Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Există un sens al absenţei, al liniştii, al tăcerii


Lavinia Bălulescu, un interviu cu Ioana Bradea

17.12.2010
Adevărul literar şi artistic, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La cinci ani după ce a câştigat Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România cu un roman controversat, Băgău, Ioana Bradea a revenit cu o nouă carte - Scotch. Departe de lumea festivalurilor literare şi a colocviilor, Ioana Bradea trăieşte o viaţă tihnită, alături de cei doi copii şi de iubitul ei. Seara, după ce toată lumea adoarme, Ioana se întoarce la literatură.

Lavinia Bălulescu: Al doilea roman al tău, Scotch, este atât de diferit de Băgău, încât pare scris de altă persoană. Cât adevăr este în această afirmaţie?

Ioana Bradea: E posibil să fie adevărată şi mulţi să resimtă aceeaşi discrepanţă între cele două romane. Cum la fel este posibil ca unii să găsească puncte comune şi spaţii intermediare existente în ambele cărţi. Personal, mi-am dorit sa fie ceva diferit. Mi se pare că atunci devine interesant să scrii - când vrei să încerci de fiecare dată altceva, să nu te repeţi, să încerci să construieşti universul altfel.
 

L.B.: Prima frază din Băgău, "Sunt o doamnă, ce p... mea", a fost o chestiune premeditată sau ceva spontan?

I.B.: A fost o inspiraţie de moment, nu am adăugat-o la final şi nici n-am auzit-o în tramvai - era o expresie folosită între personajele cărţii, la fel ca şi titlul. Într-o variantă mai veche a cărţii, capitolul de la început figura undeva la mijloc, dar începea la fel. Aşa că n-am făcut decât să modific ordinea unor capitole, la un moment dat. Se poate spune că, într-un anumit sens, prima frază din Băgău a fost puţin premeditată şi studiată pentru că mi-am dat seama că ar fi o introducere suficient de puternică pentru a capta atenţia oricui. Nu mă aşteptam totuşi să facă o asemenea carieră.
 

L.B.: Te urmăreşte fraza asta în vreun fel, după ce a devenit celebră? Ţi se întâmplă să îţi spună prietenii, în glumă, "sigur, doar eşti o doamnă, ce p... ta"?

I.B.: Nu. Fraza aparţine deja altei epoci. Şi nu mi s-a întâmplat să glumesc cu prietenii mei pe tema asta. Nu neapărat pentru că ar fi fost un subiect tabu. Dar am puţini prieteni. Iar ceilalţi, cei aflaţi într-o sferă a "cunoştinţelor" să zicem, nu au îndrăznit să abordeze în faţa mea subiectul ăsta. Cei mai mulţi au fost cam surprinşi de primul meu roman. Li s-a părut c-ar fi în contradicţie cu ceea ce ştiau ei despre mine şi probabil că aveau şi ei dreptatea lor.
 

L.B.: Sunt cele două cărţi diferite pentru că eşti tu diferită acum? Dacă da, în ce fel?

I.B.: Nu sunt diferită acum faţă de cum eram acum şase-şapte ani. Sunt aceeaşi. Poate că sunt aspecte şi dimensiuni ale fiinţei mele care clipesc altfel în acest moment - o chestiune de umbre şi lumini, cred eu, care depinde de perspectiva privirii.
 

N-am dispărut, am stat locului!
 

L.B.: Unde ai "dispărut" după ce ai publicat Băgău?

I.B.: N-am dispărut nicăieri. Am stat locului ca până acum. La Bistriţa am scris şi primul roman, şi pe cel de-al doilea şi este foarte posibil ca tot aici să mă găsească şi cea de-a treia carte la care scriu acum. Sunt mai retrasă din fire, atâta tot. Pentru că mi se pare că scriitorului îi şade bine cu scrisul, iar acesta presupune şi o anumită izolare - sau linişte, mai degrabă.
 

L.B.: Unde locuieşti, cu ce te ocupi? Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta?

I.B.: Locuiesc la Bistriţa, împreună cu iubitul meu - avem o fetiţă de patru ani şi un băiat de 10 luni. Deocamdată, sunt în concediul acela de creştere a copilului, aşa că nu muncesc nicăieri - stau acasă şi mă veselesc toată ziua lângă copii, ies la plimbare în fiecare zi dacă nu plouă, dansez cu ei, mă joc de-a Scufiţa Roşie sau de-a cine ştie ce altă poveste, gătesc, spăl haine, mă joc de-a croitoreasa, îmi tai tot felul de pantaloni şi cămăşi şi sper că de data asta voi nimeri tivul - dar nu-l nimeresc aproape niciodată.

Mi s-a povestit că bunica mea era foarte talentată la croit şi cusut costume populare şi că veneau femei din toate satele din jur la ea să-şi croiască toate cele - mi se pare că şi talentul ei se zbate, săracul, în mine şi n-are pe unde să iasă la iveală, pentru că nu mă pricep deloc la aşa ceva. Spre seară, după ora 22.00, pot să mă apuc liniştită de scris - vreo două, trei ore. Nu locuim la casă, deocamdată, dar îmi doresc tare mult aşa ceva. Şi evident că-mi place foarte mult să merg pe munte - am crescut aproape de munţi. Dar în ultima vreme n-am mai reuşit să ies aproape deloc, parţial şi pentru că sunt copiii mici şi încă ne fac ei programul.
 

L.B.: Ai dedicat romanul Scotch mamei tale. Ce s-a întâmplat cu ea între timp?

I.B.: Mama a ajuns în Rai. N-a mai apucat să-mi vadă cartea publicată. Chiar mă întrebam, înainte de a preda manuscrisul, dacă are sau nu are sens să las acolo dedicaţia, dacă e posibil s-o vadă sau măcar s-o simtă din Rai. Şi până la urmă mi-am zis că nu strică să fiu precaută şi să las acolo cuvintele acelea, pentru orice eventualitate.
 

L.B.: Ce ai făcut "între cele două romane"?
I.B.: N-am dispărut şi nici n-am simţit c-aş fi părăsit literatura, pentru a mă întoarce acum la ea. S-a nimerit între cele două romane o pauză mai lungă. Deşi, dacă stăm bine să medităm, ce înseamnă şase ani pentru curgerea timpului în Univers? S-au nimerit şi alte evenimente în viaţa mea, dar nici nu m-a grăbit nimeni şi, de obicei, gândesc că fiecare lucru se întâmplă exact în momentul potrivit - nici mai devreme, nici mai târziu. Există, fără îndoială, un sens al absenţei, al liniştii, al tăcerii.
 

L.B.: Cine crezi că sunt oamenii care au citit şi care vor citi Scotch? Ar putea fi aceiaşi care au citit Băgău şi care sunt curioşi?

I.B.: Bănuiesc că cei care au citit Băgău vor fi curioşi să citească şi Scotch. Dar e posibil să fi câştigat şi un segment nou de cititori, care n-au citit primul roman din cauza limbajului prea deocheat. N-aş vrea să-mi aleg cititorii nici măcar dacă aş avea cum. Nu e o chestiune care să mă privească pe mine. Se aleg ei singuri, după nişte criterii naturale, bănuiesc. Sinceră să fiu, până acum, când am scris, am avut în minte un singur cititor. Adică am scris cele două cărţi având în minte câte un destinatar anume pentru fiecare. Mi-am spus că, dacă reuşesc să scriu o carte ca şi cum aş scrie o scrisoare unui prieten, atunci cu siguranţă se vor găsi şi alţii curioşi s-o citească.
 

L.B.: Cum scrii? Cât timp ai scris la Scotch?

I.B.: Scriu la computer. Dar am mereu un caiet "de studiu" - de regulă cu foi veline, pe care îmi fac tot felul de schiţe, desene şi tabele cu viziunea de ansamblu a ceea ce vreau să scriu. Îmi notez acolo tot felul de idei care îmi vin în timpul zilei. De obicei, reuşesc să scriu după ora zece seara, după ce adoarme toată lumea.
 

L.B.: Cât e poezie şi cât e proză în Scotch?

I.B.: Mi-e greu să spun. Mă tem că e un mixaj cu proporţii inegale, dar nu cred că e atât de important să ştim cât anume este poezie şi cât este proză. Esenţial ar fi ca, în final, să existe un soi de armonie a textului care să-l facă inteligibil şi curgător.
 

L.B.: Ce preferaţi ai din literatura română actuală?

I.B.: Foarte mulţi scriitori îmi plac şi de la noi, şi de aiurea. Aş îndrăzni să spun că-mi plac aproape toţi - pentru că fiecare carte semnifică ceva şi toţi autorii intervin în sufletul meu cu câte un strop din sufletul lor: uneori un detaliu mărunt, o frază, o scenă întreagă sau un capitol. Uneori mi-au plăcut cărţi în întregime, alteori doar primele pagini sau alteori mi s-a părut interesant doar titlul. Dar toţi cred că merită respectaţi şi admiraţi - pentru că toţi se străduiesc într-un fel aparte să ne lumineze mintea.
 

L.B.: Spuneai într-un alt interviu că al doilea roman e o meditaţie asupra morţii. De ce ai ales tocmai această temă?

I.B.: Într-o primă instanţă, am vrut să scriu ceva despre zona industrială, despre peisajul ruinat, descompus şi aproape intrat în putrefacţie care învăluie fabricile părăsite din zonele industriale de pretutindeni. Şi primul fenomen care mi s-a părut c-ar ilustra cel mai bine tot ce s-a întâmplat după '89 în fostele combinate şi fabrici comuniste - a fost cel al morţii. De la moartea întregului sistem industrial comunist, nu a fost prea greu să ajung la proiecţia acestui fenomen asupra oamenilor-personaje din jur.
Pe de altă parte, mă gândesc destul de des la moarte. Am senzaţia că este cea mai adâncă taină care ne guvernează întreg parcursul vieţii. E bizar şi frustrant, totuşi, că nu avem acces la ea decât pentru foarte puţin timp, iar în timpul acela nu ştiu cât conştientizăm fenomenul în sine şi cât ne lamentăm pentru ceea ce credem că pierdem. În fine, e o temă teribil de generoasă, greu îmi imaginez c-ar putea fi epuizată.


L.B.: Cât de greu ţi-a fost să găseşti prima propoziţie pentru Scotch, având în vedere că începutul din Băgău a devenit celebru?

I.B.: Nu mi-a fost prea greu - sau nu conştientizez eu că ar fi fost greu, la fel cum un sportiv nu realizează şi nu îşi cuantifică neapărat efortul pe care l-a depus până la performanţă. A muncit pur şi simplu, a exersat până a ajuns în punctul dorit, fără să ştie prea bine apoi să explice parcursul subtil al drumului. O fi şi o chestiune de exerciţiu la mijloc. Cuvintele vin uneori de la sine şi îmbracă singure anumite fapte, acţiuni, peisaje.
 

L.B.: La ce se referă titlul? E în jurul nostru o lume lipită cu scotch care se cojeşte?

I.B.: Da, cred că plutim într-o lume decojită, pe care ne tot străduim s-o reparăm cu bandă adezivă sau izolatoare. Am impresia că este unul dintre obiectele care au supravieţuit epocii de demult sau care ar lipi cu o fâşie subţire, aproape invizibilă cele două lumi între care ne zbatem - cea de demult şi cea de azi. În prima fază, eu aveam în minte sapa aceea lipită cu scotch, pe care unul dintre personaje o foloseşte să scurme un mormânt.
 

Apocalipsa industrială
 

Romanul Scotch, semnat de Ioana Bradea, a apărut recent la Editura Polirom. Cartea prezintă imaginea unui spaţiu postindustrial, dintr-un oraş de provincie: uzine dezafectate, muncitori şi patroni "capitalişti" ai puţinelor fabrici salvate de la dispariţie, resturi de fier şi beton. Dincolo de imaginile dezolante, se derulează o poveste între un inginer prins în capcana Fabricii de Aliaje Speciale şi secretara directorului.
 

Peste toate pluteşte amintirea lui Ila, ţăran mort în patul lui, în sunet de ceteră, şi o abia ghicită nostalgie a lumii rurale dispărute. Ioana Bradea, născută în 1975 la Bistriţa, a debutat editorial în 2004, cu romanul Băgău, pentru care a fost distinsă cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Scotch este al doilea roman al autoarei.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer