Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe culmea culmilor: vîrful Huayna Potosi, 6088, Cordilliera Real, Bolivia


Manu Anghelescu

17.07.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bolivia, după o săptămînă şi jumătate: magnific, extrem, terifiant. Din Titicaca, lacul sacru al incaşilor, am ajuns în La Paz sau Doamna Păcii, cea mai "sus pusă" capitală din lume. După un drum tensionat şi înalt cu autobuzul, eram pe culmi. Prima viziune a oraşului La Paz m-a readus cu mintea în prezent. Era cea mai suprarealistă privelişte a unui oraş văzut de sus: văi striate şi case de culoarea stîncilor. La Paz-ul părea să se contopească cu piatra. Clar, aici muntele face legea. Deveneam parte dintr-un peisaj sculptat în timp, pe o planetă alternativă. În La Paz începea altă planetă.

Cam aşa începe a doua parte a călătoriei: cu Bolivia, cea suprarealistă, fără timp de aclimatizare. Dar ar fi fost şi culmea, după trei luni petrecute tot peste 3.000 de metri, cu foarte mici excepţii. Aşa că am săltat peste răul de altitudine. Cel puţin pentru o vreme. Pentru că după doar două zile de cunoscut un loc care se arăta neaşteptat de promiţător într-un mod subliminal, am trecut mai mult dintr-un fel de inerţie montaniardă la ceea ce urma să fie una dintre cele mai intense ture de munte trăite de un semi-iniţiat în ale alpinisticii. Sau cine ştie? Să-mi fi deschis vîrful Huayna Potosi, vîrful de 6.088 de metri gustul pentru înălţimi? Cred că voi afla doar la următoarea tură. Dar pînă acum, acest vîrf din Cordilliera Real a fost unul dintre cele mai adevărate experienţe. Bineînţeles, ca toate întîmplările intense, tura nu era planificată. Nici condiţiile în care mă scăldam în ultimele săptămîni nu dădeau semne de activităţi măreţe. Mă simţeam slăbită fizic şi mental. Lunile de călătorie îşi spuneau cuvîntul. Nu mă puteam odihni, dar nici locului nu puteam sta. Eram într-o stare de aşteptare continuă. Ca să aflu mai apoi că aveam şi de ce.

Vîrful plutitor

Deşi numit "cel mai uşor şase-miar din lume" şi încercat de majoritatea călătorilor prin Bolivia, fie ei alpinişti sau nu, acest vîrf m-a readus la o realitate interioară. Sau să nu fie vîrful ci mintea pusă la încercare? Deşi nu am trecut nici pe departe prin situaţii extreme gen Touching the Void, un "must see" pentru orice alpinist, am simţit că mi-am depăşit o barieră psihică, printr-o provocare fizică. Pentru prima oară după mult timp, am palpat puterea muntelui adevărat. Cele trei zile petrecute în Cordilliera Real au fost ca un balsam pentru mintea care începuse să genereze obsesiv aceleaşi şi aceleaşi idei spiralate.

Mai concret? Da, am început printr-o vizită întîmplătoare la una dintre multele agenţii care oferă ture de alpinism în munţii Boliviei. Seara se prezenta liniştită, fără planuri măreţe. Nu conştientizam ce înseamnă de fapt "un şase-miar". Aşa că după ce am semnat hîrtia referitoare la conştientizarea faptului că agenţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru un eventual accident, am revenit pentru a ne încerca bocancii de gheaţă sau "plasticii" cum mai spunem noi prin Carpaţi. Mireasma din papucii de plastic îmi dădeau indicii cum că nu eram nici prima şi nici ultima care avea să plece "la cucerit". Dar spun asta de parcă asta ar fi contat. Ştiu că la munte te supui altor reguli iar cele de igienă sînt cele mai neimportante. Cel puţin asta e ceea ce am învăţat în cei 12 ani de lins corzi impregnate cu magneziu şi tîrîturi prin găuri de munte şi refugii improvizate.

Şi cam aşa a început totul: cu echipament de împrumut şi un ghid "cu freză". Legat de prima impresie: ei bine, alpiniştii nu ar trebui puşi în aceeaşi oală cu stiliştii. Pentru că Jorelio s-a dovedit un ghid puternic şi iscusit. Mi-a plăcut la el atît tăcerea cît şi vorba care, deşi venea rar, era esenţială. Deşi cu o experienţă alpinistică impresionantă pentru cei 25 de ani, Jorelio imi dădea impresia de egalitate. Eram aliaţi toţi trei, legaţi prin aceeaşi coardă de care depindea în lanţ viaţa fiecăruia dintre noi. Era vorba de încredere. Pe bani, dar tot încredere se numeşte. Şi asta trebuie să fi fost marea probă pentru cei doi canadieni cu care aveam să împărţim tura şi care nu păreau să aibă multe noţiuni alpinistice. Dar au reuşit şi ei, am reuşit şi noi. Că se numeşte ambiţie, palmares sau pur şi simplu plăcerea de a fi la înălţime, deasupra unui peisaj de revistă, am reuşit să ne depăşim răul de altitudine, durerile de cap şi stomac, ochi şi piele. În plus, dacă reuşeam, aveam să primim un tricou ca dovadă. Doar că în cele cinci ore de urcat în noapte, avînd deasupra doar stelele private de lumina lunii, numai la tricou nu îmi stătea capul. În liniştea gheţii şi în sunetul pioletului lovind zăpada, mintea îmi fugea către ţinuturi invizibile, către oameni care nu mai sînt. Cu fiecare respiraţie implorată către zeităţile oxigenului


