Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Radu şi Ramona


Anda Cadariu

10.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tot aşa cum mi se întîmplă - datorită acelei minunate încărcături energetice numite de englezi "serendipity" - lucruri miraculos de bune, am şi momente în care mi se activează un incredibil lipici la luzări şi ciudaţi.

Cîteodată stau la Fîntîna de la Universitate şi privesc oamenii, aştept prietenii cu care am întîlnire acolo sau pur şi simplu mă odihnesc pe o băncuţă înainte de a reîncepe slalomul nebun printre task-urile zilnice. Într-una din aceste ocazii, cînd eram cu energia foarte jos, s-a aşezat lîngă mine Radu, băiatul care trage din punga cu aurolac şi pe care-l ştie foarte multă lume. Radu are capacitatea de a socializa extrem de bine, în ciuda obiceiului său dezagreabil cu aurolacul. După ce-a stat cîteva minute şi s-a chinuit să intre în vorbă, ce credeţi c-a făcut? A lăsat la o parte politeţurile de genul "dă-mi şi mie o ţigară" şi mi-a declarat nici mai mult nici mai puţin decît... amor etern. Nu se mai dezlipea de mine, îmi imita gesturile şi mişcările. M-a urmărit prin pasaj pînă la metrou. Zicea că unde merg eu, merge şi el. Mai mult, a rugat nişte studenţi pe care-i cunoştea să ne facă o poză cu telefonul mobil. Vă daţi seama ce haz nebun au făcut ăia. Eu, în schimb, eram emoţionată: bietul Radu n-avea nici o treabă cu fotografia în sine - era un copil al străzii, unde putea el să vadă poza, s-o păstreze, s-o depoziteze? Pe el îl interesa gestul: dacă-ţi faci o fotografie împreună cu cineva, înseamnă că există implicit un grad de apropiere între voi.

Nu aveam forţa interioară necesară să scap de el, aşa cum n-am avut putere nici să-l evit cînd se apropiase de mine. M-a lăsat în pace numai cu condiţia să-i promit că voi reveni la Fîntînă a doua zi la aceeaşi oră. Poate-ar fi ieşit o nuvelă frumoasă dacă m-aş fi întors a doua zi. Mi-ar plăcea să continuu povestea cu următoarele cuvinte: "L-am regăsit pe Radu, la fel de prost îmbrăcat, nespălat şi drogat, aşteptîndu-mă la Fîntînă şi l-am dus să-i dau o ciorbă la restaurant. Chelnerii au fost extrem de drăguţi şi toată lumea îi zîmbea prietenos şi-l mîngîia pe cap, inclusiv eu. După ciorbă, ne-am dus la un film şi după aceea ne-am dat din nou întîlnire a doua zi la Fîntînă."

Dar nu e asta povestea, deşi s-ar putea s-o scriu într-o bună zi. Povestea nu există pentru că nici prin cap nu mi-a trecut să mă întorc şi (asta-i partea bună care sper că-i adevărată) probabil că nici lui.

Mi-a fost milă de el. Dar nu-i doream compania. Era un biet copil al străzii, murdar, homeless şi dezagreabil. Şi, cel mai important lucru, Radu nu zîmbea deloc.

*

Ramona era o cerşetoare din Tîrgu Mureş. Umbla cu o gaşcă de aurolaci. Îşi spunea Ramona, dar de fapt era băiat. Era un băiat de aproximativ doisprezece ani, care, deşi arăta unisex, aducea mai mult a fată. Şi fiindcă se considera fată, chiar aşa era. Ei bine, cînd l-am văzut pe "Ramona", i-am dat bani. Din suflet. Mi-a plăcut de el/ea. Ne-am şi împrietenit. De multe ori mă întîlneam cu el/ea cînd ieşeam în oras. Mi-a cerut bani doar prima dată. Apoi îi dădeam eu, fără să-mi ceară.

Ieşeam de obicei cu "înalta societate", gagici pline de ele însele, tipi cu fiţe în cap. Hai să bem un suc, o bere, hai la terasă. Şi, pe drum, se întîmpla să apară Ramona, cu gaşca de aurolaci după el/ea. Cînd mă vedea, i se lumina toată faţa: "Seeeeeerrrvuuuuss!" - făcea. Şi îi răspundeam la fel, fără nici o ezitare. Vorbeam cu Ramona, ce mai faci, pe unde mai pierdeţi voi vremea...

Prima dată cînd s-a întîmplat asta, grupul de fiţe cu care eram a trăit o oripilare în masă. Au fost atît de şocaţi încît s-au tirat care-ncotro. Cert e că am rămas singură. Nu chiar singură, fiindcă exista Ramona. După mai multe întîlniri cu el/ea, grupul meu de amici s-a obişnuit cu situaţia: Anda e tipa aia care atunci cînd se întîlneşte cu cerşetoarea stă de poveşti cu ea. Au început chiar să se amuze şi să accepte ce se întîmplă. Ceea ce demonstrează că nu erau chiar aşa de "din plastic".

Dar divaghez. Vorbeam despre Ramona. E unul din puţinii cerşetori cărora le-am dat ceva din suflet, nu din cap. Ramona mi-a fost într-un fel prieten(ă). Era un om şi m-a făcut să văd asta. Era adevărat(ă). Ştia cînd e momentul să-mi povestească despre ea, ştia cînd e cazul doar să mă salute. Aveam o relaţie. Nu şi-a expus niciodată vreo infirmitate. N-a încercat niciodată să-mi provoace milă. Atitudinea Ramonei / Ramonului era ceva de genul: "Vreau dacă se poate. Dacă nu, o să încerc în altă parte". Era un cerşetor relaxat. N-am mai întîlnit aşa ceva niciodată. Cineva care îşi acceptă condiţia - o condiţie pe care majoritatea oamenilor n-o consideră tocmai dezirabilă.

Şi, cel mai important lucru, Ramona zîmbea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer