Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Carpe diem: citiţi Proust!


Alex. Leo Şerban

08.11.2010
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A-l citi pe Proust (tot Proust!) ar trebui să fie unul din lucrurile alea gen "100 chestii de făcut înainte de a muri".

Longtemps, nu reuşeam să trec de primul volum al Căutării timpului pierdut - acela care începe, tocmai, cu Longtemps... Mă scufundam toropit în iarba înaltă a frazelor proustiene, savuram fiecare fir, fiecare mişcare a fiecărui fir, fiecare fir de mişcare a fiecărui fir - şi nu mai ajungeam la finiş. S-a spus despre arhitectura acestui monument literar că este ca o "catedrală", cu frazele lungi şi aparent alambicate arcurile, nervùrile şi vitraliile acelei catedrale. E o imagine posibilă, dar nu mă dau în vînt după ea. E-adevărat, Proust însuşi era mare amator de biserici vechi, în stil roman, şi de vitralii (gotice); dar mi s-a părut întotdeauna că a prelua o imagine a unui scriitor - care funcţionează foarte bine în opera acestuia - şi a o translata în comentariul acelei opere are ceva comod, chiar leneş...

Or, scriitura lui Proust este orice, numai "leneşă" nu! Ce-i drept, efortul (titanic) de a duce la bun sfîrşit o operă de 2401 pagini (douămiipatrusuteuna; atît are ediţia paperback pe care am luat-o cu mine la Buenos Aires) poate fi asemuit construcţiei unei catedrale. Dar atît. Dacă la originea tiparului unei catedrale stă copacul (un copac privit de jos, de la firul ierbii, care se "pierde" pe cer cu ultimele sale ramuri, abia vizibile), atunci poate că ar trebui să considerăm copacul - şi nu modelul său în piatră, catedrala - tiparul construcţiei proustiene. Trunchiul acestei construcţii este memoria - adică amintirile persoanei întîi; ea bifurcă într-una, suind în comparaţii aparent nesfîrşite, în timp ce alte şi alte ramuri ale memoriei se bifurcă la rîndul lor. Toate comunică, pentru că în ele urcă sevele aceluiaşi trunchi.

Cititorii neatenţi şi grăbiţi (una dintre ele, Germaine Greer, a scris recent un editorial în The Guardian în care îi ironiza pe cititorii atenţi ai lui Proust - printre care şi Nabokov - că îşi "pierd vremea" citindu-l; cineva i-a răspuns - pe forumul ziarului - că e mai profitabil să-ţi "pierzi vremea" cu Proust decît cu Greer!) l-au acuzat adesea pe Proust că bate cîmpii, că despică firul în paişpe şi că analogiile sale sînt nu doar obositor de interminabile, dar şi vagi. Or, nimic nu e "vag", în ţesătura frazelor proustiene! Dacă se-ntinde, pe-atîtea zeci de pagini, cu analiza unui gest, a unei amintiri, a unui detaliu, Proust o face pentru a fi - tocmai - cît mai exact. O face cu minuţia (sublimă) a cuiva care ar încerca să urmărească drumul ultimului vălătuc de fum prin aer... În căutarea timpului pierdut încearcă (şi reuşeşte) să surprindă conturul acestui fum prin aer. Nimeni nu a dat atîta consistenţă nemuritoare unui lucru atît de impalpabil precum memoria.

Aşa încît, dacă mă-ntrebaţi, vă voi spune că merită cu prisosinţă să vă "pierdeţi timpul" cu Timpul pierdut. Viaţa este prea scurtă pentru a nu îl citi pe Proust.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer