17.08.2010
Am să-ţi spun o poveste. Nu ca niciodată, ci ca dintotdeauna. Şi nu o poveste care a fost, ci una cu urechi, ochi, nas şi limbă ascuţită, ca tine şi ca mine. O poveste cu gene şi sprâncene, cusută cu aţă albă şi peticită pe alocuri, numai eu ştiu cum, să nu caşti de la primul crâmpei şi să n-o destrami în cele patru zări, ca pe-o urzeală de păianjen.

Eşti gata?

Povestea mea începe departe, în vremurile Califatului de Córdoba, nu peste mări şi ţări, ci peste degete noduroase de cronicar, zvon răsfirat în legendă, cuvânt amestecat cu miere şi nu mai mult de-un vârf de anason, ca-n deserturile arabe, de pe vremuri.


Era... era o zi de te ardeau tălpile pe nisip şi, cum soarele muşca din ce în ce mai aprig de creştetele înfăşurate în văluri şi turbane, s-a întâmplat ca cea dintâi soaţă a emirului, care nu era nici Alomohad, nici Almoravid şi departe de el vreo moştenire Nasridă, ci, pur şi simplu, nu se mai ştie ce şi cum era şi de ce venise hăt din Damasc la Granada, ei bine, s-a întâmplat ca prinţesa, care nu era nici Umayyadă, nici Ziridă (pentru că pur şi simplu nu se mai ştie ce era), să întindă mână după o portocală.

Mică, încă verzuie, cea mai mică dintre suratele ei cuibărite printre frunze parfumate brodite alene pe deasupra havuzului. Pe ea a vrut-o prinţesa berberă (berberă o fi fost?) cu piele albă şi întinsă ca ivoriul.
"De ce nu le mănânci pe ele?" s-a zdropşit portocala cea mică foşnind din codiţă spre două verişoare mai rotofeie ce se pârguiau de mama focului în creştetul altei crengi.


"Că-s dulci", a răspuns prinţesa, "şi mi-e poftă de-un fruct acrişor, proaspăt, răcoritor şi necopt. Ca tine."
"Stai!", a ţipat portocala cea mică, mai mai să cadă singură din pom de atâta emoţie. "Aşteaptă puţin. Dacă mă mănânci, ai să înghiţi cu mine o taină care te va acri de-o să arăţi ca smochinele din partea de răsărit a grădinii."
"Zău?"
"Zău!"
"Nu te cred!", zise prinţesa cea trufaşă, zvârlindu-şi degetele printre frunze.

Înspăimântată de-a binelea de un asemenea atac, portocala cea mică se opinti din toate puterile şi, ce să vezi, din sufletul umbros al portocalului nimeri taman pe fundul ochiului de apă verzuie în care dormita un peşte roşu ca buzele jinduitoare ale prinţesei.


Trezit din somnul lui de după-amiază, peştele cel roşu se burzului încruntat la nepoftitul musafir:
"Tu ce neam de peşte-oi mai fi?"
"Portocal încrucişat cu chirimoya", răspunse cuminte portocala cea mică.
"Aham", făcu peştele. "Şi de unde vii?"
"Din grădină", răspunse smerită portocala.
"Aham."
"..."
"Păi, să ştii că în lacul ăsta a poruncit emirul să fim numai peşti aurii şi roşii, aşa că n-ai ce căuta aici. Eşti... nepermis de verde!"

Şi, dintr-o lovitură de coadă dibaci chibzuită, aruncă portocala cea mică direct în mijlocul unei certe aprige între păuniţă şi cei doi pui ai ei, ieşiţi încă de dimineaţă la plimbare în grădinile palatului şi rătăciţi, în iarbă, de păun.


"Tu ce fel de ou eşti, aşa, verde?" se scandaliză păuniţa, şi aşa iritată de puii care încă nu ştiau pe dinafară nici măcar douăzeci şi patru de seminţii de furnici, că de fluturi ce să mai vorbim.
"Nu sunt ou", se scuză portocala, scuturându-se de stropii încă lucitori de pe spinare şi de un solz ruginiu al peştelui care i se lipise de frunte. "Sunt o portocală verde. Mă rog, mama e chirimoya, dar..."
"Nu mă interesează pe mine cine e mama ta!", se înfurie păuniţa, deja vexată de abilitatea altor vietăţi de-a face ouă verzi, cu solzi roşii, ca de peşte. Şi, nici una, nici două, îşi repezi ciocul în creştetul micii portocale care, nepregătită fiind de o nouă izbitură, se duse de-a dura, prin iarbă, pe lângă lacul cu lotuşi, dincolo de tufele de lavandă, la stânga de aleea de lămâi şi la dreapta crenguţelor de iasomie în mare vrajbă cu rhododendronul de la Apus, până când ajunse sub pâlcul de palmieri pitici, sub privirea neimplicată a păunului pitit acolo de drama academică a familiei şi sub vârful condurului de catifea ruginie al prinţesei.
"Iată-te!" râse ea încântată. "Mica mea portocală zburătoare!"


Şi, zicând acestea, mătură din creştetul verde al portocalei un fulg cenuşiu de păuniţă furioasă.
"Am obosit", oftă portocala, "mănâncă-mă şi hai să terminăm cu toată alergătura asta!"
"Şi cu taina ta cum rămâne?", se minună prinţesa, curioasă, de altfel, din fire, nevoie mare.
"Nu-ţi spun."
"Spune-mi!" bătu soaţa emirului din piciorul înveşmântat în catifea.
"Nu-ţi spun!" se împotrivi, semeaţă, portocala cea mică.

Văzând o asemenea neobrăzare şi neobişnuită fiind să nu i se îndeplinească pe dată toate poruncile, prinţesa aruncă mânioasă cât colo micul fruct verde, care se duse de-a rostogolul, prin aer, peste zidurile grădinii, până la picioarele unor drumeţi de la Miazăzi, cufundaţi într-o carte în paginile căreia se războiau de zor beduinii cu stăpânirea Fatimidă.
"Ce-i asta?"
"O portocală, cred."
"O luăm cu noi?"
"Nu, că e verde, nu e bună de mâncat".

Şi o lăsară acolo, în praful drumului, să treacă peste ea sute de ani, până când paginile cărţii s-au scofâlcit, până când condurii prinţesei au ajuns într-o vitrină de muzeu iar stră-stră-stră-stră-stră-strănepoţii păuniţei au deschis o şcoală specială pentru puii de furnică.

Numai portocala cea verde rămânea proaspătă şi acrişoară, un pic necoaptă şi răcoroasă foarte, cum bănuise, odinioară, soţia emirului cea cu pielea întinsă ca ivoriul.

Să fi fost moştenirea ei de chirimoya? Sau vreo inimă de ficus uriaş cuibărită sub coaja ei cea subţirică? Nimeni nu ştie.

Taina aceasta îţi rămâne ţie de dezlegat. Poftim. Vezi ce mică şi verde e? Să nu muşti din ea! E de pe jos.

0 comentarii

Publicitate

Sus