Sanctuary

Mă săturasem de stat prin cămine, chiar dacă erau civilizate, aşa că m-am mutat într-un apartament de trei camere în Mărăşti. Îl împărţeam cu nişte studenţi la drept şi filosofie. Era spaţios şi avea o bucătărie imensă. Camera - cu balcon mare, masa - lîngă geam, patul - comod pînă la indecenţă, ferestrele - largi şi deschise aproape tot timpul. Eram în anul IV şi lucrurile nu mergeau tocmai rău. Per total. La începutul verii, a venit momentul să-mi scriu lucrarea de diplomă. Trebuia să stau în casă şi să lucrez. Toată lumea era ocupată cu mersul la şcoală, aşa că era linişte. Iar camera chiar era prietenoasă cu mine. Numai bună de scris o lucrare de diplomă în ea. Pentru început, am stabilit perioada de documentare. Adică de citit bibliografia. Şi m-am apucat.

Cu alte cuvinte, ce făceam: toată ziua dar TOATĂ ziua jucam Starcraft. Şi Brood. Ştiu că experimentaţii preferă să joace cu zergii, dar eu eram cu protoşii. De fapt, ca să fiu complet lipsită de modestie, recunosc că în perioada de citit bibliografia pentru lucrarea de diplomă am terminat Starcraft şi Brood cu fiecare din cele trei armate: cu protoşii, cu zergii si cu metalizaţii ăia pe care am uitat cum îi cheamă. Cînd am terminat Starcraft, eram gata şi cu textele: citisem toată teoria şi romanele, conspectasem din ele cam de trei ori mai mult decît aş fi avut de fapt nevoie şi urma să mă apuc de scris lucrarea în sine. Doar că am intrat, subit, într-o pasă foarte proastă. Aveam blocaje: nu reuşeam să mă apuc de scris la licenţă. Făceam destul de urît şi nu înţelegeam ce-i cu mine. Heh, dar nu era greu să-mi dau seama care era problema, aşa că am găsit şi soluţia: am produs rapid nişte CD-uri cu (plicticoasele pentru unii) Heroes of Might and Magic I, II şi III. Au urmat nişte trip-uri ca la carte: scriam o pagină din lucrare, după care jucam trei ore de Heroes. Şi tot aşa. Avînd în vedere că lucrarea mea are în jur de 70 de pagini, cred că se poate face un calcul destul de exact al numărului de ore în care am jucat eu Heroes lunile alea. Aveam o prietenă bună care devenise destul de nefericită din acest motiv. De fiecare dată cînd mă suna să vadă ce mai fac, îi răspundeam că mă joc. Iar ea, invariabil, făcea: Hmmmm.

Mă întrebam dacă este chiar atît de evident că sînt cu toate - mulţumesc lui Dumnezeu - simţurile amorţite. Seara mi le recuperam: ieşeam să mă plimb. Era o cu totul altă planetă. Iubeam pe toată lumea, totul era frumos şi prietenos, vaaai, ce minunat e stîlpul ăla de telegraf şi tomberonul ăla - cît stil are, ce design, ce culoare; chefurile erau de o mie de ori mai tari decît ar fi fost în alte condiţii, băuturile aveau alt gust, făceam toate tîmpeniile posibile şi era... era... era bine. Mă dădeam mult cu bicicleta în fiecare seară. Şi beam bere în spatele blocului, pe mesele de ping-pong sau pe leagăne. Ce golani. Şi fugeam prin centrul Clujului noaptea pe la 3. Făceam curse cu căştile în urechi. (Dar asta e secret.) Despre excursiile în Music Pub şi ce se întîmpla pe drumul de întoarcere, mai bine nu zic nimic. Oricum, a doua zi o luam de la capăt: o pagină de lucrare de diplomă, trei ore de Heroes. Cînd nu-mi mai vedeam capul din cauza textelor din teoria literaturii, semantică şi, bineînţeles, nelipsiţii Tzvetan Todorov şi Roger Caillois - care mi-s simpatici, dar pînă la un punct - îmi băgam acelaşi cap pe care nu mi-l mai vedeam din cauza lor direct în monitor şi făceam un duş luuung de Heroes.

Lucrarea mea de diplomă tratează proza unui autor postmodern-fantastic. Fără jocurile pe computer mi-ar fi fost mult mai greu s-o scriu. Trebuia să tratez mecanisme ale fantasticului, să pun în pagină text despre ce stă în spatele "realităţii" din carte, să comentez "strategii" şi "tehnici narative", să folosesc expresii cum ar fi... "mutaţii ale genului", "jig-saw-puzzle-fallacies" şi "cultura postmodernă". În mine se ducea o luptă. Chestia asta era ultimul lucru pe care mi-l doream: să stau pe margine şi să-i comentez autorului strategiile. Să privesc cum munceşte el ca să producă text. Da' deloc nu-mi plăcea. Mie-mi plăcea să fiu în lumea aia, să trăiesc acolo şi să mă încred în tipul ăla hyperinteligent, talentat şi destul de puternic încît să mă tragă cu totul în cartea lui şi să mă ţină acolo. Mi-era foarte greu să privesc analitic, din afară, acea lume, cea din cărţile lui, lumea în care alte dăţi mă refugiam din lumea asta cînd n-o mai puteam suporta. Acum acest refugiu mi se refuza. Cărţile (şi mai ales cele ale autorului pe care l-am ales pentru lucrarea de diplomă) erau - şi sînt în continuare - un loc liniştit, o lume în care am destulă libertate încît să-mi trag răsuflarea. Un loc sigur. Dar ce te faci cînd realizezi că în lumea unde te-ai refugiat se duce de fapt, de asemenea, un război? Unde te mai refugiezi? Asta s-a întîmplat cu mine pe cînd îmi scriam lucrarea de diplomă: am nimerit dintr-un război în altul. Şi ca să scap de lupta pe care o duceam disecînd unul dintre autorii mei preferaţi (adică poziţionîndu-mă la limita dintre interiorul şi exteriorul cărţilor lui), mă retrăgeam în... Heroes. Acolo - alt război. Trebuia să te baţi cu adversari mulţi şi puternici şi răi şi, de obicei, fiindcă erau computerizaţi, mult mai tari decît tine. Hmmm... dar asta e, ai intrat, trebuie să joci. Şi, în joc, la un moment dat, eşti în pericol să fii atacat cînd eşti foarte slab şi este clar că dacă intri în război o să pierzi fără să clipeşti. Ce faci. Şi de-acolo să te refugiezi. Of. Iar. Unde. Nu prea mai ai unde. Ce soluţii ar fi. În general, dacă schimbi tura fără să faci nimic, pierzi: adversarul te atacă tura următoare.

Dar... cîteodată, pe lîngă fîntîni, floricele şi lacuri care-ţi ridică moralul, se întîmplă să distingi în peisaj o clădire mică, albă, plantată acolo aparent fără nici un scop - altul decît cel pur decorativ. Se mai întîmplă să ai în dreapta ecranului destulă culoare verde - care-ţi indică faptul că nu ţi-ai epuizat kilometrii din ziua respectivă - încît să ajungi aproape de acea clădire şi să constaţi că... surpriză: adversarul nu te poate ataca atîta timp cît eroul tău stă lîngă ea. Dacă ţii mouse-ul pe ea destul de mult, apare şi textul care-ţi explică de ce ai devenit temporar invulnerabil.

Pentru că acolo scrie Sanctuary. Adică, în limbaj de gamer, te-ai scos: stai la adăpost şi în ziua următoare vii cu un erou mai bazat şi-l distrugi pe ăla care vroia să te atace, îl faci varză, ha, cum a îndrăznit. După care te poţi plimba liniştit pe tot terenul, să-ţi refaci spell-urile şi să-ţi upgradezi dragonii roşii, scorpicorele şi altele. Apoi, evident, cîştigi - dacă ai un pic de strategie în tine. Dar fără Sanctuary, ce te făceai. Ummm... te descurcai, reîncărcai jocul de la ultima salvare, însă cu siguranţă, asta e altceva.

Personal, nu prea foloseam opţiunea de Sanctuary. Dar trebuie să recunosc că această componentă a jocului e punctul meu slab. Sau... mai degrabă, partea care m-a sensibilizat. Mi se pare foarte inteligentă ideea, chiar dacă e un detaliu, o parte infimă din tot sistemul. Insignifiantă. Aproape inutilă. Se putea foarte bine şi fără. Însă pentru antropologul cultural ahtiat după cyber & games, nu e chiar aşa. Plecăciuni celor care-au făcut jocul. Probabil s-au gîndit că dacă tot facem un joc cu peisaj de Ev Mediu, cu eroi şi lupte şi cetăţi, atunci hai măcar să facem o lume care să urmeze cît de cît aceleaşi reguli.

Ştiu că-n Anglia medievală (si nu numai, dar în special în Anglia), cei urmăriţi de oamenii legii erau protejaţi dacă strigau "Sanctuary!" în faţa unei biserici si intrau. Şi legea asta - m-am documentat - a funcţionat timp de o mie trei sute de ani. Cînd am auzit prima dată despre Sanctuary (cred că am văzut faza într-un film şi mi s-a explicat după), am avut una din senzaţiile mele ciudate şi inexplicabile, cum că ăsta e un lucru bun.

Oricum, ideea de Sanctuary va rămîne întotdeauna partea mea preferată din Heroes. De ce? Pentru că asta făceam eu de fapt cînd jucam jocul ăsta cîte trei ore în urma scrierii cîte unei pagini din lucrarea de diplomă: nici mai mult nici mai puţin decît să cer Sanctuary. La fel cum fac de fiecare dată cînd deschid o carte. Sau cînd ascult muzică. Sau...

Lucrarea de diplomă mi-am predat-o în ultimul moment. Mi-a plăcut cum a ieşit. Nu degeaba jucasem Heroes în jur de două sute zece ore. Şi chiar am scris la lucrarea aia pînă în dimineaţa zilei cînd trebuia predată. După ce-am legat-o şi-am depus-o printre tonele de lucrări deja de mult depuse, m-am întors acasă şi am dezinstalat Heroes de pe computer.

Apoi am dormit trei zile în continuu. Am visat frumos: eram la adăpost. Tot un fel de Sanctuary.