Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

29. (continuare) Un brad uriaş, cam strîmb şi simpatic


Cornel Mihai Ungureanu

22.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
19 decembrie 2000
Dacă aş scrie literatură cu aceeaşi febrilitate şi plăcere cu care îţi scriu ţie, n-aş mai avea motive să mă pună pe gînduri cuvintele lui Malraux: "Ce am zice despre un mare pictor care n-a făcut nici un tablou?" Eu nu ştiu: de ce e aşa de greu să scrii o poveste şi atît de uşor să-ţi trimiţi gîndurile unui om? Cu plăcere te-aş pune într-un roman. Cred că ar fi cel mai bine să fii personaj într-un roman scris de tine. Puţini oameni scriu bine. Şi tu eşti printre ei.

M-am despărţit odată, demult, de Nadia. Ideea i-a aparţinut, explicaţia a lipsit. Mai tîrziu, după o discuţie la o bere între Nadia şi Corina, sora mea mi-a zis motivul: eu băgasem cu Adriana. Uimirea mea de atunci mă face să cred că lucrurile nu stăteau chiar aşa, deşi ceva interpretabil drept adevăr o fi fost. Ipocrit nu încerc să fiu. Cam de atunci am început să fac gol în jurul meu.

Am stat despărţiţi cîteva săptămîni. Vreo şase. Ştiu că Ane a venit, întîmplător, chiar a doua zi. Eu ascultasem toată noaptea Velvet Underground, rîzînd de unul singur în cameră. Nu înţelegeam nimic. Nadia era aşa serioasă în despărţiri. Era un copil. Avea o anumită puritate, o inocenţă pe care o transforma în duritate. Eu eram calm şi încercam să o conving să rămînă, cu argumente. (Acum e o femeie sigură pe ea, o femeie "emancipată" care ştie cum e cu viaţa şi cu bărbaţii şi cu distracţia).

Ane mi-a dat apă din palmele ei, în Grădina Botanică şi apoi a plecat cu un tren greşit. Din păcate a şi sărit dintr-unul care prinsese viteză şi s-a lovit. (M-a invitat acum, de Crăciun, în Ploieşti, acasă la ea, dar i-am zis că nu mă duc, chiar dacă o iubesc eu, în felul meu)

Pe urmă m-am dus la Ioana, în Bucureşti şi am vîndut o zi întreagă (aproape) în piaţă (ea se ocupa cu aşa ceva). Era frig şi spre seară am stat într-o cofetărie şi apoi am plecat acasă. Nadia era la noi, cu Adriana şi Radu.

Mă întreb, citindu-ţi lacrimile după un brad de Crăciun aruncat la gunoi, cum ai fi reacţionat dacă ai fi văzut, de cîteva ori, un viţeluş (de fiecare dată altul) aşteptînd legat de bătătorul de covoare. Frumos, tărcat, "copil", cu privire blîndă, ajuns aici, între blocuri, unde un vecin de-al nostru simţea periodic nevoia unei fripturi. Îl sacrifica acolo, în văzul lumii, eu descopeream pe pămînt petele de sînge. Şi mă gîndeam la Nietszche şi la un cal bătut doar cu cruzime.

Citesc cărţi scrise în alte părţi ale lumii şi în alte timpuri. Văd în filme personaje pe care le cunosc bine. Ipocrizii, lăcomie, trădări, răutate şi tot aşa. Aş putea să mă gîndesc din nou la Uriaşul Bun şi Prietenos explicîndu-i fetiţei că e firesc ca Uriaşii să mănînce oameni, că doar şi oamenii mănîncă purcei. Ba Uriaşii erau chiar mai buni: ei nu se omorau între ei. Nici pisicile nu se omoară între ele. Numai oamenii.

Pe uzina Electroputere a apărut un brad uriaş, din beculeţe verzi, cam strîmb şi simpatic. Îl văd pe fereastra camerei mele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer