La originea sacrului: deconstrucţia din construcţie, corabia din beton (Biserica lui Wotruba)

Cel de-al doilea şoc pe care mi l-am "organizat" - mai exact, pe care l-am primit cadou - înainte de (pentru) plecarea din Viena, spre "fixare", i se datorează, aşa cum spuneam şi în deschiderea articolului de săptămîna trecută, arhitectului şi urbanistului Arpad Zachi, directorul revistei Arhitext Design (revistă care îmi face onoarea să mă provoace de mai multe ori pe an la colaborări pe teme dintre cele mai neaşteptate), graţie căruia am putut să mă repatriez, cu căţel şi purcel (citeşte: haine, încălţăminte, cărţi, cataloage de artă, copii xerox, aspirator, vase etc.), în condiţii de extrem de agreabilă plimbare.

De fapt, de turism specializat, profesional. Timp de două zile, în mînă cu o "biblie" cuprinzînd nu mai puţin de 700 de "obiective" importante sau doar interesante arhitectural (şi, uneori, la telefon cu extraordinarul ghid, fie şi departe, care este arhitectul şi profesorul timişorean Ioan Andreescu), am bîntuit pe colinele Vienei, prin cartierele ei rezidenţiale aflate intra sau extra muros, pendulînd iniţiatic (la propriu şi la figurat - în toate sensurile, de care uneori nici nu trebuie să-ţi dai, fireşte, seama: adevăratele iniţieri operează, poate, nu în imediat, la faţa locului, ci retroactiv, după, cînd deja ai devenit altul) între piaţete tainice, fîntîni umbroase, ansambluri avangardiste, din anii '30 ai secolului trecut, de locuinţe "muncitoreşti", faţade, case de ultimă generaţie, complexe (insuliţe: "îlots") urbane şi biserici.

Vreau să vă vorbesc despre Kirche Zur Heiligsten Dreifaltigkeit, Biserica Sfintei Treimi sau, pur şi simplu, Biserica lui Wotruba, pe care am găsit-o cu greu, deşi stăteam în faţa adresei indicată în ghid, care se ascunde deşi se află pe o colină din afara Vienei, "ochind" nu se ştie ce, în corespondenţă, la mare distanţă, poate chiar cu mult mai cunoscutul, mai centralul Stephansdom. Era pe înserate, dar în jurul ei se făceau, discret, pregătiri pentru o sărbătoare vesperală. Avînd în vedere tehnologia şi tehnica fotografică a ghidului meu, Arpad Zachi, am renunţat să fac fotografii, dar promit că o să revin cu nişte imagini senzaţionale atunci cînd prietenul meu va apuca să le prelucreze şi să-mi dea şi mie.

Se poate însă vorbi, în cazul "bisericii lui Wotruba", cu adevărat de o biserică? Nu este oare această construcţie mai aproape, dacă nu de o blasfemie, măcar de o erezie - în piatră, mai rău, în beton (piatră simulată)?

Senzaţia clară şi distinctă este de păgînitate. Adică - dar nu ştiu cît de echivalente sînt, sau pot fi făcute să fie, aceste lucruri - de revenire la sursa, la originea sacrului.

Adică de un scandal, ce mai: sacrul produs de către arhitecturile canonice, dogmatic, istoric creştine, să nu mai fie resimţit ca de-ajuns, ca suficient de puternic, de clar? De ce ar avea nevoie o biserică declarat creştină (romano-catolică) să însceneze un fel de Stonehenge într-un cadru natural patent druidic?

"Scandalul" dispare rapid însă: geniul creştinismului, care a fost (nu ştiu dacă mai este) unul înainte de toate politic, în cel mai tare, înalt, insuportabil sens al termenului politic, a ştiut întotdeauna să preia, să-şi adjudece, să includă sursele "păgîne", pre-creştine, ale sacrului, folosindu-le în propriul scop.

Nu nişte megaliţi, nişte blocuri (mai mult sau mai puţin "extraterestre") urmăreau să devină, să întruchipeze catedralele gotice? Romanicul, nu aceeaşi impresie megalitică, de stîncă a credinţei, urmărea să creeze?

Şi corabie, şi stîncă?

"Scandalul" păgînităţii bisericii lui Wotruba nu este, deci, decît aparent, deşi este clar că sculptorul, ca ne-arhitect, Fritz Wotruba tocmai în sensul de-voalării, al forţării, ca un fel de arheologie abruptă, al dez-văluirii, al denunţării surselor "păgîne" ale forţei sacre a monumentelor creştine a lucrat.

