Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Mai mult decât o voce


Radu Paraschivescu

01.06.2010
Adevărul, mai 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Preţuirea cuiva în timpul vieţii nu e la îndemâna multora. Dintr-un amestec de calcul şi ipocrizie, exerciţiile româneşti de admiraţie au nevoie de un declanşator funerar. Baletul recunoştinţei se desfăşoară cel mai bine la mormânt, învăluit în aburul pioşeniei de faţadă. Cât timp e în viaţă, cântăreţul, scriitorul sau actorul interesează doar ca nume pe afiş. Când moare, el devine brusc profitabil şi binemerită investiţia de timp a ziaristului, plus fotografia cu telefonul mobil pe care un mârlan fără nume o face pe buza gropii, cu piciorul sprijinit de crucea de alături. Lista dispăruţilor fructificaţi postum e lungă şi neîncheiată. Pe ea stau lingvişti, inventatori, poeţi, artişti de circ, medici, sportivi şi câţi alţii. Aşteptându-le moartea ca să vorbim despre ei, nu facem decât să trecem cu brio examenul făţărniciei. Un elogiu de trei minute şi o lacrimă de-o clipă nu scuză o neglijare care se măsoară în ani sau decenii. Suntem vinovaţi şi dizgraţioşi.

Admiraţiei îi stă bine dezinteresată. Când are în vedere cariera personală şi se revarsă asupra unui angajator prezumtiv, ea miroase urât. Prozatorul care îl iubeşte pe critic până când acesta îi laudă romanul îşi murdăreşte reverul cu o pată în locul blazonului. Actriţa care cade în adoraţia regizorului până la primirea rolului va fi fluierată pe scena eticii. Admiraţia trebuie să rămână o reacţie cordială, care priveşte strict un om, un fel de-a fi şi o operă. Singurele punţi dintre admirat şi admirator sunt afinităţile, plăcerea şi frisonul jubilativ. Când admiraţia are în spate o agendă, sensul ei se falsifică până la irecognoscibil.

"Păsările de-astă vară / Şi-au scris numele-n senin / Peste Pontul Euxin / Şi-au plecat să nu le doară / Vârfurile cu venin / Ale crengilor, aseară. / Păsările de-astă vară / Şi-au scris numele-n senin / Şi s-au dus să nu le moară / Sufletul rănit de-un spin / Prin grădina cu suspin / A vântoaselor de-afară, / Păsările de-astă-vară." Tinerii îl cunosc prea puţin pe actorul-poet care a deschis coliviile şi-a eliberat stolul pe cer. Cei între două vârste îi leagă vocea de longevitatea Teleenciclopediei. Însă Dinu Ianculescu, ţinta admiraţiei mele, nu e doar o voce. Dinu Ianculescu rezistă în memoria celor care l-au văzut în primul rând ca întrupare a exigenţei. Pe stradă, în piesă sau în film, prezenţa lui contrazicea cu fiecare celulă celula în care trăiam. Aerul lui seniorial irita armatele de politruci şi sicofanţi de-acum treizeci de ani. Lumea cozilor la tacâmuri nu avea nevoie de întrebările care păreau mereu gata să ţâşnească din ochii actorului. Dinu Ianculescu a jucat teatru bun timp de patru decenii în care în România ţinea afişul o farsă de prost gust, cu o naţie întreagă îngrămădită în distribuţie. Marca lui consta în sobrietatea gesturilor şi în inflexiunile baritonale din glas.

Cu două-trei luni în urmă, Dinu Ianculescu a împlinit 85 de ani de viaţă şi 25 de autoexil. În plin pustiu ceauşist, a plecat dintr-o lume în care nu se mai recunoştea, alegând s-o ia de la capăt în Germania. N-a revendicat niciodată nimic, n-a mimat disidenţa, nu s-a împăunat. Şi acum trăieşte tot în Germania. E un spirit viu, învăluit într-o discreţie nobiliară. Publică rondeluri şi sonete, rescrie Cântarea lui Solomon, participă la târguri de carte, stă aproape de scenele germane, ia parte la emisiuni culturale. Habar n-are de rândurile astea. Şi nu cred să-şi fi dat seama că omul căruia i-a dăruit o carte de versuri cu doi ani în urmă, la Frankfurt, s-a uitat la el cu acel tip de admiraţie care pluteşte deasupra oricărei bănuieli.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer