Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scoopy-Do şi Hei-Scoop-ismul: de la Robert Turcescu către Academia Română


Bogdan Ghiu

12.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Probabil că nu se mai poate face mare lucru. Probabil că transformarea, distrugerea, mutaţia a avut deja loc. Adică nici măcar nu mai poate fi observată, trece, deja, drept naturală.

Tocmai de aceea, rîndurile care urmează sînt mai mult un act (critic, ironic) de consacrare, de recunoaştere, de oficializare decît o critică, un rictus, un strigăt.

În seara arestării marelui Vîntu, jurnaliştii s-au strîns în conclavuri şi în priveghiuri spontane. Arestările astea în zori şi judecăţile astea noaptea, urgenţa judiciaro-poliţienească instituită brusc după decenii de non-activitate, de non-combat aduce un aer sinistru suplimentar într-o Românie şi aşa bîntuită de frica zilei de mîine, care nu face decît să se adauge spaimei ancestrale de nefiinţă întru modernitate. Sentimentul românesc al fiinţei este bîntuit de un puternic curent subteran, lateral, de un vînt de precaritate care în niciun caz n-ar trebui ajutat, înteţit, ci, din contră, combătut, conjurat social şi politic.

În România se face permanent noapte. De-asta ne şi place să ne strîngem, în pustiul întunecat, sinistru, la gura televizorului, să inhalăm poveşti ieftine, la pungă, ca să putem adormi. Nu vi se pare că televizoarele tot mai slim, prin frenetica achiziţionare, între altele, a cărora românii au reuşit să-şi creeze, lor înşile în primul rînd, imaginea falsă a creşterii economice, par a fi făcute din celofan? Feerie de spaimă. Un afrodisiac foarte eficient, între noi fie vorba. "Cine bate noaptea la fereastra ta? E Securitatea, nu te speria!"

La un moment dat, pe cînd Tănase şi Dinescu (cuplu, deja, mai mult comic) se întreceau, la Realitatea TV, în a lăuda umanitatea, normalitatea omului Vîntu, fostul angajat al Realităţii TV, jurnalistul-campion, icon, ce mai, după (în succesiune istorico-tipologică) CTP, Robert Turcescu, a intervenit telefonic, în direct, pentru a citi în premieră, gîfîit, cum îl ştim, fragmente dintr-un document judiciar, pe care a doua zi, ba chiar încă din acea noapte, avea să-l etaleze, să-l dramatizeze, să-l însceneze, cu delicii, toată presa: raportul în baza căruia Parchetul solicita reţinerea lui SOV pentru 29 de zile (ceea ce avea să se şi întîmple, cîndva, în creierii aceleiaşi nopţi).

Un amănunt de doi bani, o neconcordanţă sau, mai curînd, o supra-concordanţă avea să nască o întrebare, vai, neavenită din partea lui Mircea Dinescu: cum este posibil ca un document datat 10 septembrie 2010 să poată fi dat publicităţii, să fi încăput, "pe surse" (oribilă, agramată sintagmă!), în mîinile unui jurnalist cu cîteva ore înainte de miezul nopţii, adică pe 9 septembrie 2010?

Ce întrebare! Cîtă lipsă de tact! Cum să te miri de aşa ceva? Cum să te mai înfurie în România detaliul nesemnificativ al post-datării, de fapt al ante-emiterii unui document oficial, şi scurgerea lui, ca printr-un jgheab de zoaie, către presă? Cum se mai poate mira cineva, azi, că presa din România a ajuns să fie - de parcă ar fi fost vreodată, în mare, altceva - faţa publică a serviciilor secrete, sau că, mai exact, presa şi serviciile secrete sînt cele două feţe de nedespărţit ale aceleiaşi, nu întîmplător, literal, deloc metaforic, Monede, căci numai de bani este vorba, pînă şi puterea politică nu este, aici cel puţin, decît o cale către avere, un instrument pentru a avea?

Păcatul lui Mircea Dinescu a fost, în acea seară de pomină, acela de a fi făcut pe naivul. Dar nu este, oare, datoria oamenilor publici de a întreţine, tocmai, în mod instituţionalizat ipocrit, desigur, iluzia normalităţii, prefăcîndu-se, pedagogic, că se miră formal de lucruri de mult, informal deteriorate, de la sine înţelese?

Cu întrebarea şi nedumerirea lui prefăcută, răutăcioasă, Mircea Dinescu a reuşit, însă, să provoace un important, istoric moment al adevărului: enervarea lui Robert Turcescu, veşnicul tînăr lup deja grizonat, dar şi grizat, al presei româneşti (acum, temporar, în căutare de haită), care, tunînd şi fulgerînd, a spumegat că nu-şi va divulga sursele (ceea ce este, cel puţin, legal), dar mai ales că "asta înseamnă să fii jurnalist": să obţii şi să faci publice primul, înaintea colegilor tăi de breaslă, o informaţie prezumat importantă (a cărei relevanţă, importanţă, urgenţă publică este, de cele mai multe ori, creată tot în cerc mediatic închis).

A fi jurnalist, aşadar, înseamnă (între altele, bănuiesc, sper) a fi primul jurnalist al ţării, cel mai rapid de picior (nu se mai scrie cu mîna), de agendă, de relaţii.

Peste cîteva zeci de minute, în aceeaşi noapte, campionul la jurnalism-viteză Robert Turcescu avea să repete, imparţial ca tot românul, aceeaşi performanţă la B1TV, reluînd, ca pentru a o fixa definitiv în memoria colectivă, noua (veche) definiţie a jurnalismului: a fi jurnalist înseamnă a fi cel mai rapid dintre toţi jurnaliştii.

Dar se mai îndoia cineva de acest lucru? Mai este transformarea sau, mai exact, reducerea jurnalismului la viteză şi întîietate, la devansare mimetică, la scoop, o noutate? Nici pomeneală.

Ajutată, amplificată şi de tehnologia instantaneistă, jurnalismul-viteză a transformat de mult faţa jurnalismului, făcînd ca presa să devină media, adică cu totul altceva. Presa şi media nu sînt două sinonime: termenul de presă ar trebui rezervat jurnalismului de tip tradiţional, adică modern, istoric, naţional etc., legat de print şi, cel mult, la limită, de radio, în timp ce media este devenirea-viteză a jurnalismului, jurnalism de tip nou, post-jurnalism sau neo-jurnalism, jurnalismul în care instantaneismul tehnologic (devenit şi ideologic) a ajuns să devanseze realitatea, încercînd s-o provoace, s-o (pre)determine. Dacă presa înseamnă în primul rînd print, media înseamnă în primul rînd televiziune, tehnologismul, sau instantaneismul tehnologist, ca ideologie dominantă, riscînd însă, prin Noile Media, să revină la text împotriva imaginilor (încadrîndu-le, reducîndu-le la ilustraţie), democratizînd şi, există speranţa, subminînd şi contrabalansînd dominaţia mediei audio-vizuale. Break-flux: flux (autoblocant) de întreruperi.

Pentru a cunoaşte realitatea este bine, aşadar, să te miri. Filosofică, mirarea, mai mult sau, oricum, alături de curiozitate, ar trebui să fie şi atitudinea de bază a jurnalistului.

Mircea Dinescu, vulpoi bătrîn, jurnalist de presă scrisă în sensul modern-democraticei opinii (surplus de informaţie prin relaţionare, colaţionare, interpretare a informaţiilor şi prin stil: jurnalism de exegeză şi expresie), a ştiut, ştie încă să mai mimeze mirarea, şi că, public, ea trebuie în continuare, întotdeauna, profesional, prin fişa publică a postului de jurnalist, măcar mimată. Jurnalistul trebuie să fie, în contra, la concurenţă cu omul politic, şi un actor care transmite publicului, societăţii, atitudini, postúri, reflexe, roluri care nu trebuie, dar tind să fie şterse, uitate, "revoluţionate". Are, inclusiv corporal, somatic, comportamental, o datorie de memorie.

Robert Turcescu în schimb, jurnalist de tip nou, pentru care doar ridicola viteză şi oculta agendă de relaţii contează, nu se miră, el ştie (şi ne spune, ritos, şi nouă) ce e jurnalismul: în loc de reamintire, uitare. Adică neo-jurnalism, new speak jurnalistic aliniat, din păcate, la comportamentul "revoluţionar", manipulator al omului politic. Flux, viteză, în loc de stop-cadru pentru mirare în contul memoriei.

Tocmai această ne-mirare, tocmai această mirare faţă de mirarea lui Mircea Dinescu mi se pare defectă, simptomul unei defecţiuni grave. Căci a subînţelege fără distanţă, fără, chiar, ipocrizie, fără, chiar, cinism, adică fără, intim măcar, suferinţă reducerea jurnalismului la viteză şi la relaţii înseamnă, după părerea mea, boală, dramă, distrugere.

Iată de ce mă gîndesc, foarte serios, să propun Academiei Române, într-un stil de care ţin, totuşi, să mă demarchez, acela de Academia Caţavencu, să introducă în Dicţionarul Limbii Române (la care, ca orice Academie naţională, bănuiesc că lucrează neîntrerupt, zi şi noapte) termenul, deja atestat ca fenomen prin profesiunea, foarte serioasă, de credinţă a jurnalistului de tip nou, pe stil nou Robert Turcescu, de hei-scoop-ism£.

Să nu mai vorbim de jurnalism. Jurnalismul e un termen care desemnează o practică a trecutului. Jurnalismul se cuplează cu presa. Pentru a nu mai exista confuzie şi pentru a marca noutatea istorică, progresul profesional şi social, pentru media propun, deci, termenul compozit de heiscoopism (sau, deja, heiscupism): vechi hei-rupism£ în slujba religiei scoop-ului.

Primus inter pares la colportaj viteză: la asta pare a se reduce, în asta pare a se transforma, efectiv şi simbolic prin persoana lui Robert Turcescu, jurnalismul actual.

Transformare de mult petrecută, de care, însă, nu voi înceta, metodic şi metodologic, deontologic, să mă mir - tocmai pentru, iată, a o putea servi cum se cuvine, găsindu-i, de pildă, o denumire pe măsură, pentru a-i reda adecvat noutatea, discontinuitatea radicală.

A fi jurnalist nu mai înseamnă a face publice documente secrete, dar împotriva, în contra şi în ciuda serviciilor secrete, nu la comanda acestora, ca simplu pion-jgheab de scurgere în lupta scursurilor pentru acapararea izvoarelor, a surselor şi resurselor?

A fi jurnalist nu mai înseamnă a produce (prin mijloace specifice: contra-investigaţii, dar şi interpretare, asociere, exegeză, stil) informaţii publice, plus-valoare informaţională publică, acolo unde informaţiile, ca atare, adică intenţional, nu există, a transforma nişte date difuze, nu neapărat ascunse, secrete, ci nestructurate, neconfigurate ca atare, intenţional, în informaţii?

A fi jurnalist a ajuns a fi "decît" un fel de Scoopy-Do£?

Refuz să cred, tocmai de aceea am şi ţinut să semnalez, fals umoristic, acreditarea, naturalizarea ideologiei informaţiei-viteză de către un jurnalist, totuşi, creditat, creditabil. Încă.

Viteza informaţiei, adică întrecerea pentru o întîietate devenită absolut relativă, nu produce niciun beneficiu public, ci doar, cel mult, teoretic, dat fiind că, la fel ca exploziile atomice, informaţiile se propagă nu unidirecţional, ci radial, unul de prestigiu, de fapt de linguşeală, strict patronal.

Repezindu-se să ofere, cu 30 de secunde mai devreme decît alte canale de presă, nişte informaţii deloc secrete, Robert Turcescu (şi neo-jurnaliştii asemenea lui) nu a făcut decît să se gudure pe lîngă fostul patron, "reţinutul" domn SOV, oferind din off o întîietate iluzorie fostului loc de muncă, adică prietenilor de la Realitatea TV.

Printr-un exces de zel contra-profesionist neegalat decît de incredibila imagine, pe veci memorabilă, a pătrunderii forţelor de anchetă la o percheziţie cu arma la înaintare, de parcă ar fi fost mai curînd hoţi, nu poliţie.

Şi poate aşa şi e! "Expresivitatea involuntară" a imaginilor e mult mai mare decît cea a cuvintelor. Imaginea, întotdeauna, denunţă: nu vom şti niciodată ce se poate vedea, ce am putea să descoperim într-o imagine.

Dar noi, aici, trăim în ţara imaginilor contrazise de vorbe. Închinăm, altfel spus, un adevărat cult televiziunii numai pentru a putea contrazice nişte evidenţe, pentru a putea să ne certăm cu noi înşine, reafirmîndu-ne şi confortîndu-ne în propriile iluzii cu privire la noi înşine.

Contra-factual, contra-factiv, rezistent la realitate popor!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer