Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Parisul personal


George Banu

11.01.2011
Adevărul literar şi artistic, iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Parisul personal... Trăiesc aici de 36 de ani şi nu-mi pot dezlipi ochii de perfecţiunea Notre-Dame-ului sau de simbolul Turnului Eiffel, ultima torţă a modernităţii europene, de Piaţa la Concorde sau Grădina Tuilleries. Capodoperele definesc un oraş, dar lor li se alătură şi acele locuri secrete impregnate de memoria fiecăruia, locuri descoperite de sine însuşi şi care constituie harta personală pe care o purtăm cu noi, amestec de realitate şi de proiecţie individuală. Locuri unde am trăit, iubit, locuri unde am vrea să murim... locurile noastre. Iată câteva extrase din acest cartier unic ce reuneşte Maraisul şi Insula Saint-Louis. Inima Parisului nobil şi popular, acolo unde locuiesc de 30 de ani.
 

Există întotdeauna ceva absent
 

Pont Marie... cel mai vechi pod parizian care-mi aminteşte de un tablou de Pallady, greşit repertoriat ca fiind o "Vedere de pe Pont Neuf". Faptul de a fi putut identifica această eroare mi-a produs o satisfacţie particulară, căci aici îl revăd pe Pallady pictând o îngustă casă medievală, în timp ce de pe pod se deschide una dintre cele mai frumoase vederi deasupra Senei: Turnul Saint Jacques, Primăria, Biserica Saint Gervais... Alegere de artist! Apoi traversând podul, regulat îmi invit prietenii să citească placa de marmură pusă pe casa în care Camille Claudel a locuit înainte de a fi definitiv închisă într-un azil de bolnavi psihic. Cum să-i uit cuvintele dintr-o scrisoare adresată lui Rodin: "Există întotdeauna ceva absent".
 

Definiţie a artistului, a îmbogăţirii prin neîmplinirea speranţei. Pentru marele prieten şi regizor Aureliu Manea, refugiat şi el, asemeni lui Camille Claudel, boala nu a fost oare simptomul acestei "absenţe" de nevindecat?
 

La braţ cu Radu Penciulescu
 

Cafeneaua Luteţia... la capătul străzii se desfăşoară o perspectivă degajată şi inedită asupra oraşului. Loc unde l-am văzut ultima dată într-o lună de iunie pe Victor Garcia, marele regizor argentinian singur în faţa unui pahar de vin... în septembrie, când reveneam murise. Aici a apărut fantomatic şi derizoriu un cântăreţ reputat, Higelin, care s-a oprit la masa mea, puţin ameţit, pentru a-mi spune că el "vine de altundeva". Aici o doamnă în vârstă îmi povesteşte amintiri despre Borges, Cortazar şi Buenos Aires, Capitala îndepărtată a Europei. Dar mai cu seamă aici vin, de câte ori e în trecere prin Paris, cu Radu Penciulescu pentru a împărtaşi gânduri despre teatrul "absent", cel care a dispărut sau cel pe care încă, împreună, îl mai visăm. Aici mă bucur să fiu singur.

Mirajul din Spatele omului
 

Rue de Sévigné... dintotdeauna am iubit această stradă pe care am fost gata să locuiesc, dar n-am reuşit. Mi-ar fi plăcut să mă plimb la bătrâneţe aici. Strada strâmtă, străjuită de case vechi ce au rezistat transformării Parisului de către Haussmann, primarul de geniu, care în secolul al XIX-lea a distrus şi reconstruit Capitala, strada medievală, la capătul căreia se ridică, închizând-o parcă, Biserica Saint Paul, construcţie barocă care se opune austerităţii edificiilor, strada unei sinteze de stiluri.

Pe această stradă se află Adam Biro, editorul prieten care mi-a publicat cartea în care mă recunosc cel mai mult, L'Homme de dos, apărută la Editura Nemira graţie lui Valentin Nicolau, sub titlul Spatele omului. Ceea ce nu se oferă vederii, ceea ce ea trebuie să descopere mă captivează. Acest efort îmi legitimează raportul cu arta. Am înţeles-o lucrând la L'Homme de dos pe Rue de Sévigné.
 

La marginea oazei
 

Théâtre du Soleil... când ajungeam, în 1973, la Paris, ignoram locul unde se afla acest teatru creat de Ariane Mnouchkine, celebru pentru spectacolele sale despre Revoluţia Franceză, unde publicul retrăia colectiv episoadele acestei aventuri fondatoare a istoriei moderne.
 

Prieteni mai în vârstă m-au invitat la o sărbătoare, desfăşurată la Cartoucherie, într-o pădure de la marginea Parisului. Acolo se reuneau într-o duminică festivă prietenii acestui teatru mitic, le Théâtre du Soleil. De atunci, sub semnul sărbătorii voi vedea toate spectacolele lui Mnouchkine, dar dincolo de decepţii pasagere, locul, el, niciodată nu mă va decepţiona. El e o oază unde apar şi dispar utopiile teatrului, teritoriu imaginar care se revelează când porţile azi închise se deschid şi Ariane Mnouchkine însăşi serveşte, ca gazdă, publicul oaspete.
 

La Paris, cu George Banu
 

George Banu, în vârstă de 67 de ani, profesor de studii teatrale la Sorbona, şi-a dedicat opera critică regiei moderne. În 1974 s-a stabilit în Franţa. George Banu a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa, fiind preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene.
 

La Editura Nemira i-au apărut volumele Arta teatrului (coautor Mihaela Tonitza-Iordache), Repetiţiile şi teatrul reînnoit, Spatele omului, Dincolo de rol sau actorul nesupus. George Banu este autorul textelor din albumul Hamlet Machine de Mihaela Marin.
 

Nu rataţi!
 

Montmartre. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, artişti din toată lumea au poposit aici, de la Toulouse-Lautrec la Dali. În cartier se află localurile boeme în care Renoir şi Van Gogh luau masa, dar şi restaurantul în care s-a turnat filmul lui Woody Allen, Everyone Says I Love You. După ce vizitaţi somptuoasa catedrală Sacré Coeur, puteţi ajunge în Piaţa Tertre.
 

Muzeul Orsay. Situat pe cheiul stâng al Senei, muzeul a fost inaugurat în 1986, fiind amenajat în locul Gării Orsay. În această vară, puteţi vizita colecţiile cu opere de artă plastică şi sculptură din perioada 1848-1914, dar şi lucrări de artă decorativă, arhitectură şi expoziţii de fotografie.
 

Domul Invalizilor. În 1670, Ludovic al XIV-lea a dat ordin să se construiască un spital militar pentru soldaţii francezi răniţi în războaiele din Europa. Aici se află depusă cenuşa lui Napoleon (1769-1821). Domul Invalizilor, care include Muzeul Armelor, Biserica Domului şi Muzeul Planoreliefurilor, este deschis pe timpul verii între orele 10.00-18.00. Taxa de intrare este de 8,5 euro.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer