16.08.2010
Fidelitatea faţă de sine

Vîntul aducea curenţi puternici. Noroc pentru surferii care erau ca nişte puncte negre plutind în voia forţei acvatice. Momentul era totul. Să prinzi valul cel mare. Şansa lor, la fel ca şansa mea, se măsura în înălţimea valului şi în tehnica cu care îi puteam face faţă. Alunecarea era rezultatul aşteptării. Repetiţia avea puteri tămăduitoare. Liniştea venea ca valul şi trecea în acelaşi ritm. Simţea de multe ori că se îneacă şi că nu mai poate face faţă brutalităţii cu care valul o trîntea în nisipul alb. Parcă i se spunea mereu: "Asta ţi-e condiţia. Stai jos!". Dar se ridica de fiecare dată. De multe ori se întreba de unde acumulase atîta putere de a înfrunta şi valul de care îi era cel mai frică. Mintea îi era sărată, pielea îi devenise un înveliş aspru şi sîngele părea să-i curgă în sens invers. Avea să conştientizeze lipsa de ajutor din partea coechipierilor. Un moment de îndoială şi gata: devenise sclavul valului care se autogenera la infinit. O anaconda făcută sushi transpira hidrogen. Sunetul apei era muzica adîncurilor. Deşi se scălda în superficialitate, profunzimile îi erau cunoscute. Totul părea pe dos: căuta protecţie dar se avînta în necunoscut fără cască, căuta linişte dar se trezea în mijlocul urletelor, căuta un fel de normalitate dar dădea numai de anomalii ale naturii. Părea că ceva nu era în regulă cu oglinda în care se reflecta ca într-un ciob spart. Valul adusese la mal mii de astfel de bucăţi de sticlă. În unele dintre ele avea toate şansele să se taie. Dar de la făcut surf pe canapele pînă la făcut surf pe valuri, era un singur pas. Şi tot aşa s-a lăsat purtată şi doborîtă de ele. De valuri şi de canapele. De sfaturi şi de idei. Încerca să-şi păstreze identitatea într-o situaţie de criză. Lumile i se urcaseră la cap. Nu mai făcea faţă forţelor. Apele erau prea puternice, rezonanţa prea acută, ţipetele mult prea stridente. Se îndrepta înspre o fundătură activistă. Valurile făceau loc găurilor negre. Numerele făceau acum regula. Şi regulile aduceau cu ele parfum de dictatură. Pe româneşte, "picase din lac în puţ". Legat de fidelitatea faţă de sine. Şi cam atît.


Scaunele

Coboram. Pe lângă noi treceau alte scaune, tot neclintite. Eram singuri. De la polul opus, veneau înspre noi avatarurile unei societăţi asemănătoare. Doi câte doi, înhămaţi la o ascensiune mecanică de o jumătate de măsură, "ei". Burţile, tricourile, culorile, bagajele, copii, căţeii, amintirile-n mişcare tehnologic nemuritoare. Asta le era condiţia. Nouă, ne făceau cu mâna, la fiecare stâlp. Coboram, păianjeni fără succes pe firul împletit simetric în sus în jos. Nu era greu. Fizica făcea totul pentru noi. Părea să fie atât de normal... cu toate acestea, copacii căzuţi arătau că lumea se fărâmiţă cu tentacolele unor idei devastatoare.
Ultimul stâlp.
Un bărbat puternic şi plătit, îmi ridică bagajul şi-mi flutură calea. Mă cobor şi eu din scaunul care funcţiona cu reflexe şi energie. Căldura civilizaţiei mă înăbuşă.

Taximetristul nu vorbeşte limba noastră. Ascultă, însă, rock. Scaunele din spate sunt ocupate de noi, trei fete. Şi noi ascultam rock. Ştim toate versurile. Zburdă cu melancolie şi metafore sonor-copilăreşti în sufletele noastre... in the cold November rain. Ne foim neliniştite. Când eram în liceu, derulam casetele până scriam toate versurile. Purtam cămăşi în carouri şi bocanci de iarnă. Vara. Acum ne-am dat pe rochii... Lălăim, însă, în continuare, pe serpentine, do you need some time... on your own... e deja folclor, futu-i. Mi-aş fi dorit ca imaginarul meu să se fi înfruptat mai puţin din Axl Rose & co. Dar numerele de albume vândute au făcut, într-o epocă, legea.

... la mănăstire este gălăgie. Monumentele Unesco atrag turiştii, în valuri. Suveniruri. Un câine bătrân umple cu păr curtea pavată inegal. Picturile anunţă sfârşitul lumii. Poate a şi venit, de vreme ce poţi să-ţi faci poze liniştit, tu şi familia, cu Sfântul Gavriil în vreme ce el se ocupă încă, pe fundal, cu luatul sufletelor bogaţilor. Cel mai înalt călugăr al lumii trage clopotele. Lângă el, stingând mică lumânările pe jumătate arse, bătrâna. Femeile, bărbaţii şi lumea lor, părăsesc încet universul. Întunericul, încet. Stau şi urmăresc căderea. Niciodată n-am fost mai sigură că va urma noaptea. Adorm. De undeva mă privesc nişte ochi. Adânc înfipţi în lemn. Fără irişi, deschişi, privind. Ca altă dată, Gautama Buddha, sub copacul iluminării sale. Faţa pătrunde şi ea lumea, din acelaşi sălaş al lemnului. Sufletul era drept. Mă plec în faţa liniştii. Scaunul care poartă icoana îmi vorbeşte de vechea taină a şederii. Şi, aşezându-mă şi eu, cu spatele lipit de un zid, deschid ceea ce ştiu din sufletul meu, las să absoarbă lumea aceasta, găsesc o insectă mare, verde, şi mă încredinţez că vom ajunge.

0 comentarii

Publicitate

Sus