Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Individul şi Indivizul 1:1 - revelaţia Comunului (la ce mă voi gândi când voi fi acolo înăuntru)


Bogdan Ghiu

29.08.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Text pentru catalogul proiectului "1:1" (www.unulaunu.ro), pavilionul României, Bienala de Arhitectură Veneţia 2010 (www.labiennale.org/en/architecture/exhibition).

Pentru a doua oară, românii le vor ieşi cu gol înainte vizitatorilor pavilionului naţional de la Bienala de la Veneţia. Prima oară s-a întâmplat în 2005, dar în cadrul Bienalei de Artă Contemporană. "Proiectul European Influenza (Gripa europeană) al artistului Daniel Knorr a reprezentat România la a 51-a ediţie a Bienalei de la Veneţia. Pavilionul românesc din Giardini di Castello a fost lăsat gol, pereţii gri purtând urmele intervenţiilor trecute - mici zgârieturi şi inscripţii. Cele două uşi ale pavilionului au fost lăsate deschise: uşa de la intrare, dinspre Giardini, şi uşa de ieşire, către parc, ducând direct către lumea «reală», în afara spaţiului bienalei. Expoziţia a fost însoţită de un reader oferit gratuit vizitatorilor, conţinând o serie de texte selectate de către curatorul şi teoreticianul Marius Babias, pe tema expansiunii Uniunii Europene şi a auto-(re)definirilor identitare ale Europei de Est" (Raluca Voinea)[1].

Este şi nu este acelaşi lucru, acelaşi gol, aceeaşi golire. Dacă gestul deschis-politic, de totală deschidere, al artistului şi, prin extensie, al artei contemporane a constat într-un fel de "vandalizare" a spaţiului, de golire şi de deschidere a lui, de distrugere ironică a oricăror obstacole despărţitoare din calea "gripei europene", arhitectura, mult mai pretenţioasă, dar şi mai responsabilă, vine acum să construiască, să delimiteze golul, să-l însceneze dramatic-pedagogic închizându-l, realizând o Cavernă-Sarcofag-Cărămidă-Elice prin care arhitectura este îngropată simbolic, făcută să regreseze uterin, "ucisă", golită de sine, în vederea (speranţa) unei renaşteri.

"În arhitectură", oamenii trebuie să renască odată cu aceasta, "întâlnindu-se". Obsesie, regresivă poate în alt sens, (auto-)limitare a arhitecturii: spaţiul nu poate fi lăsat să fie, să devină, să rezulte, trebuie, la nesfârşit, iar şi iar, construit. Poate că tocmai acest demiurgism al arhitecturii este principalul ei păcat, unul al superbiei, care n-o lasă să evolueze, adică, mai mult sau mai puţin, să dispară, să se resoarbă în tehnică existenţială: să-şi depăşească propriile ziduri, devenite inutile metereze conceptuale. A construi golul, a delimita golul este un gest contradictoriu, care exprimă însă exemplar esenţa imposibil de depăşit a orgoliului arhitecturii, a arhitecturii ca orgoliu, a pretenţiei constructiviste a arhitecturii. Poate că în spaţiul şi pe pereţii golului construit, ai spaţiului construit al arhitecturii ar trebui să re-vină arta, artiştii, şi să le "vandalizeze", deschizându-le. Poate că tocmai aceasta este succesiunea ontologică imanentă.

Căci, după alianţa (rivalitate mimetică?) dintre arhitectură şi filosofie, o nouă alianţă / rivalitate mimetică vine să bântuie arhitectura contemporană: aceea cu arta contemporană, care a invadat şi se interesează tot mai mult, mai consistent, mai cu efecte, de regenerarea şi întreţinerea spaţiului public, de spaţiul deja construit, deschizând şi "vandalizând" arhitectura, cu falsele (sau măcar problematicele) ei deschideri, cu ticul ei (de esenţă) de a construi chiar şi atunci când vrea să de-construiască, de a practica goluri doar înălţând, mai întâi, ziduri, de a pretinde să facă să fie ceea ce nu trebuie, poate, decât să fie lăsat să fie, aşa cum e.

Arhitectura contemporană pare a nu mai suporta (chiar dacă nu-şi dă seama de asta) ca pe fundalul ei, pe zidurile şi în spaţiile delimitate de ea, arta să-şi facă de cap cu performanţele şi instalaţiile ei precare, fragile, arhitecturi pur existenţiale, machete fără plan şi, mai ales, fără urmare, menite a nu păşi niciodată, ba chiar a fugi de regnul definitivului, şi culegând, în felul acesta inevitabil "frivol", în comparaţie cu inevitabila greutate şi limitare a arhitecturii, care trebuie, orice-ar face, să construiască, toate beneficiile şi toate aplauzele unei tinere umanităţi migratoare, neaşezate, obsedate de portabilitate.

Dar cum ar putea arhitectura să construiască provizoriu, precar, pur evanescent, pur existenţial, fără să renunţe la ea însăşi, la propriul ei orgoliu şi statut ontologic şi, mai ales, ontologizant?

Mai mult decât vor fi făcut filosofia deconstructiv-deconstructivistă (deloc acelaşi lucru), cea care deconstruieşte, practic, arhitectura contemporană este arta contemporană, făcându-i geloşi pe arhitecţi. Căci după moda arhitecţilor-filosofi, care, cu infime, dar notorii, excepţii, reuşeau, de multe ori, performanţa de a nu fi nici filosofi, nici arhitecţi, şi a arhitecţilor-teoreticieni, mai mult teoreticieni decât arhitecţi, iată, acum, moda arhitecţilor-artişti: arhitectura de expoziţie, "bienalizare" a arhitecturii după bienalizarea (deja banalizată ca temă de discuţii critice) a artei.

Pot fi "întâlnirile" oamenilor organizate, facilitate, construite "în" arhitectură? N-a ajuns, oare, umanitatea contemporană să se întâlnească în afara arhitecturii, dincoace de arhitectură, tocmai pentru că aceasta se pretinde un dincolo? Mai au oamenii nevoie, propriu-zis, de arhitectură? Se mai întâlnesc oamenii "în arhitectură" (in architecture - in-architecture), sau este vorba tocmai de o încercare disperată a arhitecturii de a recupera, de a recapta, de a recâştiga de partea ei o umanitate care a dezertat-o tocmai pentru că ea i-a trădat, trădându-şi sau, dimpotrivă, împlinindu-şi esenţa?

N-ar trebui oare ca arhitectura să încerce să reînvie, să se regenereze, să se înnoiască pornind, urmând, invers, tocmai "întâlnirile" oamenilor, luând urma oamenilor în migraţia lor în afara arhitecturii, în evadarea lor dintr-o arhitectură care nu le mai aparţine, care nu li se mai adresează decât, cel mult, tocmai ca mediu fals prietenos, fals deschis, fals (adică unilateral, asimetric) transparent de organizare, de conţinere a întâlnirilor lor? Poate că oamenii nu vor mai putea să se "întâlnească" cu adevărat decât "într-o" arhitectură născută tocmai din modurile lor actuale, deschise, precare, tranzitorii de a se "întâlni". Şi atunci, mai mult decât lasă să se vadă, mai mult şi mai dramatic decât a ajuns să-şi perceapă ea însăşi propria criză, arhitectura are de ales.

Este clar: arhitectura încearcă să-şi recucerească puterea pervertită, compromisă, abuzată, aceea care a dus, cu un titlu care ar trebuie să devină rapid celebru, la "stadiul Dubai al capitalismului"[2], când a proiecta şi a construi a ajuns să fie, complice, colaboraţionist, principalul mod de spălare a banilor în capitalismul murdar, gri-negru, al corupţiei globalizate. Pentru arhitectură şi, mai ales, dinspre arhitectură, pentru societate şi pentru câmpul politic, momentul este unul istoric, de cotitură. Pregătitor, prealabil încă. Câtă vreme nu va avea curajul să-şi formuleze propria criză în termeni etici, ci doar în termenii unei vagi revolte, mai mult estetico-nostalgice, faţă de vechea ontologie a orgoliului constructiv, arhitectura va continua să bâjbâie.

Proiectul care va reprezenta România la Bienala de la Veneţia 2010 pare a simţi şi a exprima foarte bine, cinstit şi cu curaj, toate aceste fisuri tectonice, îngropând, "înmormântând" iniţiatic arhitectura şi imaginând o meta-ritualizare a parcurgerii spaţiilor: lăsându-se pe mâna (picioarele) oamenilor pentru a fi reînviată. Prin radicalismul declarat şi evident al experimentalismului său non-formal, ci experienţial, de trăire, existenţial, proiectul românesc ar putea schiţa un răspuns la adresa artei, în întrecerea ei actuală cu arhitectura, mergând, pentru prima dată, mai departe decât poate s-o facă arta. Sper că şi aceasta se va lăsa influenţată, la rândul ei, de către zbaterile arhitecturii, pe care arta, în mare măsură, mimetic, dacă nu le va fi provocat, cu siguranţă le-a precipitat. Numai imitarea produce diferenţa, progresul, spunea Tarde. "Hai arhitectura!", deci. E rândul tău.

Ingeniosul, foarte artisticul (dar deloc esteticul) concept al proiectului 1:1 nu spune însă un lucru esenţial, şi sper că n-o va fi făcut din simplă uitare sau neglijenţă, care ar ruina teoretic întregul proiect, chiar dacă, practic, acesta - merit suprem - pare a fi, ca orice operă autentică, un mecanism cu funcţionare independentă de autorii lui.

Cei 94,4 mp care reprezintă "cheia", "cifrul" proiectului constituie, de fapt, un spaţiu indiviz, în devălmăşie, care se compune, abstract, dintr-o multitudine de spaţii, dar din care individul nu poate să extragă, să sustragă, să ia cu sine, să-şi aproprieze nimic.

Suprafaţa de 94,4 mp în care individul este imersat are, automat, chiar şi independent şi, probabil, dincolo de intenţia autorilor proiectului, rolul de a produce revelaţia individuală nu a privatului, ci a comunului, a indivizului.

Cu sau fără voia autorilor săi, proiectul 1:1 va face să renască în mintea individului necesitatea şi primordialitatea (lăsată, factic, afară, pentru a fi regăsită abstract-conceptual, în esenţa ei, înăuntru, "în arhitectură") a indivizului.

În felul acesta, arhitectura pare a-şi scăpa, benefic, ei înseşi, pare a evada, salvator, din propria îngrădire şi îngrăditură inerţial metafizică, reinventându-se spontan, pe urmele oamenilor, şi redevenind astfel, poate să vrea, luându-şi-o înainte ei înseşi, politică, tekhne re-creatoare de polis.

După ce a fost definită în special temporal, conştiinţa individuală pare a renaşte, astăzi, prin ritualizarea pe care i-o imprimă, subtil, arhitectura, ca spaţiu: ca spaţiu comun.

Note
:
1. http://www.e-cart.ro/ec-6/daniel/ro/g/daniel_ro.html. Şi http://www.e-flux.com/shows/view/2046.
2. Le stade Dubaï du capitalisme, Paris, Les Prairies Ordinaires, 2007, traducerea în franceză a titlului eseului lui Mike Davis, Fear and Money in Dubai, New Left Review, 41, sept.-oct. 2006.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer