III
Când moare cineva în sat toată lumea trebuie să fie prezentă şi să contribuie cu ceva la înmormântare. Eu
mi-am achitat partea ducând câteva sticle de rom familiei îndurerate. Oricum, alcoolul e mai bun decât apa sfinţită în asemenea momente, iar Manuel, mortul, ar fi primul care să mă aprobe.
Dacă această zi din viaţa mea ar reprezenta un capitol
dintr-o carte,
l-aş numi "
El Muerto". Aici, când cineva moare, îşi pierde identitatea. Se transformă subit din persoana care era - iubitul, soţul, prietenul sau tatăl cuiva - în "
el muerto". Poate se întâmplă asta pretutindeni, dar în H. nimeni nu se sfiieşte
să-l menţioneze folosind doar acest "apelativ".
Nu pot spune că Manuel
mi-era prieten, dar cred că
într-un fel eram mai apropiat de el decât de oricare dintre consătenii mei. Ne întâlneam uneori la bodegă şi comentam ştirile vechi de câteva săptămâni din ziarele străine lăsate pe tejghea de vreun turist - dacă erau în engleză sau franceză i le traduceam, înflorind puţin textul - sau mergeam pe mare împreună când singurătatea mea devenea greu de dus. Asta se petrecea mai rar, pentru că întotdeauna
mi-am iubit singurătatea.
Iar acum Manuel a murit. Am aflat dimineaţă, când mă pregăteam să ies în larg.
A avut doi copii, doi băieţi, care acum trăiesc în Franţa şi rămăseseră doar el şi
nevastă-sa, o fiinţă atât de greu de suportat, încât
n-o să pricep niciodată cum de Manuel era mai mereu cu zâmbetul pe buze. Ea se străduieşte să plângă la capătul sicriului. Nu
i-am reţinut niciodată numele şi nici
n-am schimbat vreun cuvânt cu ea. Are pielea foarte închisă la culoare, de indiancă şi merge ţanţoşă, dispreţuind lumea întreagă. Singurul pe
care-L tolerează e Dumnezeu, căci altfel
nu-mi imaginez de ce ar merge aproape 10 kilometri pe jos în fiecare duminică până la cea mai apropiată biserică, chiar şi acum când are aproape 75 de ani.
Mă întreb dacă se va decide
să-şi ierte băieţii aflaţi în autoexil
şi-i va înştiinţa de moartea tatălui lor.
Cu cât se strâng mai mulţi oameni, cu atât atmosfera devine mai apăsătoare. Cămăruţa în care se află sicriul lui Manuel e plină de scaune şi băncuţe ocupate de participanţii la priveghi şi o sumedenie de muşte dau târcoale mesei plină cu bucate şi băuturi. Mă pregătesc să plec. Merg lângă sicriul lui Manuel. Arată exact la fel şi zâmbeşte ca de obicei.
- Adios, amigo!
-
Fă-ţi cruce!
Soţia "mortului", vigilentă şi neiertătoare,
şi-a regăsit glasul.
O ignor, salut cu o mişcare din cap şi ies.
Văd că preotul e pe cale să ajungă, se mişcă greu din cauza genţii pe care o cară. Îl ocolesc,
luând-o înspre plajă. Marea e atât de liniştită, încât poţi vedea bancuri de peştişori minusculi înotând nestingheriţi foarte aproape de mal.
Oare Margarita a deschis bodega? Deşi,
cunoscând-o pe nevasta lui Manuel, nu cred că
i-ar fi permis să meargă la priveghi.
Vreau să merg
într-acolo şi îmi spun că doar pentru mojito. Nu pentru că
m-am tuns şi
m-am bărbierit şi am mers până în oraş
să-mi cumpăr câteva cămăşi noi. Nu pentru că intenţionez să repar gaura din acoperiş. Nici pentru că am
căutat-o cu privirea pe plajă şi
m-am gândit la
ea.
Şi dacă
n-o să mai vină la baracă? Nu se poate spune că Margarita a
tratat-o cu prea multă politeţe.
Şi dacă vine... dacă vine ce?
- Bună seara.
Într-un film, asta ar fi o plăsmuire a imaginaţiei mele.
- Bună seara, domnişoară Miriam.
Sunt atât de imbecil încât îmi vine să mă iau la palme.
Ne privim pentru câteva secunde în tăcere.
- Eu mergeam să... la baracă.
Începe să râdă. Îşi dă capul pe spate şi îşi dezvăluie dinţii albi, perfecţi. Are o rochie neagră, foarte decoltată şi...
- De ce râzi?
- Pentru că baraca e în direcţia opusă şi pentru că
mi-am amintit de Margarita.
- Râzi de mine.
- Niciodată.
Redevine serioasă.
- Cred că baraca e închisă. Am
văzut-o pe Margarita
luând-o înspre oraş în urmă cu vreo oră. Era foarte elegantă.
- Probabil se duce
să-şi viziteze fiica, îi răspund.
- Are o fiică?
- Da. Stă cu tatăl ei în oraş.
- De ce nu cu ea?
- E o poveste lungă şi
nu-mi aparţine. O să vă împrieteniţi şi o să
ţi-o povestească ea.
- Eu şi Margarita să ne împrietenim?
- Nu e chiar aşa de rea, o să vezi.
- Să sperăm, pentru că am de gând
să-mi petrec tot restul vieţii aici.
- Cum aşa?
- Da, serios. Am căsuţa mea...
- Ai
cumpărat-o?
- Da... am grădina mea, am marea... am cărţile cu mine... am tot
ce-mi trebuie. În afară de un copil.
Încet-încet ne îndreptăm către casa ei.
- Haideţi să bem un mojito, vreţi? Nu garantez că va fi la fel de bun ca al Margaritei, dar mă puteţi ajuta
să-l prepar.
Gândul că între mine şi Manuel erau doar 10 ani diferenţă, deodată nu mă mai chinuie... şi nici acela că mă despart de ea vreo 4 decenii...
(Va urma)