Joshua Bell, vedetă a muzicii clasice internaţionale este, de departe, cel mai bine cotat violonist american al momentului, exceptându-l pe legendarul dar şi mai vârstnicul Itzhak Perlman; am reuşit să înregistrez interviul pe care vi-l propunem cu doar o oră şi jumătate înaintea concertului său din 12 septembrie 2009, de la Sala Mare a Palatului; îi era foame (dar a uitat de asta când i-am spus că înregistrăm un interviu nu pentru presa scrisă, ci pentru radio), se pregătea pentru ce avea de făcut (şi este ştiută importanţa liniştii, a concentrării de dinaintea apariţiilor în concert ale soliştilor) dar, cu toate acestea, şi-a găsit timp pentru a răspunde, chiar şi contra cronometru, tuturor întrebărilor mele pentru "Poveştile de succes ale muzicii" de la Radio România Muzical.
Am încercat să aflu cum gândeşte acest personaj celebru chiar şi din perspectivă mondenă, însă foarte firesc şi amabil, câştigător de premiu "Grammy", autor al unui disc ("Romance of the violin") vândut în peste 5 milioane de exemplare - un record în lumea muzicii clasice; de ce e Jascha Heifetz idolul său, ce-l preocupă din punct de vedere muzical în afara ipostazei de solist, cât de apropiată îi este creaţia muzicală contemporană şi cum priveşte acum episodul din 2008 în care a cântat, ca artist pseudo-ambulant, într-o staţie de metrou din Washington şi în urma căruia a strâns suma de doar 32,17 dolari - mult mai puţin decât Alexandru Tomescu, într-o situaţie similară la Bucureşti!
Joshua Bell se consideră, ca artist, de modă veche din multe puncte de vedere; este conştient că drumul său, ca interpret, are un scop, dar nu e întotdeauna sigur care e acel scop; însă, cu siguranţă, rămâne un căutător.
Ştefan Costache: Ne puteţi spune cum priviţi legătura cu tradiţia, creată de artişti precum George Enescu - de exemplu? Cine sunt acei oameni care v-au ghidat şi v-au influenţat pe drumul dvs. ca violonist?
Joshua Bell: Am crescut în Indiana, Statele Unite ale Americii, dar cel mai important profesor al meu provenea din nobila, din vechea tradiţie pedagogică violonistică europeană; numele său este Joseph Gingold, un discipol al lui Eugène Ysaÿe. Copil fiind, a fost fascinant pentru mine să fiu conectat cu această lume a trecutului - iată, spre exemplu, unul dintre motivele pentru care cânt aici, în România, Simfonia spaniolă a lui Edouard Lalo, pentru că vine din vechea tradiţie violonistică... Eroul copilăriei mele a fost Heifetz, aşa cum a fost şi Fritz Kreisler. De fapt, profesorul meu vorbea adesea despre Enescu în lecţiile cu mine, când eram foarte tânăr... Aşa că mă simt deosebit de legat de marea tradiţie europeană a cântatului la vioară.
Ş.C.: Cunoaştem acel episod în care aţi testat reacţia publicului american la muzica clasică atunci când aţi cântat, într-o staţie de metrou din Washington, fără nici un fel de publicitate, ca orice muzician de stradă, anonim aproape... Cum a fost acea experienţă? Şi ce a rezultat în urma ei, ce concluzii aţi tras?
J.B.: Ei bine, nu a fost neapărat vorba de reacţia publicului american, ci de o reacţie general umană. Ideea a fost că, da, mi s-a cerut să fac această cascadorie muzicală însă, de asemenea, mi s-a cerut să pun în evidenţă ceea ce muzica are cu adevărat nevoie; şi are nevoie de public, de concentrare, de o stare specială pentru ca ea să însemne ceva; muzica nu poate fi expediată unor oameni grăbiţi, în drum spre serviciu; acesta este un adevăr valabil oriunde în lume (exceptând cazul în care aş fi putut căuta un colţ de stradă unde se cântă în mod obişnuit, totul devenind o manifestare muzicală, ceva total diferit...). În experimentul respectiv despre asta a fost vorba: despre muzică şi despre contextul în care aceasta se creează.
Ş.C.: Aţi cântat şi o serie de concerte pentru vioară ceva mai puţin cunoscute, de secol XX, cum sunt cele de William Walton sau Samuel Barber. Vă simţiţi aproape de creaţiile moderne? Şi dacă da, de care faţete ale muzicii moderne?
J.B.: Sunt foarte circumspect când vine vorba de creaţia muzicală contemporană, nu sunt cel mai aprig susţinător al ei - şi poate că nu fac tot ceea ce ar trebui, deşi ştiu că e important ca noi, interpreţii momentului, să cântăm muzica timpului nostru. Dar aleg opusurile câtorva compozitori cu care simt că am afinităţi. Probabil cea mai cunoscută lucrare pe care am cântat-o, a unui autor în viaţă, este a lui John Corigliano, minunatul creator american, cel care a imaginat coloana sonoră pentru filmul The Red Violin (pe care am şi imprimat-o); Corigliano a compus, de asemenea, pentru mine, un concert pentru vioară. Motivul pentru care îmi place muzica sa şi a altora ca el este că mă consider, într-un fel, de modă veche. Prefer acele lucrări foarte bine structurate, cu arhitectură, logică şi frumuseţe! Cred că muzica trebuie să fie frumoasă, într-un anumit fel! Am auzit compozitori spunând că vremurile actuale sunt urâte iar muzica trebuie să reflecte această urâţenie. Este o perspectivă simplistă, pentru că e atât de uşor să scrii muzică urâtă...
Nu marii violonişti sunt posesorii viorilor celebre, ci invers - aceste instrumente miraculoase, cele mai multe făurite de maeştri italieni la confluenţa veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost slujite, în timp, de proprietari pasageri ca Paganini, Wieniawski, Sarasate, Enescu, Heifetz, Menuhin... Aceasta este şi una dintre temele filmului The Red Violin, realizare din 1998 în regia lui François Girard; un film despre o vioară şi slujitorii ei pe o durată de 3 secole. Pentru muzică - la a cărei imprimare Joshua Bell a fost protagonist, The Red Violin a primit Oscarul. Pe Joshua Bell îl puteţi asculta, de asemenea, pe coloana sonoră a unui alt film, Ladies in Lavender, din 2005, dar şi pe cea a controversatului Angels & Demons, cu muzică de Hans Zimmer, avându-l pe Tom Hanks în rolul principal.
Ş.C.: Între discurile dvs. se numără şi unul cu transcripţii, adică reunind lucrări imaginate în original pentru altceva decât pentru vioară, un disc de mare succes, de altfel. De ce aţi optat pentru transcripţii?
J.B.: Raţiunea pentru care am făcut albume precum Romance of the Violin, Voice of the Violin sau pentru care am transcris arii celebre din opere şi multe alte piese vine din dragostea mea vis-à-vis de ceea ce au însemnat Heifetz şi Kreisler, pentru care aceste transcripţii erau ceva obişnuit, chiar dacă în momentul de faţă au mai puţină popularitate, acum când noi ne străduim să cântăm totul într-un mod cât mai autentic. Cred că este păcat, pentru că pierdem ceva din bucuria de a face muzică şi pe care o poţi avea, spre exemplu, când cânţi o pagină vocală de Schubert, la vioară. E ceva foarte frumos în toată povestea aceasta....
Ş.C.:. Sunteţi faimos pentru frumuseţea, căldura şi delicateţea sunetului dvs. Cântaţi întotdeauna pe celebrul dumneavoastră Stradivarius, ce i-a aparţinut lui Huberman?
J.B.:. Deţin acest Stradivarius făurit în 1713, Gibson ex-Huberman şi pe el cânt de cele mai multe ori dar, cine ştie, poate mă voi gândi la un alt instrument, cândva. Uneori, ca violonist, îţi doreşti să încerci altceva, poate un Guarneri del Gesù... Însă am tendinţa de a mă ataşa de Stradivarius, profesorul meu Gingold a avut un asemenea instrument cu al cărui sunet am crescut; îmi place dulceaţa, sonoritatea de soprană a viorilor Stradivarius... Şi sunt foarte norocos să posed acest instrument, unul dintre cele mai grozave create de maestrul cremonez.
Ş.C.: Vă imaginaţi viaţa dvs. muzicală ca pe o evoluţie şi, dacă răspunsul este pozitiv, cum aţi descrie scopul ultim al acestei călătorii?
J.B.: Cred că acest scop nu este întotdeauna clar; însă e, în anumite privinţe, o căutare a adevărului - în muzică, asta înseamnă să încerc să aflu ce se află scris în mintea mea legat, spre exemplu, de Concertul pentru vioară de Beethoven... Aceasta este doar o parte a scopului, ce reprezintă, în cea mai mare parte a sa, mai mult o explorare; există atât de mult repertoriu, atâta muzică de cameră, nenumăraţi alţi artişti cu care să lucrezi, cu care să schimbi idei despre muzică... Deci, mă gândesc la scop mai degrabă ca la o aventură de explorare, în care alegi o cale sau alta, încercând, testând... Dacă explorezi o junglă, nu poţi vedea clar totul, ci optezi, mergi pe un drum sau pe un altul... Aşa e şi în cazul unui muzician...
Ş.C.: Sunteţi apreciat ca unul dintre cei mai reprezentativi violonişti americani ai momentului. Sunteţi de acord cu sintagma "violonist american"? Şi este aceasta o mare responsabilitate pentru dvs., a însemnat o presiune, de-a lungul timpului?
J.B.: Desigur că sunt mândru de locul de unde provin, mă simt foarte american, în multe privinţe. Dar simt, de asemenea, că rădăcinile mele se află în această lume, la modul general; pentru că ce înseamnă, cu adevărat, «american»?! Lumea, în America, provine din afara Americii: rădăcinile mele sunt în Scoţia, în Rusia, profesorul meu venea din Rusia şi a perpetuat tradiţia violonistică europeană, tradiţia franceză a lui Ysaÿe. Aşa că să mă numeşti "violonist american" nu e, într-un fel, foarte corect. Simt datoria de a cânta muzică americană - precum Barber sau Corigliano, sunt mândru de asta! - dar îmi petrec jumătate din timp în Europa şi în alte zone, lumea devine din ce în ce mai mică iar eu mă simt mai degrabă un violonist al întregii lumi.
Joshua Bell este imaginea parfumului Homme Exceptionnel produs de Mont Blanc - imagine asociată unui bărbat carismatic, sigur şi elegant în orice situaţie; iar cea de solist-violist este o definiţie pe măsura acestei imagini.
Joshua Bell a fost îndrumat spre vioară de părinţi, însă aceştia nu au forţat cu nimic drumul spre performanţă al fiului lor; Bell s-a bucurat de o copilărie obişnuită, de un program absolut normal; a fost pasionat de bowling şi tenis, ultim sport în care a şi excelat, de altfel; iar la vârsta începutului adolescenţei, graţie unui profesor excepţional, talentul său a înflorit spre ceea ce cunoaştem în momentul de faţă. La 14 ani debuta ca solist în compania Orchestrei din Philadelphia dirijate de Riccardo Muti, în 1985 - la Carnegie Hall, pentru ca, în acest moment, să fie un obişnuit al marilor ansambluri simfonice şi instituţii muzicale din întreaga.
Voi sublinia din nou faptul că vorbim despre un superstar al muzicii clasice; pentru că Joshua Bell este unul dintre câştigătorii prestigiosului premiu Grammy pentru Concertul pentru vioară de Nicholas Maw, ce-i este dedicat, iar albumul său Romance of the violin a dominat topurile de muzică clasică timp de 54 de săptămâni - un alt record al domeniului.
Ş.C.: Nu sunteţi atras şi de alte zone ale activităţii muzicale - cum ar fi compoziţia, jazzul sau dirijatul - ca în cazul lui Yehudi Menuhin?
J. B.: Explorez dirijatul, în principal ca solist - susţin multe concerte în această postură cu Academia Saint-Martin-in-the-Fields din Londra, îmi place foarte mult asta - compun, aranjez piese din ce în ce mai mult; îmi scriu propriile cadenţe pentru toate concertele, de Brahms, Beethoven... În ceea ce priveşte alte genuri de muzică, eu consider că muzica e muzică - sunt interesat de jazz, de bluegrass - de altfel, cel mai recent album al meu se numeşte Joshua Bell - Acasă cu prietenii, pentru care am colaborat cu buni amici din diferite zone muzicale - latino, Sting din sfera rockului, m-a ajutat cântăreţul pop Josh Groban, Ravi Shankar a scris o piesă pentru mine şi pentru fiica sa, Anoushka Shankar... Discul a apărut ca urmare a unei idei ce mi-a venit pentru că mi-am făcut foarte mulţi prieteni muzicieni în ultimii 25 de ani, din anii de studenţie şi până la experienţa de violonist profesionist. Am întâlnit numeroşi artişti din zona clasică, desigur, dar nu numai - ci şi din sfera jazzului sau a muzicii pop. Aşa că am decis să fac un album de duete, care să fructifice colaborări cu muzicieni din domenii dintre cele mai variate. Asta a făcut să fie incluşi şi artişti extrem de cunoscuţi în Statele Unite ale Americii - între care, bineînţeles, Sting, o vedetă pretutindeni - dar şi Anoushka Shankar, fiica marelui interpret indian la sitar Ravi Shankar, o trupă latino-americană cu care am colaborat... Discul reprezintă o celebrare a muzicii ca muzică, dincolo de definiţii şi stiluri; a fost un proiect care mi-a adus mari satisfacţii!
Ş.C.: Iar în ceea ce priveşte proiectele dvs.?
J. B.: În această profesie, activitatea este programată cu mult timp înainte, concertele mele sunt stabilite anticipat pe doi, trei ani, aşa că am de lucru pentru o vreme... Îmi place enorm să cânt, îmi place să fac turnee! Îmi reevaluez vechiul repertoriu şi continuu să explorez, pe cât posibil, lucruri noi, noi concerte, noi piese de muzică de cameră, încerc să dirijez din postura de solist, să scriu muzică... Sunt norocos să am atâtea ocazii să concertez, pentru că ador să fac asta!