În momentul în care a luat această hotărâre, relaţia lor arăta astfel: făceau dragoste nopţi întregi de la un capăt la altul, week-end-uri în care nu mai ieşeau din casă decât jumătate de oră ca să mănânce pe fugă la un fast-food, de regulă Spring Time, căci se afla în apropiere. Apoi se întorceau în pat.
Se agăţau unul de altul din ce în ce mai tare, deşi erau din ce în ce mai nefericiţi. De aceea, singura soluţie posibilă pe care ea a putut lua-o în considerare ca să se despartă în sfârşit, părea sinuciderea. A hotărât că modul ei de a muri trebuie să fie cât mai nedureros şi mai paşnic.
Cu toate acestea, lucrurile s-au petrecut altfel, iar povestea este aceasta:
De la bun început el i-a spus:"Tu n-ai iubit niciodată". Îl cunoscuse într-o primăvară cenuşie, când se angajase la o firmă de grafic-design undeva în zona Pieţei Dorobanţi. Aici ajunsese printr-un prieten şi coleg pe nume Gabi. Gabi era genul de persoană care la fiecare frază strecura o mică glumă, un joc de cuvinte, o ironie, fără să se poată abţine să nu descopere aspectul neserios în toate lucrurile serioase. Asta putea crea impresia că îşi pierdeau vremea în vreo slujbă comodă şi plăcută, nefăcând nimic şi distrându-se grozav. Nimic mai neadevărat. Aveau foarte mult de lucru. Erau cazuri în care erau nevoiţi să muncească două-trei zile la rând fără pauză. Zile în care se trezeau îngropaţi în lucrări, fără speranţa c-or să le dea de capăt. Firme luminoase, prospecte pentru o fabrică de pielărie, panouri cu preţuri pentru un fast-food, sigle comandate de către trei firme diferite care încercau să-şi creeze o nouă imagine, afişe care anunţau deschiderea unui restaurant. Toate erau urgente şi la fel de importante. Munca peste program era ceva obişnuit. Lucrau fără să protesteze sau să se plângă, ascultând liniştiţi muzică. Uneori nici nu băgau de seamă că s-a înserat. Şi ea şi Gabi se simţeau la fel de mulţumiţi de plăcerea modestă pe care le-o oferea munca.
Firma A&D ocupa la parterul unui bloc de locuinţe un apartament minuscul, compus din două camere insuficiente, plus o fostă bucătărie convertită în camera calculatoarelor. Sufrageria, mobilată ca o sufragerie normală de familie, încerca să fie totodată secretariat, birou pentru şefi, contabil şi secretară. O puteai vedea pe secretară, dacă doreai, buchisind ceva într-un vraf de dosare, mâzgălind câteva notiţe, răspunzând la telefoane cu vocea ei calmă şi egală, sau pe şeful cel mare scobindu-se în nas din plictiseală ori în urechi la biroul său din stejar. Bucătăria fusese transformată pentru a găzdui două calculatoare slabe ca performanţă, care abia se mişcau şi se blocau exact cu o clipă înainte ca cel care lucra să apuce să salveze.
În colţul de lângă fereastră, ascuns oarecum de birou, se încărca de praf ecranul unui televizor, pe care le era absolut interzis să-l deschidă. Era cea mai rece încăpere din apartament. Oricine avea treabă la calculator adăuga un surplus veştmintelor sale uzuale şi se apăra contra frigului cu multe ceaiuri fierbinţi.
Ultima cameră, totodată şi cea mai mică, era atelierul. Acolo şedeau înghesuiţi, respirându-şi unul altuia răsuflarea, un număr variabil de angajaţi care făceau schiţe sau tăiau auto-colant. Abia aveai loc să te mişti printre rafturile pline cu materiale, iar dacă soseai destul de devreme cât să fii norocosul care punea mâna pe unica lampă, te considerai fericit că puteai să şi vezi ce mâzgăleai pe hârtie. Baia era o baie normală de apartament, cu duş, cadă şi un singur closet, menţinută curată de o îngrijitoare veselă, plinuţă, cu părul într-o coamă scurtă de bucle creţe.
Cei doi directori deţineau în proporţii egale acţiunile firmei. Puteai număra cam şase angajaţi permanenţi, pe care A&D îi remunera la sfârşitul fiecărei luni.
Adrian, directorul executiv, umbla la patru ace, scrobit în nişte costume bine croite, pe care le avantaja în mod evident prin fizicul său desăvârşit. Vorbea o română extrem de corectă gramatical şi totuşi reuşise s-o transforme într-o limbă complet străină, care obosea pe toată lumea. Aparatul dentar îl împiedica să pronunţe cuvintele corect, aşa că un "r" sau un "l" sau un "v" puneau foarte multe probleme. Era o persoană politicoasă, de o politeţe plicticoasă şi blajină, dobândită şi exersată ca mezin al unei familii vechi, cândva bogată, cu mare tradiţie în astfel de chestii demodate. Îşi răsucea cu propria mână ţigări dintr-un tutun extrem de parfumat pe care-l transporta într-o borsetă, apoi zâmbea cu bunăvoinţă nimănui şi tuturor, dezvelindu-şi generos aparatul dentar. Îi înveselea întotdeauna când umplea spaţiul uşii cu silueta sa exagerat de lungă şi rostea ca de obicei un "Mună dimineasssa", chiar dacă era dup-amiază, seara, sau miezul nopţii...
Vlad era celălalt. La început, Marga a fost un pic tulburată de apucăturile lui, care nu se ridicau la standardele de comportament social cu care era obişnuită. Cu vremea începuse totuşi să considere asta un act de nonconformism fascinant din partea lui, dar asta numai mai târziu, sau mai exact, prea târziu.
De exemplu, avea neplăcutul obicei să se descalţe şi să-şi pună picioarele pe birou etalând o pereche de şosete nu tocmai curate şi nu tocmai parfumate.
Căutând un loc de fumat, Marga a descoperit pe balcon câteva lăzi de vin, câteva sticle de whisky şi o duzină de beri. Începând de-atunci, a început să privească cu totul altfel buna dispoziţie subită a şefului său care apărea în fiecare dup-amiază.
Pentru că după-amiază începea circul.
Mai exact devenea dificil şi lua pe fiecare în parte la tocat.
Se bucura totuşi de autoritate în faţa lor, deşi se făcea de râs aproape în fiecare seară cu toate indiscreţiile pe care nu se obosea să le cenzureze, care urmau automat criticilor cu care îi admonesta în fiecare pauză de masă. După câteva luni, Marga ştia deja că şeful ei îşi petrecea timpul căutându-le nod în papură, ca un fel de hobby de care nu mai putea să se despartă.
În timp ce Vlad devenea mai cârcotaş şi mai crud în lipsa altei preocupări în afara celei stocate în lădiţe pe balcon, ea şi Gabi îşi continuau chicoteala în încăperea din spate şi se destindeau în tot felul de moduri. Cel mai la modă nu putea fi numit joc de societate, nu era nici şah, nici bridge, nici tetris, era torturarea pisicii. Nici ea şi nici Gabi nu îşi menajau imaginaţia când era vorba de acest obicei sfânt, plin de cruzime. Pisica era cel mai defavorizat membru al conducerii firmei, prin urmare şi singurul, după cum s-a dovedit, care nu se putea apăra.
Nu scăpa în nici una din zile. A fost trasă la Xerox, băgată cu forţa în tuburi pentru planşe, fugărită, aruncată pe geam, îmbăiată fără acceptul ei, a purtat legate de coadă diverse obiecte, a fost împachetată în pungi şi expediată la ghenă, a purtat coif, funde, cleşti pe urechi şi tot aşa, lista s-ar putea lungi la infinit. Ajunsese o pisică fără pic de respect pentru sine, prin urmare, o pisică fără pic de echilibru emoţional. Mieunatul ei îi enerva pe toţi. Dar primul lucru pe care-l făcea însuşi Vlad când ajungea dimineaţa în firmă, era să-i ardă un şut, iar biata mâţă se trezea catapultată în capătul opus al holului, storcită de uşa băii. Asta n-o descumpănea. Îşi relua asaltul insistent, refuzând cu obstinaţie să stea liniştită. Au fost situaţii, rămase legendare în istoria firmei, în care Vlad, deşi în mijlocul unei întâlniri importante cu un client, a pus mâna pe un oarecare obiect contondent şi a pornit în urmărirea înverşunată a pisicii. Până nu i-a tras o cotonogeală vecină cu moartea nu s-a lăsat, chiar şi aşa, cu musafiri de faţă.
N-a trecut mult şi-a devenit evident că ea, Cristina şi Gabi erau singurii care supravieţuiau în firma aceea, care-l suportau pe Vlad şi culmea, într-un fel, îl înţelegeau şi-l apreciau. Era profetul lor, cum îl numiseră. Transformase munca măruntă de zi cu zi în ceva magistral. Fiecare siglă sau pliant, sau panou nenorocit, devenise mesagerul unei concepţii de viaţă, al unui ideal extraordinar care le ceruse imperios dăruirea. Se "jertfeau" pe acest altar improvizat, în care vedeau propria lor salvare.
Vlad reuşise să îi convingă că un panou care anunţa reduceri purta în el o valoare de protest, de revoltă, de mândrie, putea recruta noi adepţi, putea transforma lumea, putea modela, distruge, încânta, înspăimânta la bunul plac.
Asta nu însemna că se lipseau de obiceiul de-a râde pe seama lui. Circulau tot felul de zvonuri şi poveşti despre el. Unii spuneau că era băiatul unui fost ministru, alţii că făcuse bişniţă cu ulei şi zahăr, că ar fi mason sau poate un satanist practicant, că era homosexual sau că obişnuia să meargă regulat la târfe. Era genul pe care oamenii îl bârfeau cu plăcere, căci şi el îi bârfea pe ei cu aceeaşi plăcere. Se zicea că pe vremea când lucrase la Dacia, fusese prins de muncitori şi i se aplicase o corecţie pe care n-avea s-o mai uite niciodată, asta drept recunoştinţă şi apreciere pentru îngâmfarea şi modul lui abuziv de a fi. Probabil că propriile lui istorii stârniseră imaginaţia şi creativitatea celor care lansau tot felul de lucruri cu care încercau să-l discrediteze şi mai mult decât o făcea el însuşi.
Lui Gabi, prietenul Margăi, îi făcea o plăcere nemaipomenită să fie răutăcios faţă de şeful său. Probabil era autorul unei părţi destul de importante a biografiei fictive atribuită lui Vlad. Marga şi Gabi se cunoşteau încă din şcoală, iar prietenia lor era încă puternică. Ea ştia, deşi nu i-o spusese niciodată, că pentru el, cu fiecare clipă care trecea, murea orice iluzie, cât de îndepărtată, că viaţa ar merita trăită şi pentru altceva decât pentru a-ţi grăbi sfârşitul în toate modurile posibile. Nu-i arătase nimeni c-ar exista şi ceva bun în natura lucrurilor şi nici nu mai putea fi învăţat aşa ceva. Era nerăbdător şi agitat, sperând c-o să muncească pân-o să moară, c-o sa bea pân-o să moară, o să reguleze pân-o să moară, o să se drogheze pân-o să moară, o să respire cu atâta intensitate încât o să i se ardă circuitele înainte de vreme, şi-o să scape de lucrurile care-l apăsau. Era un om atât de trist, încât era tot timpul vesel. Suspect de vesel şi reducea lucrurile cu repeziciune la o esenţă lipsită de romantism, de perspectivă, optimism şi totuşi nu lipsită de vigoare sau originalitate.
"Se iubesc", comenta Marga despre nişte cunoscuţi comuni.
"Şi-o trag ca disperaţii, vrei să zici", o corecta el.
Acesta era tiparul discuţiilor dintre ei.
"Ea e foarte mişto."
"O curvă. Şi-a tras-o cu toţi."
"O mai ţii minte pe profa' aia mişto de mate?"
"O vacă, îmi doream s-o văd moartă."
"Păi a murit."
