Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Un discurs îndrăgostit - Dimineaţa poeţilor, de Eugen Simion


Daniel Cristea-Enache

30.08.2010
Bucureştiul cultural, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei moderne
ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, postfaţă de Valeriu Cristea
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 360 p.

Cum îi citim pe autorii noştri din secolele trecute? Lăsându-i deoparte pe cei foarte mari, excepţiile de la normă, evadaţii din pluton şi din context, care este cea mai potrivită modalitate de a vizualiza şi a înţelege majoritatea mai puţin dăruită? Şi care este criteriul adecvat de analiză şi evaluare? Să fim sinceri şi să recunoaştem că nu dintr-o imperioasă necesitate literară îi recitim pe Văcăreşti, Asachi, Cârlova, Bolintineanu, ci - dincolo de obligaţiile didactice - dintr-o vagă disponibilitate şi din nevoia de a întregi o schemă de evoluţie. O critică aplicată, obiectivă, într-o grilă estetică, i-ar distruge. Producţia lor este atât de tatonantă şi de stângace, sub raport artistic şi lingvistic, carenţele sunt atât de evidente, încât versurile îngălbenite se pretează de minune unei lecturi parodice. Intertextualitatea îngroşată, parafraza ironică par singurele fire de contact între lectorul de azi, trecut prin experienţa modernităţii şi a postmodernităţii, şi versificatorul abundent şi naiv de secol XIX.

Neputând sau, mai bine zis, nevrând să fie orientată estetic, critica unui trecut rămas fixat în trecut şi rezervat numai specialiştilor în acel trecut îşi deschide compasul, renunţă la exigenţă şi devine, în sens larg şi încăpător, culturală. Ea nu mai punctează efectele literarităţii, ci mizele autorilor; nu individualitatea artistică (inexistentă ori precară), dar legăturile cu epoca, injoncţiunile ideologice şi influenţele sociale. Ideologie, sociologie, psihologie, antropologie, istoria mentalităţilor, istoriografie propriu-zisă: orice, numai critică literară nu. Lipseşte deocamdată literatura care s-o angajeze. Obiectul complet "inocent" din acest punct de vedere trebuie, pentru a ne mai spune totuşi ceva, să fie supraînălţat, suprainterpretat, inventat.

Este exact ceea ce face Eugen Simion în Dimineaţa poeţilor, pe urmele maestrului său "ascuns" G. Călinescu. Pentru mentorul declarat al autorului "şaizecist", modernistul E. Lovinescu, trecutul nostru cultural este mort şi îngropat în studiile de specialitate. Criticul literar e dator să scrie Istoria literaturii române contemporane, surprinzând mutaţia valorilor şi fixarea lor (relativă, pe termen lung) într-o formulă estetică de epocă nouă. Dimpotrivă, pentru autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, nici literatura, nici critica ei nu se pot dispensa de ceea ce le precede. Totul are legătură cu tot, într-un organicism urmărit consecvent şi, la nevoie, întărit cu proteze analogice şi metaforice. Lovinescu îşi mută privirea dinspre trecut înspre contemporaneitate, atrăgându-ne atenţia că nu există alternativă la această translaţie. Călinescu parcurge tradiţia (destul de firavă, de altfel, la noi) tocmai prin prisma modernităţii, într-o fascinantă lectură inversă.

Luându-şi ca aliaţi şi trei critici de calibru precum Bachelard, Barthes şi Jean-Pierre Richard, Eugen Simion a publicat, în 1980, această carte încântătoare, eliberată de obligaţiile strâmt-istoriografice şi profitând la maximum de permutările şi combinaţiile eseului. Volumul de faţă este a patra ediţie, suplimentată prin două capitole noi: unul despre Asachi, celălalt grupând poeţi minori sub titlul Universuri imaginare la 1850. Cu aceste adăugiri consistente, Dimineaţa poeţilor păstrează dispunerea iniţială. În prima secţiune avem capitole distincte, analize în succesiune şi medalioane ale unor poeţi consideraţi individual; în timp ce a doua, Spitalul Amorului, e un eseu "transversal", urmărind naşterea concomitentă a conştiinţei erotice şi a celei lirice. De data aceasta, lui Roland Barthes îi e asociat Denis de Rougemont, et pour cause! Vedem, pe parcurs, un (meta)discurs îndrăgostit, dublând jelaniile amoroase ale petrarchizantului Conachi ori invectivele împotriva "muierii rele" ale vitriolantului Anton Pann. Un discurs al criticului îndrăgostit de propriile personaje, smulse din magma începutului de drum şi supralicitate, regizoral, în dimineaţa literaturii noastre. Critic de construcţie, dar şi de fineţe, Eugen Simion nu cade în capcana de a face din negru alb şi a răsturna raportul just, mărind artificial statura acestor scriitori. (Dacă citim cu atenţie Istoria lui Călinescu, vedem că şi acolo obiecţiile, rezervele, penalizările dure există, acoperite însă de splendoarea frazei.) Nu interesează aici, precizează autorul în mai multe rânduri, chestiunea valorii, realizarea deficitară şi de multe ori rizibilă a poemelor. Centrul de interes e altul: peisajul fiecărui versificator, forma lui de sensibilitate faţă de lucruri, predispoziţiile, ataşamentele, opţiunile din care să poată fi desprinse, critic, figurile sensibilităţii şi mitologia lirică personală. Pluritematismul lui J.-P. Richard e asumat şi totodată completat "pe orizontală". Criticul român e interesat, cum însuşi spune, şi de suprafeţele textelor, nu numai de pivniţele lor.

Fie că e adoptată scrupulos sau adaptată creator, metoda critică nu are valoare în sine; şi nici o eficienţă garantată. Ea îşi verifică posibilităţile şi soliditatea prin rezultatele interpretative ale celor care o utilizează. În cazul lui Eugen Simion şi în acesta, particular, al Dimineţii poeţilor, rezultatul este unul de vârf. E poate cea mai frumoasă carte a unui autor cu o bibliografie masivă: o proză critică sclipitoare, citită nu atât pentru poeţii comentaţi, cât pentru cel care îi comentează. Deşi deliciile scriiturii sunt, pentru criticul "şaizecist", mai mari în secţiunea Spitalul Amorului, prima şi cea mai substanţială parte a volumului, cea a capitolelor relativ autonome, îmi place mai mult. Se împacă, într-un chip fericit, rigoarea istoriei literare (încadrare, contextualizare, urmărirea surselor şi a filiaţiilor, fixarea pionieratelor şi sesizarea schimbărilor de cod cultural) cu asociativitatea plastică a eseului brusc desprins de factologie. Fiecare portret de poet e impecabil realizat; şi dacă regreţi ceva, este faptul că, o dată medalionul realizat, capitolul se încheie. Urmează însă un altul, la fel de pregnant, punând într-o lumină înnoitoare scriitori pe care se pusese praful istoriei literare...

Aceasta-i metoda, călinesciană, de a-i resuscita. Îi transformi în personaje ale propriului destin şi îi faci să exprime, în individualitatea lor omenească şi în cea ezitant-artistică, spiritul unei epoci. Un întemeietor este, fireşte, Ienăchiţă Văcărescu, "dregător în lumea gramaticii", luptându-se cu o limbă românească neîncropită şi - simultan - cu dorinţele lui erotice căutând un limbaj mai suplu. Urmează Alecu Văcărescu, "ticălosul poetic", cu scamatoriile lui de profesionist al iubirii. Acesta îşi ia motivele de peste tot, prefirând clişeele pe o notă "intimă şi lascivă". Pe jurămintele lui amoroase, fireşte, nu se poate conta. Cu totul alta e situaţia la Nicolae Văcărescu, "gospodarul unei familii risipitoare". În ce-l priveşte, plăcerile nu trebuie să zdruncine, Doamne fereşte!, temeliile firii. Ceea ce se reţine la el (în contrast cu prestidigitaţiile lui Alecu) este confesiunea stăpânită.

Abia cu Iancu Văcărescu, poezia se deschide spre formele lumii materiale, într-o prefigurare a ceea ce, ulterior, va putea fi urmărit şi decodat tematist: felul special al poeţilor de a se apropia de obiectul liric, demersul lor. Văcărescu încearcă să treacă de la versuri la Poezie, adică la un veritabil proiect spiritual. Un caz interesant, cu tot limbajul său "gloduros" şi lirismul "complet asfixiat" de referinţele clasice, îl reprezintă Gheorghe Asachi (nedreptăţitul primei ediţii). El e un ferment social şi cultural, în "junea Românie", iar în poezie pendulează între Petrarca şi Lamartine. Are o amplitudine destul de mare, iar Meditaţia unui îmbătrânit poet, citată extensiv de Eugen Simion, e o splendidă pagină confesiv-testamentară.

Vasile Cârlova, ca toţi preromanticii, îşi găseşte bucuria în durere, făcând, paradoxal, un spaţiu securizat tocmai din această "vale a plângerii literare". La Heliade-Rădulescu, spirit monstruos sintetic, de o uriaşă trufie generatoare, Poezia îşi capătă majuscula. Ea nu e doar o manifestare a eului, ci conştiinţa vie a naţiei, cu rolul de a forma o limbă şi a crea o mitologie. Discursul "oniric naţional" (!) este specialitatea lui Heliade, care vede Cosmosul fie în stare de ebuliţie, fie ca un templu impunător, într-un "grandios ordonat". La antipod se află Grigore Alexandrescu, un spirit "cuviincios clasic", fără disperări biblice, un artizan care îşi dichiseşte la nesfârşit versurile. Desăvârşirea, susţine criticul, e la el o figură a răbdării şi sterilităţii. Ceea ce nu s-ar putea spune şi despre prolificul Bolintineanu, poet cu o mentalitate integral romantică, parodiat de generaţii succesive de şcolari, în cinicul secol 20. Citindu-i cu răbdare poemele lungi şi indigeste (după lectura lui Asachi, i-ar fi fost mai uşor), Eugen Simion îl reabilitează oarecum pe acest retor liric neconştient de propria retorică. Îi desprinde notele de senzualitate şi stările de "puritate matinală", schimbându-ne puţin optica asupra bombasticului literator.

În fine, cu Vasile Alecsandri, spirit sănătos, terestru, "un Bolintineanu mai puţin nebun, un Eminescu fără metafizică", suita de portrete se încheie. Capitolul este mai lung şi mai dens, fiindcă personalitatea lui Alecsandri e mai complexă, limba şi limbajul poetic, mai bine fixate, peisajul şi demersul liric, mai vizibile. Finalul contribuţiei despre "veselul Alecsandri" marchează, cu aceeaşi exactitate şi expresivitate, sfârşitul dimineţii poeziei româneşti: "O figură nouă se deschide în lirismul lui explicit: figura indeterminării şi ambiguităţii, proprie poeziei moderne." (p. 231).

O linie de evoluţie remarcabil trasată într-o carte a criticului "amorezat" de obiectul său de studiu, într-un discurs inventiv şi atât de personal, deopotrivă îndrăgostit şi seducător.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer