Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Viaţa mea clandestină


Peter Carey, traducere de Vali Florescu

25.08.2010
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Carey
Viaţa mea clandestină
Editura Humanitas Fiction, 2010

Traducere din engleză de Vali Florescu.



*****

Intro

Scriitorul Peter Carey s-a născut în Australia, în 1943. Îşi face studiile ştiinţifice la Monash University, apoi începe să lucreze în advertising.

Debutează literar cu două volume de povestiri suprarealiste: War Crimes (1979) şi The Fat Man in History (1980). Urmează apoi o serie de romane: Bliss (1981, distins cu Australian National Book Council Award), Illywhacker (1985, nominalizat la Booker Prize şi la World Fantasy Award for Best Novel, câştigător al Ditmar Award for Best Australian Science Fiction Novel în 1986), Oscar and Lucinda (1988, Booker Prize for Fiction), The Tax Inspector (1991), The Unusual Life of Tristran Smith (1994), Jack Maggs (1997, Commonwealth Writers Prize în 1998), The True History of the Kelly Gang (2001, al doilea Booker Prize for Fiction), My Life as a Fake (2003), Furtul. O poveste de iubire (Theft: A Love Story, 2006), Viaţa mea clandestină (His Illegal Self, 2008) şi Parrot and Olivier in America (2009). A mai scris o carte pentru copii, The Big Bazoohley (1995), şi două volume de eseuri, 30 Days in Sydney: A Wildly Distorted Account (2001) şi Wrong about Japan (2005).

Peter Carey semnează, de asemenea, scenariul filmului Until the End of the World, regizat de Wim Wenders.

Peter Carey este cel mai important scriitor australian, deţinător a peste douăzeci şi cinci de premii şi distincţii literare. I s-au acordat trei titluri de onoare: Fellow al Royal Society of Literature, al Australian Academy of Humanities şi al American Academy of Arts and Sciences. În prezent predă creative writing la New York University.

*****

Peter Carey este unul din cei doi scriitori (celălalt este J. M. Coetzee) care au obţinut Man Booker Prize de două ori. De asemenea, este deţinătorul a trei Miles Franklin Award.

Viaţa mea clandestină
e o poveste despre solidaritatea şi iubirea neaşteptate care se nasc între o membră a comunităţii hippy şi un copil care crede că şi-a regăsit mama, activistă radicală în lumea anilor '60.

Che e un puşti de şapte ani care a crescut alături de bunica sa aristocrată într-un apartament din Upper East Side. Dial, o frumoasă hipioată pasionată de literatură, cu idealuri progresiste. Când aceasta intră în viaţa celor doi, lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată, iar existenţa micului Che se schimbă radical: având iniţial un simplu rol de intermediere între Che şi adevărata lui mamă, Dial se va converti, treptat, în figura maternă îndelung aşteptată de copil. Aventurile celor doi includ fuga de poliţie, camuflarea identităţii reale a lui Che, întâlnirea cu mai multe comunităţi hipiote, totul pe fundalul unei Americi tulburi, cea a anilor '60. Lupta decisivă se duce însă la nivelul conştiinţei celor doi, unul apăsat de culpa imposturii, celălalt sfâşiat între dorul de universul familiar şi setea de aventură specifică oricărui copil. La sfârşitul unui montagne-russe de întâmplări care contaminează cititorul cu suspansul lor, rămâne întrebarea: va reuşi micul Che să-şi regăsească familia legitimă sau, dimpotrivă, va alege clandestinitatea, care i-a oferit şansa să trăiască pe viu aventuri pe care alţi copii le citesc numai în cărţi?

"Un roman dens şi captivant, care poate fi savurat atât pentru frumuseţea prozei şi pertinenţa temelor sale, cât şi pentru modul desăvârşit în care autorul ştie să orchestreze emoţiile." (Sunday Telegraph)

"Citind acest roman ai sentimentul că priveşti chiar inima omului şi lumea însăşi prin sticla deformatoare dar exactă a unei lupe - una pe care o poartă în buzunarul său un băiat de şapte ani... Splendidele sale fire narative tensionate, agitate, întunecate, maiestuoase sunt însufleţite de o scriitură ludică şi de o profundă conştiinţă comică... Asemeni celorlalte cărţi ale sale, Viaţa mea clandestină e o aventură a sufletului modern." (New York Review of Books)