(Oxigen, Jean Michel Jarre)

şi cu fiecare pas care îmi mai dezumfla creierul nostalgic, mă simţeam mai aproape de podul peste propriul zid, temeri, ascunzişuri, regrete. Avea dreptate ghidul: motivul pentru care urcam noaptea era în primul rînd psihologic. Nu ştiam înspre ce ne îndreptam, nu vedeam crevasele, nu eram conştienţi de stîncile suspendate. Ele, terifiantele splendori aveau să se dezvăluie abia la răsărit, după o urcare de 5 ore. Iar odată cu răsăritul soarelui la cei 6.088 de metri, ceva în mine avea să se schimbe pentru totdeauna:


nu conştientizarea faptului că cea mai mică neatenţie avea să-mi aducă fie un picior în gips, fie ceva mai grav m-au făcut să-mi dau seama de realităţi peste propria individualitate, ci sentimentul de suspendare. Acolo sus zicala cu "viaţa atîrnă de un fir de păr" nu e vorbă în vînt. Doar că nu vîrful a fost ţinta, ci drumul în sine. Pe culmi am stat minute fotografice pentru că frigul ne-a alungat cu viteza luminii care descoperea valuri imense de stîncă şi de civilizaţii împietrite. Cam poetic pentru stomacul care cînd cerea să fie hrănit, cînd ar fi vrut să fie lăsat în pace.

Şi a fost soare. Şi a fost căldură. Picioarele începeau să se dezmorţească în plastici în timp ce mîinile îşi reveneau în simţuri şi puteau ţine din nou mîna pe pioletul salvator. Deşi ştiam că omuleţul de munte nu avea cum să ne ţină departe de o posibilă cădere în abisurile crevasei, aveam totală încredere în partenerii de coardă. Urcaserăm ca nişte fantome în noapte, coboram ca nişte spirite ale luminii, înfigînd cu grijă crampoanele în Crăiasa Zăpezii. Fiecare pas de retragere de pe culmi era un pas către "civilizaţie" şi către hoardele de turişti curioşi de şase miari. Odată ajunşi la High Camp-ul de la 5.000 de metri aveam să-mi amintesc de ziua dinaintea urcatului. Acolo ne întîlniserăm cu primul român: un alpinist din Bucureşti, plecat de 20 de ani în Montreal, Canada. Cu o zi înainte îi urmăriserăm pe cei patru quebequani fluturînd steagul regiunii lor franco-canadiene în întîmpinarea cuplului de alpinişti independenţi. Eram şi eu prin preajmă, desenînd linii în omorîrea timpului. Deodată aud: "Vorbiţi româneşte?" Şi răspund într-o română aproximativă, parcă cu un fel de accent bizar: "Da?". Pentru prima oară după trei luni de America de Sud auzeam pe cineva întrebînd în româneşte: un alpinist. Se pare că în creierii munţilor se regăsesc oamenii. Recunosc, după mult timp, simt o paradoxală mîndrie naţională: singurul "independent treker" întîlnit pînă acum în munţi este de origine română.


A doua zi aveam să trăim şi noi povestea noastră de întoarcere de pe vîrf: "Did you make it? Is it hard? How is up there?" Şi coborînd cu grijă printre stînci, lăsînd gheţarii în urmă, ajungem şi la primul refugiu lîngă care am exersat în prima zi căţărarea în gheaţă. Deşi mintea mă ducea înspre Bâlea Lac, locul în care am încercat pentru prima oară în viaţa mea senzaţia de a da cu pioletul în gheaţă şi de a te încrede în crampoane, corpul conştientiza că este la o altitudine nesănătoasă. În mod bizar, începuse să mă doară capul exact cînd ar fi trebuit să scap de orice grijă legată de răul de altitudine. Corpul nu mai putea fi fentat. Ştia că şi-a făcut datoria peste capacităţile sale normale şi îşi cerea înapoi drepturile la normalitate, după 9 ore de umblat ca pe sîrmă printre cornişe îngheţate şi crevase misterioase. Aveam să cad într-un somn adînc în huruitul busului pe drumul de întoarcere, deşi drumurile boliviene îşi merită denumirea de "death roads". Într-un cuvînt, purificarea la 6.000 de metri mă epuizase. Eram terminată fizic, dar fericită. Cu tricou sau fără, eram deasupra norilor: le soleil c'est moi. Şi aşa aveam să mai cresc puţin: tocmai am împlinit 28 de ani.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer