Solo trip înspre Bolivia (Episodul II - Insula dintre lumi)

Sînt în Bolivia de două zile. În Copacabana, mai exact. Numai ce m-am întors de pe Isla del Sol sau Insula Soarelui. Arsă. După două pahare de vino tinto cu o spanioloaică de Bahelona, lumea se transforma din Purgatoriu Paradis. Din orele pe care le număram, ajunsesem să mă bucur de fiecare secundă de soare. Îl veneram şi eu ca şi incaşii pe zeul care îmi ardea pielea obrajilor şi mintea de după. Cu un inel verde făcut special după unul dintre desenele chinuite într-o cafenea din Puno, mi se părea că cea mai frumoasă parte a călătoriei abia începea pe o străduţă de hipioţi într-un sătuc de la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Soarele apunea pe insula suprarealistă unde plaja aducea a sudul Spaniei de anul trecut, sclipind în lumina dimineţii, doar că la 4000 de metri, cu ape şi munţi de gheaţă, pe cel mai înalt lac al acestei lumi care începea să exagereze cu saltul saltimbantic dintre noţiunile de bine şi rău.

A doua zi pe teritoriu bolivian. Deja mă simţeam mai în elementul meu. Nu ştiu ce a putut să schimbe în percepţia mea o graniţă, dar se pare că Bolivia îmi va fi mai aproape decît Peru. Nu îmi dau seama dacă sînt locuitorii sau călătorii, dealurile sau apele, munţii înzăpeziţi sau doar ego-ul diluat. Tot ce ştiu e că de ieri, din celălalt capăt al Lacului Titicaca, viaţa pare să aibă alt gust şi sens. Desaparecido....


Dar să nu fiu nedreaptă. Ultimele zile în Peru, recunosc, numărate, au avut şi ele mai ales sensul, dar şi farmecul lor. Acide, cu momente balsamice, chiar euforice. Deci, să nu uit de rose-ul împărţit cu oamenii din hostelul în formă de închisoare şi directorul agenţiei de voiaj care a avut grijă de călătoria mea pînă la părăsirea unui teritoriu care ajunsese să îmi fie suficient. Să nu uit de seara dinaintea meciului Germania-Argentina, în care o bere împărţită cu nişte nemţi din Cologne pe cea mai urîtă stradă din şi mai urîţelul Puno a fost unul dintre momentele care m-au ajutat să uit de sensul în lume, deşi nu diger nici bere nici fotbal, plus că ţineam cu argentinienii. Au cîştigat nemţii. Să nu uit de cuplul de parizieni mult aşteptaţi în închisoarea din Puno şi de neşansa ca ea, medic, să se îmbolnăvească de stomac într-o cameră fără geam, la graniţa dintre grotesc şi sublim. Să nu uit de ea, Cloé care de mică desena dar a fost încurajată să de apuce de medicină deşi nu-i plăcea, de mate-ul de coca împărţit pe veranda expresionistului hostel Uros, în care nu îţi venea nici să-ţi bei cafeaua de dimineaţă, dar mai să poposeşti acolo trei nopţi între insule. Să nu uit de Ruth, elveţianca de 64 de ani care călătorea de trei luni singură prin Colombia, Ecuador, Peru şi Bolivia şi care mă făcea să mă simt într-o călătorie cu bunică-mea, cea alternativă. Să nu uit de nopţile nedormite şi de bucuria de a vedea lumina zilei, de DVD-urile de 2 soles cu concerte Floyd, Marley, Jarre, filme de doi bani 3D, de Internetul şi computadorul care mi-au făcut viaţa mai uşoară timp de o săptămînă şi jumătate, de oamenii de acasă care mi-au ţinut mintea pe făgaşurile normalităţii, la graniţa dintre două lumi.

Şi în tot acest timp în care îmi revin în cap momentele dintr-o săptămînă în care m-am privit ca într-o oglindă spartă, afară pe străduţa de Copacabana cîntă copii călători şi vînzători de brăţări: "ultima noocheee, ultima nooochee..." Şi îmi amintesc să sînt în Bolivia şi că mîine o iau înspre La Paz unde aveam să-mi reîntîlnesc pacea din cap.

Trecusem prin ceva săptămîna asta: printr-un cimitir deasupra Puno-ului unde văzusem şi simţisem cea mai magnetică piatră din locul în care erau înmormîntaţi regii pre-inca, prin insulele cu grădini cu trandafiri ca cei din curte străbunicii de pe deal, prin bărci chinuite de motor, prin camere fără lumină, prin apusuri grele, prin tunete şi fulgere mentale, teama de viitor şi nedorinţa de a trăi un prezent străfulgerător. Eram martora unei dependenţe psihice care avea să-mi aducă lungi ore de cugetări interioare şi exterioare, împărtăşite în spaniolă, franceză, germană, engleză. În cel mai calm peisaj din lume, trăiam agitaţia lumii din afară. Şi totul se cuibărea într-o cutie toracică.


Dar am trecut şi de asta. Acum: de la geamul camerei unde arde un panou publicitar cu Brisas del Titikaka, auzeam lacul silenţios şi ultimele zile de furtună într-un pahar. Uitasem de peruancele care mereu doreau să-mi vîndă cîte ceva, de piaţa de vechituri din Puno şi de nenumăratele drumuri pînă la lac, de apusul de pe dealul de deasupra unui univers magnetic, uitasem de secundele de nelinişte şi teamă, de suspans şi de "doubt as an religion".

Oamenii şi Manu Chao cîntau afară fără grija frigului, fără grija zilelor de mîine şi de poimîine. Lumea pare aici şi acum într-o vacanţă eternă în Copacabana. "La suerte viene , la suerte se va." Oamenii veneau şi se duceau înspre Insulele Soarelui şi ale Lunii. Ne înghesuiam pe acoperişul bărcii care transporta un număr ilegal de doritori de frumos. Ne înghesuiam pentru a trăi vibraţiile unei planete sublime. Mă grăbeam înspre adevăr. Aveam răbdare. De data asta învăţasem să aştept.


Cu siguranţă trecusem o graniţă. Şi ea era în mintea mea. Mă costase multe ore de bus şi 360 de bolivianos doar pentru că sînt cetăţean român, dar o trecusem. Şi eram Dincolo. Acum mă scăldam în alte ape. Pînă cînd, însă? Aceasta era întrebarea.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.