"Mă bucur, o scroafă mai puţin."
"Ai citit ceva de Thomas Mann?"
"Plictisitor, siropos, penibil."
De aceea, când a început totul, Gabi a încercat să o ajute în felul lui, deşi nu a reuşit. Viziunea sa asupra vieţii nu prea avea valoare pentru ea. Prea lipsea romantismul, moliciunea pe care ea o atribuia cu plăcere naturii lucrurilor. În sânul firmei lor, care era scena unui conflict permanent care îi menţinea într-o stare de irascibilitate crescândă, a început aşadar să se prefigureze o nouă situaţie neaşteptată.
Vlad a început să dovedească interes pentru unul din ei şi nu pentru oricine. Şi nici orice fel de interes, ci unul foarte... aparte, să-l numim. Preferinţa sa pentru Marga s-a dezvăluit treptat, ca apoi să răbufnească într-o manifestare exterioară menită s-o impresioneze prin efectul ei ieftin, dar garantat sută la sută. Se părea că Vlad găsise în fine o soluţie pentru a ieşi din impasul în care fusese azvârlit de viaţă: îşi găsise o nouă jucărie. Una cu zece ani mai tânără.
Într-o zi frumoasă de august, care nu întâmplător era şi ziua ei de naştere, ajungând la lucru spre nouă, s-a trezit în faţa unei căzi pline de trandafiri. Foarte romantic, o să spuneţi. Aceşti trandafiri, nu numai că erau nenumăraţi, mai erau şi roşii, proaspeţi, cu tulpini noduroase şi puternice, iar Vlad spera c-o să-i cumpere cu ei simpatia şi-o să-i înfrângă rezistenţa.
Cer un pic de indulgenţă faţă de Marga. Argumentez prin faptul că în capul oricărei femei există astfel de fantezii romantice şi caraghioase şi nici una, oricât de inteligentă ori educată ar fi, nu şi le poate reprima. Un truc ieftin şterge tot nivelul intelectual al unei femei. Deci invoc faptul că Marga era doar o femeie, drept circumstanţă atenuantă pentru faptul că Vlad, pe jumătate beat, i-a rânjit mulţumit de sine şi i-a pus în mână un pahar de şampanie pe care a îndemnat-o să-l bea până la fund, iar ea a acceptat.
Îl privea uluită şi nu putea să-şi facă abordabilă mental apropierea de el sub nici-un chip. Nu o putea presupune. Sigur, şi-a imaginat-o în mii de feluri posibile şi totuşi nici unul nu părea plauzibil. O atrăgea întunecimea din caracterul lui, o atrăgea situaţia în sine. Părea măgulitor să devină amanta lui, ca şi cum visul unei fetiţe de-a fi iubită de profesorul inabordabil care-o meditează la matematică ar fi devenit real. Avea douăzeci şi unu de ani, el treizeci şi unu.
Stând acolo cu ochii holbaţi la el, tot nu-şi putea reveni şi înţelege cum avea să facă dragoste cu bărbatul ăla în vârstă pentru care avea respect, chiar dacă de-o natură îndoielnică, dar nu şi altceva. Vraja magnetică pe care-o exercita asupra ei trăgea balanţa spre el, căci era fascinată de situaţiile imposibile, era o fiinţă cam credulă şi judeca totul după anumite semne mistice pe care credeam ea că le recunoaşte.
Bun, manifestările lui faţă de ea erau ciudate, dar nici mama ei nu era mai brează, iar asta nu o împiedica să se întoarcă în fiecare seară acasă şi să nu nutrească şi ceva sentimente filiale pentru dânsa. Lucrurile puteau sta la fel şi în dragoste.
Era o situaţie care îi era familiară, dar asta nu o scutea de fiori pe şira spinării, din contră, îi amplifica. O provocare căreia avea să-i răspundă dintr-un impuls căruia nimeni altcineva nu i-ar fi răspuns.
Bătându-şi în continuare capul cu Vlad, s-a scufundat în lucru încercând să nu mai complice lucrurile care erau şi-aşa haotice. A căutat ca acea zi să fie ca toate celelalte. Gabi a tachinat-o, alertat şi îngrijorat de perspectiva care se deschidea, pe care el o vedea cu totul altfel, i-a făcut cu ochiul de câteva ori, i-a tras câteva coate şi a râs mişeleşte ori de câte ori Vlad ieşea din încăpere. Spre sfârşitul zilei, Marga aproape că uitase, sau considerase că expirase totul de la sine, că nu fusese real interesul lui Vlad pentru ea, c-a răstălmăcit totul, când, deodată, s-a trezit din senin cu el în spatele ei.
Se simţea confuză şi nesigură, chinuită de propria indecizie. Mai exact, habar n-avea ce vroia, în comparaţie cu el, care nu s-a sfiit să se exprime:
"Aş vrea să rămâi după program", a anunţat-o cu un ton care se forţa să pară cât mai indiferent, dar nervozitatea i se simţea de la o poştă.
Şi-a ridicat ochii din monitor, semn că luase la cunoştinţă, dar n-a dat nici-un răspuns, în cazul în care era aşteptat unul. Fusese un ordin. Continua să se lupte cu ea însăşi pentru a lua o hotărâre cât mai obiectivă. Nu reuşea însă decât să se-nvrăjbească cu sine.
În jur, lumea îşi continua agitaţia obişnuită. Un du-te vino continuu ignora frământările neimportante ale tinerei fete.
"La dracu'! Nu mai avem autocolant albastru!", a strigat unul din angajaţi.
Iar conversaţiile din jurul ei au sunat aceleaşi ca de obicei, pe aceeaşi temă.
"Unde-s schiţele pentru ICIS? Unde le-aţi pus? Cum adică nu le-aţi făcut?!"
"Am treabă aici să tai ceva, mută-te în altă parte!"
"Gabi! La telefon! Băi, surdule, treci la telefon!"
"Să nu vorbeşti mult, aştept să mă sune cineva."
"Care şi-a lăsat cana cu cafea aici! Vă ia mama dracu' pe toţi!"
"Cum ai putut, mă, Adriane, s-o verşi peste tastatură?"
"N-am văzut-o!"
"Cine se ocupă de schiţele pentru ICIS? Am întâlnire cu ei la patru!"
"Vezi cine-i la uşă!"
"Valea de-aici, c-am treabă."
Spre seară, a privit cum colegii mei, pentru că era sfârşitul zilei de muncă, se pregăteau să-şi ia tălpăşiţa în gecile lor moderne, înhămaţi la genţile kaki burduhănoase, pe care le târau în mod uzual după ei ca să le dea un aer preocupat şi non-conformist. Pisica li se încurca printre picioare rugătoare, insistentă, căscându-şi parcă mai rău decât de obicei ochii albaştri şi tâmpi în care nu se citea decât lăcomia nestăpânită ca sentiment exclusiv. Putea să miaune fără să răguşească zile întregi. Spera să mai capete chiar şi pe ultima sută de metri ceva de înfulecat cu care să-şi amăgească pofta de mâncare neîntreruptă, provocată de dezechilibrul său existenţial. N-o băga nimeni în seamă, dar Marga ştia că cel puţin Gabi se simţea chinuit de dorinţa să-i ardă un şut înainte de a pleca.
Au fost recapitulate pe scurt problemele de-a doua zi, au fost stabilite priorităţile şi toată lumea şi-a luat la revedere împărţindu-se în grupuri şi grupuleţe, în funcţie de direcţia în care se îndrepta fiecare. Gabi a apucat să-i mai arunce o privire înainte de-a ieşi pe uşă şi a o lăsa singură cu Vlad, fără să-şi poată reţine un zâmbet maliţios.
Oboseala îi dădea puteri să lucreze mai departe, iar în felul acesta să-şi ascundă crisparea. Ar fi şters-o, dar Vlad încuiase uşa de mai multe ori, pusese piedica, iar cheile le purta cu sine în buzunarul de la pantaloni. Făcuse asta încetişor, de parcă ar fi fost o mărturisire tandră a ceea ce avea să se întâmple.
(va urma)