Meritul lui Wotruba este tocmai acela de a nu fi arhitect, ci artist, de a nu lucra ca un arhitect, ci ca un sculptor, de a dez-arhitecturaliza gestul producător de sacru, reuşind să-l supra-arhitecturalizeze. Nu asta încercase, pentru ultima dată, şi Renaşterea, prin marii ei arhitecţi-artişti, linie care nu s-a făcut, însă, tradiţie?

Biserica lui Wotruba nu este, tocmai, o construcţie, ci - atenţie! - o înjghebare de megaliţi: dovadă supremă, şi de suprem efect sacru, a precarităţii infinit creatoare divine.

Oximoron, fireşte!

Nu construcţie închisă, sudată, naturalizată, făcută pentru a face să se creadă că e crescută, ci denunţare, tocmai, a acestei minciuni "naturaliste" a construcţiei, a construitului, a formei, care tinde să-şi disimuleze întotdeauna tocmai caracterul esenţialmente construit, improvizat, tehnic-artificial, ingenios şi inginereşte contingent, părînd unitar, crescut, nu asamblat, instabil, tehnico-dinamic, procesual.

În sens sacru, divin, construcţiile sînt mai mult corăbii decît stînci, aşa cum vor să pară. Cultura, politica, viaţa etc. sînt navigaţie, nu stabilitatea anorganică la care, în mod absurd, visăm. Credinţa nu poate ţine de mineralitate, nici măcar în reprezentare.

Arhitecţii, aproape toţi arhitecţii, arhitecţii ca meserie, ca specie, mint, dorind întotdeauna, mai mult sau mai puţin, să acrediteze caracterul de necesitate naturală, de bloc crescut din pămînt sau căzut din cer, dar monolit, al construcţiilor lor.

Doar omul e arhitect. Doar omul visează, pretinde să construiască definitiv: stînci, în loc să navigheze periculos, adică să-şi conducă, să-şi guverneze (literal) politic corabia.

Dumnezeu înjghebează - din megaliţi. Sacrul nu ţine de construcţie, nu este de ordinul construitului, ci de acela al înjghebării. Construitul sacru caută să formeze megaliţi, să ajungă la megaliţi, să re-facă megalitul sacru(lui). Sculptorul Wotruba denunţă, analizează, arată tocmai megalitul ascuns în orice construcţie, sacralitatea-megalit care doarme şi se visează, sculptural, în orice construcţie cu intenţie sacră. Adică în tot ce se construieşte.

Dumnezeu înjghebează, din blocuri enorme, cosmice: precaritate divină. Numai omul, la propriu, construieşte, ţintind tehnic eternitatea care este (numai) divinitatea. Există aici o inevitabilă falsificare mimetică.

Numai omul construieşte "ca", "în locul" lui Dumnezeu. Vrea să-l copieze, să-l ajungă, preaslăvindu-l fals mimetic (mimesisul falsifică) pe Dumnezeu, adică aşa cum NU face Dumnezeu, adică aşa cum NU poate să facă omul.

Dumnezeu nu construieşte, adică sub specia iluzorie a definitivului, ci înjghebează etern precar, din blocuri cosmice. Divinitatea omului nu este aceeaşi cu divinitatea divinului.

Aşa-numita "biserică a lui Wotruba" (ca să ştie bine cine este ereticul, vinovatul de dezvăluire!) nu este construcţie, nu este, din fericire, operă de arhitect, ci construcţie de artist. Artistul are privilegiul "divin" de a nu fi niciodată obligat să construiască decît în spirit, decît spiritual, spre deosebire de constrîngerea, de "mizeria" arhitectului, care chiar trebuie să construiască, efectiv, în realitate: cealaltă jumătate, celălalt arc al inelului simbolului.

Mai aproape de Dumnezeu, poate, artistul - în conlucrarea, în "cearta" sa "păgînă", anti-mimetic divină, cu arhitectul.

Este poate mai nimerit, mai "adecvat", mai adevărat ca o biserică, un templu, să-şi includă / pre-figureze ruina, semănînd, ca "biserica lui Wotruba", mai mult cu o deconstrucţie decît cu o construcţie. În construcţiile omului numai Dumnezeu de-construieşte. Dumnezeu este întotdeauna deconstrucţia (cine n-a ajuns să citească asta la Derrida încă n-a început să-l citească). A-i construi o casă lui Dumnezeu înseamnă a figura deconstrucţia din construcţie.

A construi nu înseamnă a produce (false) stînci definitive, ci a înjgheba în permanenţă, permanent reversibil, corăbii. Construcţia e navigaţie prin construit - sau nu este deloc, ajungînd să fie opusul ei. Numai Dumnezeu este şi corabia, şi stînca: navă din piatră, artist(-politician)-arhitect.

Fritz Wotruba a (de-)construit o biserică, dar nu cred că a reuşit să înfiinţeze şi o Biserică. Construcţia continuă (să mascheze deconstrucţia, divinul)!