03.07.2010
Bulele din tavan semănau cu paraziţii plini cu sînge de pe cactuşii din canion, terasa era plină de praf, fresh-ul din fructul pasiunii începuse să aibă un gust ciudat, empanaderia era fără " la rubia", argentinianca de Mendoza, creperia Fez nu mai avea aer de Maroc, soarele nu mai încălzea cu sens. Era timpul să părăsesc oraşul de la poalele vulcanilor. Devenise o staţie de aşteptare prea grea pentru circumvoluţiile care aveau să se hrănească cu literatură agitată. Pentru că decisesem să nu aleg jungla cu puterile ei psihedelice, stăteam în "Cafe Cusco" şi citeam: "le fleuve était rouge, le musicien noir et le piano blanc. Curieux tableu, en fait". Dar nu mai curios decît privirea mea pierdută undeva departe, la graniţa dintre singurătate şi libertate, dependenţă şi independenţă, izolare şi expunere, exuberanţă şi depresie. Eram, patetic spus, deasupra de bine şi de rău, într-o cafenea cu wi-fi de care nu mă puteam folosi, cu o carte din care nu înţelegeam decît că un pian alb nu are ce căuta în junglă şi că visele pot fi periculoase. Pentru că treceam dintr-o stare în alta, îmi făcusem un obicei din a îmi imagina pericole, aventuri: cînd tînjeam după o insulă părăsită, cînd îmi doream să fiu la carnavalul de la Rio. În minte însă se petrecea un carnagiu. Se dădea o luptă între lumină şi întuneric, între certitudine şi nesiguranţă, între frumos şi urît, între sens şi nonsens.

Seara se arăta însă frumoasă. Era plină de nostalgia lunii rotunde, pe un acoperiş cu argentinieni. Ea, blonda, fusese cu mine de la prima "empanada con queso" care m-a dus pe căi nebănuite. Ei, colegii de rîu şi de rafting hrăneau acum un cîine dintr-o curte părăsită. Imaginea de pe acoperişul dezafectat era mai suprarealistă decît situaţia în care mă băgasem singură, ca într-o cuşcă cu porcuşori de guinea. Luna era plină, ochii cîinelui erau albaştri, stomacul lui lipit de spate. Stătea pe gardul de deasupra şi se uita de sus la noi, tînjind după o fărîmă de bunătate. La lumina lumînării şi a grătarului privirea lui se izbea de gîndurile mele pline de paradoxuri neexprimate. Eram la un fel de cină de taină, la capătul celuilalt al lumii, la graniţa dintre rîs şi plîns, la graniţa dintre bine şi rău. Nu aveam motive de panică: cerul era senin, stelele îmi luminau calea şi focul de pe acoperişul lumii îmi încălzea sîngele agitat. Eram readusă într-o lume de care uitasem: lume care rîde din nimicuri, de dragul zîmbetului, oameni care nu-şi fac griji legat de marele lor sens pe această planetă mai mult sau mai puţin albastră, oameni care îşi trăiau momentul fără teama de mîine. Le intrasem în joc şi mă bucuram şi eu de fiecare îmbucătură de salată tăiată cu grijă, pentru prima oară după trei luni. Vinul de Mendoza era dulce şi mintea se mai potoli puţin din a sălta mereu înspre ce se petrecea în drumul către Amazon din care învăţasem lecţia renunţării. Fluviul care mă respinse indirect îmi trecea din cînd în cînd prin cap ca un şarpe cu multe coarne. Realitate bătea imaginaţia. Mintea era cu mine dar nu mă ajuta. Eram pe acoperiş, cu binoclul îndreptat înspre călătoria celuilalt. Ca şi retragerea în meditaţie, acceptam în sfîrşit independenţa celuilalt.

A urmat coborîrea de pe acoperiş. Întoarsă în culcuşul din Le Foyer, hostalul în care mă mutasem, îmi începeam ideea de izolare în propriul cap. Aveam la dispoziţie trei paturi şi patru nopţi. Îmi schimbasem data plecării către Puno. Încă nu eram îndeajuns de pe picioarele mele ca să o iau din loc. Aşa că pluteam printre bulele din tavan şi lumina difuză care venea de la reception. Aveam un televizor de care nu mă atinsesem, aveam un calculator pe care nu-l puteam folosi, aveam creioane pe care nu le puteam ţine în mînă. Deodată mintea zen refuza să-şi arate beneficiile. Toţi guru din lume şi toţi şamanii mă părăsiseră. Eram eu cu bulele. Eram o bulă într-un tavan.


Şi aşa am ţinut-o trei zile: cu cărţi pline de semne, cu vise halucinante, cu poveşti cu oameni de aproape şi de departe. De fapt, cei care păreau departe erau mai aproape ca niciodată de locul în care mă prezentam ca într-un naufragiu, undeva la capătul Universului. Într-un final, îmi dădusem seama de oglinda care se reflecta din trecut în viitor. Aşa dau de un cuplu de parizeni în Le Foyer. Situaţia îmi părea identică cu cea din India, cea de acum cinci ani. Barierele dintre timp şi spaţiu dispăruseră. Eram în acelaşi moment şi în aceeaşi situaţie. Ea medic, el programator, eu cunoscînd toate locurile din zonă, ei abia ajunşi în oraşul lui Llosa şi al Santei Catalina.

Dar ca să revin puţin din filmul în care intrasem cu mintea care începuse să facă conexiuni dintre cele mai ciudate, trebuie să povestesc puţin şi despre mînăstirea Santa Catalina. Fiind unul dintre  "must-urile" din Arequipa peste care săltasem cu eleganţă şi din cauza orelor de spaniolă care ne obosiseră mai rău decît ultima sesiune din facultate, am hotărît că ar fi cazul să plătim şi cei 30 de soles de căciulă pentru a vedea acel simbol al izolării întru credinţa lor într-un Dumnezeu Atotputernic. Fiind o mînăstire de maici, pereţii din rocă vulcanică şi chirpici erau frumos coloraţi. Eram într-o lume aparte, o lume cînd de un roşu sîngeriu, cînd de un albastru de insule greceşti, cînd de un fumuriu de iad. Eram într-un loc de veneraţie, cu locuri de linişte, de gătit, de dormit, de studiat. Eram într-un loc de rugăciune al unor femei care îşi dedicaseră viaţa credinţei. Eram într-un fel de chilii budiste colorate, cu picturi obscure, de cover-uri Dead can Dance. Mă simţeam cînd ca într-un loc de cult, cînd ca într-o discotecă dark. Unele statuete mi-ar fi provocat un atac de panică dacă le-aş fi văzut seara pe stradă, în timp ce unele veşminte şi-ar fi avut mai degrabă locul într-un muzeu haute-couture decît într-o mînăstire de maici. Dar femeile tot femei, şi moda tot modă.

Ieşind din chilii, dăm de grădini cu fîntîni şi străduţe labirintice. Un paradis clădit după chipul şi imaginaţia maicilor catolice, dedicate izolării. Urcăm şi pînă la ultimul nivel. Soarele arde, munţii înzăpeziţi se dizolvă în ceaţa orizontului şi părem ca făcînd parte dintr-o poveste fără sfîrşit. Plin de "positive vibration", vorba nemuritorului Bob Marley... Jah, love, jah love...

Şi salt înapoi în Valea Plîngerii din care ies doar în ultima seară în Arequipa, cînd vinul de Mendoza înseamnă şi luat rămas bun de la casa rafterilor şi al modelului lor din plastic zîmbitor, de la Diana cea blondă şi de la barca lor cu care aveau să poarte a doua zi de dimineaţă 20 de turişti peste valurile învolburate ale rîiurilor.

Şi vine şi binecuvîntata dimineaţă. Bagajul e făcut, bulele din tavan par mai calme, răsăritul dezveleşte munţii înalţi şi eterni, acoperişul devine o rază de lumină. Aşa că îmi iau casa în spate şi mă îndrept ca un melc către terminalul de autobusuri. E plin de peruani cu bagaje multe şi de backpackeri tineri. Mă lipsec de două canadience. Avem o oră întîrziere şi lumea începe să urle: Vamos, vamos! Într-un final, pe la ora nouă pornim înspre Puno, capital folklorica del Peru. Îmi pun rapid căştile. Filmul din autobus e teribil de prost. Noroc că am loc chiar în faţă şi nu văd decît drumul şerpuind printre deşerturi. E cald. Teribil de cald. Mă coc în propria aşteptare: să văd marele lac Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume. Pe la trei jumate ajungem şi la el. Mă simt calmă dar obosită. Ajung cu canadiencele la hostelul unde nimeni nu întreabă de rezervare, în schimb ni se cer paşapoartele şi biletul de intrare în Peru. Dar totul pare luminos. Am internet în cameră, baie şi un pat imes, la acelaşi preţ cu camera din Arequipa unde nu am dormit patru nopţi din cauza cluburilor care împînzeau zona. Mă gîndeam la camera de la etajul doi ca la un loc de odihnă. Totuşi, ies la o plimbare prin Puno. Ajung în Plaza de Armas (toate oraşele din Peru au cîte o Plaza de Armas). Se pare că nu e nimic spectaculos de văzut în Puno, dar nu mă deranjează. De fapt toată lumea de aici caută insulele plutitoare, nu oraşul în sine. Aşa că după cina cu fetele din Quebec mă retrag din zumzetul infernal al oraşului. Linişte şi adorm instant.

Acum e opt şi ceva dimineaţa. Cred că ies la o cafea  prin oraşul de pe malul lacului. Maîine pe insulele soarelui... Positive vibration... Pe săptămîna viitoare, amigos!

0 comentarii

Publicitate

Sus