"Carey s-a dovedit încă o dată un adevărat maestru al perspectivei. O carte viscerală şi superb scrisă. Romanul evocă o vârstă a Americii când lumea era dispusă să rişte totul pentru o cauză, pentru visul de a trăi într-o lume mai bună. Totuşi, Viaţa mea clandestină e o poveste de dragoste - cea dintre un băiat şi o femeie a cărei neaşteptată iubire pentru el îi va schimba pentru totdeauna viaţa." (San Francisco Chronicle)

Linie

18

Era îngrozitor. N-ar fi putut să trăiască aici în veci. În clipa în care au intrat în cabana mai mare şi au văzut musculiţele negre plimbându-se în voie pe scaune şi mese şi ghemotoacele de scame cenuşii adunate în crăpăturile adânci dintre scândurile duşumelei, a văzut privirea şocată a lui Dial oprindu-se asupra cartonului gudronat de un galben murdar. N-ar cumpăra nici într-o mie de ani locul ăsta.

I-ar fi mult mai bine în închisoare. Fără nici o îndoială. N-avea cum să fie mai rău decât să fii ascuns aici, unde în mod sigur pătrundea apa prin acoperiş când ploua. Pe peretele din spate era o chiuvetă de bucătărie soioasă, iar blatul era acoperit de o stivă de oale, cratiţe şi cutii de vopsea şi aici, la lumina posomorâtă a unei ferestruici cu geamuri încastrate în plumb, micul Adam a găsit în cele din urmă un ceainic, după care a răsucit robinetul ciudat de subţire de alamă. A curs o picătură de apă, apoi nimic.
- A, a spus, nu e apă.

Şi mai bine, s-a gândit băiatul. Adam avea cam un metru şaizeci şi doi şi mama un metru optzeci. Îl privise politicoasă de la înălţimea ei, însă acum, că nu mai era nici apă, închisese încetişor ochii. A depozitat pisicul pe podea şi a ieşit afară pe veranda îngustă, unde s-a aşezat picior peste picior, cu ochii pe jumătate închişi. Tatăl lui n-avea să-l găsească niciodată aici.

Cu Buck era o cu totul altă problemă. Nu ştia ce-şi doreşte cel mai tare să mănânce. A urmărit un fluture argintiu pe masa joasă de lemn, după care a sărit pe o mare de perne, fiecare plină de oglinjoare minuscule. S-a jucat o vreme, dând cu lăbuţa în ele.

Adam s-a dus la peretele din faţă, zdrăngănind în mers cănile. Şi-a băgat nasul cojit prin harababura de pe bancul de lucru - o învălmăşeală de ţevi de irigaţie din plastic, un motor de drujbă, o bucată de un metru de jgheab şi foarte multe alte scule şi unelte, un ciocan, şurubelniţe, un cuţit în formă de sabie, o sumedenie de pungi maro de hârtie în care, aveau să afle mai târziu, se aflau şuruburi pentru acoperiş.
- Ah! A ridicat un binoclu pentru operă.

Şi bunicul băiatului avea binoclu pentru operă. Bunica lui fusese foarte tristă când acesta îşi luase ambele binocluri şi le dusese în Cuibuşorul lui de nebunii.

Adam a rânjit, dezvelindu-şi dinţii lunguieţi.
- Haide, a zis, după care a ridicat din sprâncene. Să facem un tur.

Dial încă nu intrase şi era tot pe terasă, aşa că băiatul trebuia să fie politicos. L-a urmat pe Adam afară. A întrebat: Sunt multe furnici care ciupesc?

- Vezi lantana aia, de deasupra portocalilor? Adam s-a aşezat pe vine în noroi şi a arătat în sus, spre deal. Ăla e locul de care trebuie să te fereşti.
Băiatul avea de gând să se ferească de absolut tot.

Adam a zis: Întotdeauna să te uiţi în pantofi înainte să ţi-i pui în picioare.

Însă el însuşi era desculţ. Arăta ca un boschetar dement, cu tălpile lui mari şi late şi degetele lungi, ca nişte degete de la mână. Băiatul a păşit cu atenţie în urma paşilor lui pe solul moale şi cald, în jurul aşa-numitei grădini de legume, o junglă cu viţe sălbatice de fructul-pasiunii crescute în sus, pe gardul de sârmă ghimpată. De la stâlpul cel mare din colţ au luat-o pe o cărare îngustă, şi lăstărişul gâdila genunchii goi ai băiatului, ca nişte chestii vii, cu ochi şi picioare, care muşcau.
- Aici ţinem câteodată caprele, a spus Adam. Era limpede că habar n-are despre ce vorbeşte. Abia după ce traversaseră zona umbroasă, care te băga în sperieţi, a plantaţiei de banane şi coborâseră un zăgaz abrupt a ridicat, în fine, binoclul la ochi.
- Asta e partea cea mai bună a terenului, a spus în cele din urmă. Băiatului îi era milă de el, pentru faptul că era atât de sărac încât acest loc i se părea bun la ceva.

Adam s-a lăsat pe vine şi a fixat ustensila deasupra unei bucăţi de plasă împotriva insectelor, legate de capătul ţevii, într-un soi de gaură acoperită cu pământ.
- Trebuie săpat, a zis Adam, pânza freatică s-a lăsat mai jos.

Auzind cuvintele "pânza freatică", băiatul şi-a imaginat ceva imposibil, ca o bijuterie, însă s-a ciucit lângă bărbatul numai piele şi os şi au săpat amândoi cu mâinile goale, dând la o parte pământul fărâmicios şi azvârlindu-l spre păduricea de bananieri, şi, după o vreme, au dat peste o apă murdară.
- E apă bună, a spus bărbatul, uitându-se la mâzga gălbuie.

A găsit o cutie ruginită de vopsea şi i-a spus băiatului să toarne apa galbenă din cutie în ţeavă, în timp ce el stătea cu burta goală pe pământ şi îşi lipise urechea de metal, apoi, la un moment dat, s-a ridicat. A împins ţeava sub apă şi a legat la loc plasa contra insectelor.
- Aşa, a spus. Crezi că poţi să faci asta singur?

Băiatul ştia că nu va putea niciodată.
- Cred că da, a spus.
- Eşti un băiat de nădejde, a spus Adam.

Pe drumul înapoi spre cabană, Adam i-a arătat vrejurile de roşii sălbatice, care se răsuceau ca nişte vene preţioase prin iarbă.
- Mereu o să se găsească ceva de mâncare, a spus Adam culegând roşiile, micuţe precum cele de la magazinul de delicatese Zabar.
- Vă puteţi ascunde aici pe vecie, a zis el, uitându-se gânditor la băiat.

Peste tot în jurul lor erau aşa-numite albiliţe, ale căror aripi prindeau ultimele raze ale soarelui, şi deasupra fluturilor se aflau bananele, cu frunzele lor spintecate mişcându-se precum degetele, dedesubt se afla verdele ca de cerneală al pădurii tropicale, în care lujeri groşi cât braţul se răsuceau în jurul copacilor cu scoarţe precum pielea de elefant. Dincolo de cabană, în spatele maşinii, întunericul singuratic sângera de-a lungul pârâului şi se revărsa deasupra dealurilor toropite de umezeală şi zăduf.

Când s-au întors la cabană, era timpul să scoată lămpile de uragan şi acolo, în lumina gălbuie de kerosen, bărbatul a umplut un ceainic cu apă jegoasă, după care a început să scoată aracii de la vrejurile de roşii. Băiatul se gândea că Dial e probabil tot acolo, pe verandă, şi se simţea copleşit de mâhnire, îi părea rău pentru Adam, care era prizonier într-un loc pe care nu l-ar dori nimeni niciodată. A rămas să-i ţină companie, ca un băiat bine-crescut ce era, şi s-a uitat cum roşiile se preschimbă în sos, topindu-se în cerculeţe care bolborosesc uşor.

Pisoiul adormise, ghemuit pe perne, ca o omidă. Pe uşa care dădea afară a intrat un liliac, care a dat rotocol camerei şi a dispărut. Băiatul s-a întrebat oare când o să poată pleca.

19

Stătea culcată în fosta albie a râului pendulând undeva între coşmaruri şi ziua necunoscută ce se întindea în faţa ei, ca o frânghie. Cânta o coţofană. În noiembrie, îi spusese acel înfricoşător Rabbitoh, coţofenele te ciupeau de cap şi-ţi scăldau faţa în sânge. Doamne, în ce ţară o mai trimiseseră şi ăştia.
- Dial! a zis băiatul.

Ea dormea într-un culcuş improvizat din perne şi preşuri mucegăite, sub un tavan din lemn îngrijorător de îmbibat cu apă. Nu voia să se trezească şi să se confrunte cu ceea ce făcuse. Era deja mult prea arşiţă.
- Dial!

O furnica pielea, părul îi era tot murdar. Dormise cu capul băgat în unghiul îngust şi întunecos unde tavanul se întâlnea cu mansarda.
- Dial!

Băiatul ăsta cerea prea multe, mult prea des. Şi-a ascuns faţa în mâini, făcându-se că se joacă de-a cucu-bau, dar încercând în acelaşi timp să se ferească de răsuflarea lui. Era musai să-i cumpere o nenorocită de periuţă de dinţi.
- Dial, când putem pleca?

Ea şi-a deschis braţele, iar el s-a îngropat în peştera caldă de lângă gâtul ei. Indiferent ce i se întâmplase, se vedea limpede că fusese un copil iubit. Indiferent cât de vacă fusese bunica lui, îl cocoloşise şi îl pupase. Băiatul îi spusese lui Dial numele budincilor pe care i le gătise regina: regina, cu caramel, budincă răsturnată de ananas, incredibil de victoriană.
- Când putem pleca? a întrebat el acum, însă ea nu era în stare să răspundă la această întrebare. Îi simţea fragilitatea infinită, însă ce putea face? Poate că locul ăsta era unica lor şansă. Era în fundul ţării, din câte înţelegea ea, nu exista nici telefon şi nici poştă. Era locul perfect în care să se ascundă de cei care îi căutau. Cum ar fi putut folosi altfel banii ca să fie în siguranţă?
- Putem, Dial, indiferent ce se întâmplă? Putem pleca?

Ea i-a iscodit feţişoara hotărâtă, căutătura încruntată, inteligenţa scrutătoare ce i se citea în ochii cenuşii.
- E îngrijorat, a zis, imitându-l cu ironie pe Adam, nu atât pentru a schimba subiectul, cât pentru a începe să conducă încet-încet băiatul către chestiunea cu adevărat importantă care trebuia discutată. Nu aveau de gând să se lase duşi de val.
- Auzi la el, trebuie neapărat să se consulte cu cineva, a zis şi şi-a dat ochii peste cap.
- Putem sta la un motel? Putem?
- Idiotul e îngrijorat că o să-l înhaţe porcii, fiindcă are dolari americani.

În cele din urmă, a văzut că înţelege. Şi cum înţepeneşte. Ai de gând să cumperi locul ăsta!
- Scumpule, chiar tu ai zis că vrei să ne stabilim într-un loc.

El s-a tras deoparte. Ea nici n-a apucat să-l vadă plecând, l-a auzit doar pe scară, la un pas de a cădea, aterizând greoi. Când a încercat să se ridice din pături, odată cu ea s-au ridicat şi muştele, şi a simţit una dintre ele târându-i-se pe braţ. S-a lovit cu palma.
- Che? Încerc să am grijă de tine.

Şi-a tras pe ea nişte chiloţi, ca să poată coborî scara fără să fie indecentă. Treptele erau subţiri şi ascuţite. Îi răneau tălpile.
- N-am decât dolari SUA. Nu am prea multe opţiuni.

El n-a răspuns.
Ea a zis: N-au ce să facă cu ei, ai auzit? Suntem bogaţi, dar banii noştri nu valorează nimic.

I-a luat mâna. El şi-a tras-o înapoi. Haide, a zis ea. De fapt, îl implora să încerce să înţeleagă ce s-a întâmplat cu viaţa ei.
- Haide, a zis ea, arată-mi tot ce ai găsit ieri.

El nu i-a dat mâna, însă a condus-o afară în iarba înaltă şi udă şi a simţit o mare plăcere să-i arate, cu o faţă mâhnită, aşa-zisa baie, un cazan ruginit de patru galoane aflat într-o cutie pătrată de lemn.
- Haide, a spus ea, nu poţi să spui că locul în sine nu-i drăguţ. Hai să ne uităm şi în cealaltă cabană.

Fără îndoială, o fi fost drăguţ, în fotografii, cu varietatea de tonuri de verde, cu cabanele îmbrăcate în buşteni şi verandele lor joase, aplecate. În cea de-a doua cabană au găsit cămăşi şi pantaloni atârnate de nişte cuie de zece centimetri. Un pat cu plasă de ţânţari vizavi de un perete cu două ferestre. Între ferestre se afla o uşă ce se deschidea către o verandă joasă şi întunecată, unde liliecii stăteau agăţaţi ca nişte cârpe rupte.
- E o adevărată junglă, a spus. În ochii ei, totul părea otrăvit.
- Mai e o cabană, a zis. Vrei s-o videm?
- Ai zis videm, a spus el.
- Ba nu-i adevărat. Ea a râs, dar îi ura pe cei care-i făceau asta, care o corectau atunci când Bostonul ieşea pe neaşteptate la suprafaţa limbajului ei. Tânărul vlăstar al înaltei societăţi îi mai făcuse asta la vama australiană, anunţând-o că spune al mieu în loc de al meu. Ei bine, foarte curând urma să aibă de-a face cu lucruri mult mai complicate decât pronunţia unui cuvânt. Asta urma să fie casa lui, nu doar acrii ăştia ori cele două cabane, ci şi această a treia cabană ascunsă în inima întunecată a pădurii tropicale, şi mai înfricoşătoare decât celelalte, înăuntrul căreia nu se afla nimic altceva decât un borcan de murături gol.

Afară, pe veranda deschisă, cineva cioplise un chip într-un bloc de piatră. Nu era tocmai sinistru, însă avea un aer de superstiţie, de vrăjitorie şi te făcea să te gândeşti la o viaţă singuratică şi pierdută, redusă la un colţ ascuns al pământului.
- Ce înseamnă să se consulte? Băiatul a răsturnat piatra, ca să nu se mai vadă chipul de pe ea.
- Dă-l naibii, e căcat pe el de frică.
- Ştii, nu-i frumos să înjuri.

Era foarte supărat. Şi ea era, la rândul ei, extrem de supărată, însă ea era adultul şi nu putea s-o arate.
- Care-i problema, scumpule?
- N-ar trebui să înjuri.

Nu mai zice nimic, s-a gândit ea. L-a scos din pădure, ieşind la lumină exact lângă temelia unei cabane imense şi şubrede, cu tavanul găurit, lângă un tufiş cu frunze lucioase şi fructe roşii, despre care ea a zis că sunt boabe de cafea. Nici măcar nu era sigură că e adevărat.
- Haide, a spus, curăţă una. O să vezi.

Dincolo de pieliţa roşie era o sămânţă albă şi umedă, alunecoasă şi, cumva, ciudată. Băiatul tocmai decojea o a doua boabă, când Dial a auzit un motor şi a văzut fumul jegos albăstrui, urmat de maşina însăşi. Chiar şi după ce fusese oprit, motorul continua să duduie şi să tuşească. Îl aştepta pe Adam, nu pe Trevor. Acum, amândoi traversau iarba în direcţia lor, iar Trevor îl fixa pe băiat mult prea intens pentru gustul ei.
- Salut, băiete, a spus el, unsuros, la bustul gol, cu coapsele lui foarte înguste în bătaia soarelui.
- Bună, Trevor.

Ea a văzut cum băiatul ridică bărbia şi se lasă interogat.

A zis: Nu mă aşteptam să te văd aici.

Trevor şi-a rumegat surâsul în colţul gurii. Păi, cineva trebuia să schimbe banii de la tine.
- Sigur că da, s-a gândit ea.

A priceput şi băiatul. Urletul lui s-a auzit din senin, un urlet de vietate stârnită şi agresată într-o cuşcă. S-a năpustit asupra lui Trevor, de parcă înnebunise. I-a tras una în pântecul tare şi fără păr şi între picioare.
- Che! a ţipat ea, însă Trevor îl ridicase deja şi copilul lovea şi zgâria acum aerul.

Când s-a liniştit, Trevor l-a lăsat înapoi jos şi băiatul s-a uitat cu ură la Dial, aşteptând ca ea să facă ceva. Când a înţeles că ea n-are de gând să facă nimic, i-a dat una arbustului de cafea, a rupt o mână de frunze, după care a luat-o la goană prin iarba înrourată, sărind înspăimântat de ceva din calea sa, apoi continuându-şi drumul prin hăţişul des de lantana, care avea, fără doar şi poate, să-i sfâşie pielea.
- Îmi pare rău, i-a spus ea lui Trevor, însă acum era înspăimântată de tot ce făcuse. Mai bine mă duc să stau de vorbă cu el, a spus.
- Nu, a zis Trevor, lasă-l,n-are nimic. Cu mine trebuie să vorbeşti.

Şi ea s-a supus. A păşit alături de ei pe cărarea trădătorilor, gândindu-se la băiat, ştiind exact unde se află acesta, ce simte în şopronul pustiu, doar el şi borcanul de murături, ghemuit pe podeaua slinoasă ce se răcea tot mai tare, din ce în ce mai ruşinat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer