sau a studiat, chipul său e prezent chiar şi pe automatele de cafea! Localnicii tineri, însă, lasă de dorit. Sînt cam ţărănoi. Faţă de ceea ce vezi în Budapesta sau în Paris, cei de aici sînt destul de provinciali. Urlă noaptea pe străzi, se iau la harţă între ei, vezi fete care merg în grupuri şi chiuie aiurea, treburi care strică peisajul cetăţii.
Surpriza surprizelor mă aştepta în cele mai importante catedrale catolice ale oraşului. Catedrala Sfînta Maria din Piaţa Centrală e oribilă în interior. De un kitsch usturător, cu tot felul de flori aurite pe tavan, extrem de multe, un tavan gotic vopsit în albastru şi o grămadă de motive eclectice strînse pe pereţi încît nu mai vezi zidul bisericii. Scene din Biblie pictate pe pereţi sau sculptate în plăci aurite, statuete peste statuete, cu îngeri, cu Iisus, cu sfînţi, toate îngrămădite în ditamai catedrala, ai senzaţia că te sufocă. Mai lipsea un Moş Crăciun spînzurat de un candelabru! Cealaltă catedrală, cea din curtea castelului Wawel, nu are picturi şi sculpturi pe pereţi, are carpete. Şi nu sînt tapiserii nobile, sînt chiar carpete comune, sau, cel puţin, aşa par! Vezi mormîntul impunător al lui Wladislaw II Jagello, iar deasupra o carpetă cu Iisus păstorind nişte oi. În stînga bisericii e cripta regală a Poloniei, locul unde a fost înmormîntat şi preşedintele Kaczynski.
*
Lagărul de concentrare Auschwitz avea trei domenii mari şi patruzeci şi cinci de lagăre satelit de dimensiuni reduse. Auschwitz I, destinat iniţial prizonierilor de război şi membrilor Rezistenţei din Polonia, era şi centrul administrativ al lagărului. Clădirile din Auschwitz I fuseseră corpuri ale departamentului de aviaţie din armata poloneză. Nemţii le-au preluat şi le-au dat o altă întrebuinţare. Auschwitz II-Birkenau, al doilea corp al lagărului, a fost construit în cîmp deschis în timpul războiului şi era destinat exterminării în masă (aici au fost ucişi aproximativ 960.000 de evrei, 70.000 de polonezi şi 19.000 de ţigani). Auschwitz III-Monowitz era un lagăr industrial unde lucrau prizonierii. La Monowitz şi-au construit fabrici Siemens, IG Farben, firmă producătoare de substanţe chimice, sau Krupp, grup din industria de armament, pentru a putea folosi ca lucrători persoane din lagăr. Monowitz a fost distrus complet de bombardamentele aliaţilor, iar Birkenau a fost distrus parţial de către SS în încercarea de a şterge urmele exterminărilor care aveau loc acolo. După cum îmi spunea bunul meu prieten Florin, chiar şi ei şi-au dat seama că au făcut ceva grav.Auschwitz I are la intrare celebra poartă cu Arbeit macht Frei. Pentru specialişti, profesori de istorie, cercetători, sînt deschise pentru vizitare mai multe corpuri decît pentru publicul normal. De exemplu, ca vizitator normal, nu poţi intra în blocurile chirurgicale unde opera Joseph Mengele. Pentru publicul larg sînt amenajate cîteva spaţii în care vezi cum funcţiona maşinăria de ucis germană. În lagăre erau două categorii de condamnaţi. Prizonierii de război nu aveau parte de tratament specific tratatelor vremii. Erau puşi să muncească pînă la extenuare şi, într-un final, erau ucişi - cum au păţit prizonierii ruşi.
Copiii polonezi din familiile prizoniere aveau parte de tratament special: dacă erau blonzi şi aveau ochi albaştri, erau duşi în Germania la reeducare şi daţi spre adopţie apoi. Dacă nu erau blonzi cu ochi albaştri, în camera de gazare. Dintre evrei, foarte puţini nu mergeau direct în camerele de gazare ale lagărului sau în cabinetul lui Mengele. Acesta studia în special mămicile care năşteau gemeni sau tripleţi, pentru a descoperi o metodă de a mări fertilitatea femeilor, ca să crească natalitatea în Germania.
Puteţi vedea în muzeu grămezi de păr de femeie şi stofă care era făcută din acest păr. Puteţi vedea valizele evreilor, papucii, ochelarii şi alte obiecte cu care veniseră în lagăr crezînd că acolo îi aşteaptă o nouă viaţă, nu sfîrşitul. Vezi curtea în care erau executaţi iniţial prizonierii răzvrătiţi, înainte de a fi construite camerele de gazare şi crematoriile, vezi spînzurătorile în care răzvrătiţii erau agăţaţi de mîini, cu mîinile legate la spate, şi lăsaţi să moară.
În pivniţele clădirilor din Auschwitz I erau amenajate închisorile din interiorul lagărului. Două tipuri de camere ies în evidenţă aici, toate destinate nesupuşilor zilei, celor care încălcau programul prestabilit. În primul tip de camere erau închise cîte patru persoane pe o suprafaţă de 1,5 metri pătraţi, care avea o aerisire cît o cutie de chibrituri. Erau închişi noaptea întreagă în acele cămăruţe, în care nu puteau face altceva decît să stea în picioare, iar dimineaţa erau scoşi la muncă. Tipul acesta de detenţie ţinea mai multe zile. Celelalte încăperi de la subsol sînt aşa-numitele camere ale înfometării. Prizonierii erau duşi acolo şi lăsaţi să moară de foame.
La Birkenau e poarta pe care intrau trenurile în lagăr. Acolo vezi latrinele, acolo vezi dormitoarele în care erau vîrîţi evreii, ruinele crematoriilor. Şi nu ştiu dacă e veritabil sau e menţinută artificial atmosfera asta, dar prin Birkenau simţi miros de cenuşă, de ars. E cu adevărat sinistru, te plimbi pe străzile cu noroi ale lagărului şi îţi intră în nări miros de ars.
Auschwitz (germanizarea numelui oraşului Oświęcim, cea mai apropiată localitate de cîmpul pe care a fost construit lagărul nazist) e la vreo şaptezeci de kilometri de Cracovia. Muzeul Auschwitz-Birkenau nu mai poate fi vizitat individual în acest an. E o nouă regulă impusă de conducerea muzeului - din cauza numărului mare de vizitatori. Dacă nu mergi cu un grup gata stabilit, trebuie să te alături unui grup la faţa locului şi să fii condus de un ghid prin muzeu.
Lucrul acesta nu e prea plăcut fiindcă turul Auschwitz-ului devine un tur al exponatelor, un fel de vizită comercială în care vezi aia şi aia şi aia, în şir indian, cu căştile pe urechi, ascultînd poveştile ghidului. Nu ai timp să stăruieşti asupra unui lucru, nu ai timp să meditezi asupra celor văzute. Acum lucrurile nu-s chiar stricte, eu m-am mai strecurat printre rînduri, am mai rămas în urmă să încerc să prind cîteva cadre în care să nu fie oameni. Că, altfel, e multă lume, grupurile stau la coadă unele după altele. Cu toate acestea, Auschwitz rămîne un loc care trebuie văzut! Nu pot spune că e cutremurător, fiindcă istoria e ştiută, iar filme ca Nuit et brouillard arată lucruri mult mai şocante decît cele pe care le veţi vedea în muzeu. Însă e ceva unic, e o experienţă care trebuie trăită pe propria piele!
