Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Douăzeci de portocale


Anda Cadariu

24.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Plecasem singură în această vacanţă, din dorinţa de a mă desprinde de tot ce înseamnă "acasă". În ţară mă sufocam, nu atît din cauza muncii mele sau a oamenilor din jur, cît din cauza legilor emise de curînd de politicieni, care ajunseseră să mă afecteze şi pe mine în modul cel mai neplăcut cu putinţă. Statul la cozi şi birocraţia mă terminaseră.

Ajunsesem de o săptămînă pe insula Corfu, unde-mi stabilisem tabăra, dar făceam excursii şi în alte zone ale ţării, aşa că eram plecată mai toată ziua. Seara, cînd mă întorceam la hotel, epuizată după căldura de peste zi, nu-mi doream decît să iau cina şi să mă strecor cu o carte în patul moale pe care angajaţii hotelului aveau atîta grijă să-l pregătească.

În ziua aceea plecasem de pe Corfu pe Skiathos, într-o excursie lungă şi obositoare. În avionul care ne transporta de pe o insulă pe alta i-am văzut prima dată: un cuplu de tineri. Nimic nu părea ieşit din comun la felul în care se purtau - nici unul cu celălalt, nici cu cei din jur. Era însă ceva în felul cum se priveau, ceva care nu putea să nu te prindă în mrejele sale. Nu se priveau ca doi îndrăgostiţi. Nici ca doi fraţi. Era acolo dragoste, ură, nebunie, prietenie, abjecţie şi adoraţie în aceeaşi măsură. Am început să-i observ mai îndeaproape. Băiatul era tare oacheş, părea grec. Avea mîini şi picioare lungi şi subţiri, iar părul ondulat care i se revărsa pe umeri îi dădea un aer infantil, uşor enervant.

Fata era nici prea slabă, nici prea grasă, îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu părul blond şi ochii verzi. Era, în schimb, de o urîţenie exemplară. Provenea, cu siguranţă, de undeva din Peninsula Scandinavă. Băiatul arăta mult mai bine decît ea şi împreună făceau un contrast aproape poetic.

Am intrat în vorbă cu ei pe Skiathos, imediat ce am coborît din avion. Erau în mijlocul unei discuţii în contradictoriu şi mi-a făcut o mare plăcere să-i întrerup, făcînd pe niznaiul cum că m-aş fi pierdut de ceilalţi. Eram în acelaşi grup - am constatat apoi cu toţii - şi am făcut cunoştinţă. Pe el îl chema Agapio, iar pe ea - Inga. Exact cum bănuisem: grec şi daneză.

Ghidul mergea în faţa noastră şi eu mă lipisem de ei. Nu-i mai lăsam în pace, îi bombardam cu întrebări şi mi-am asumat la un moment dat riscul de a-i întreba dacă sînt împreună. Au mîrîit amîndoi că da.

Am lăsat-o baltă cu investigaţiile pentru o vreme şi ne-am continuat excursia pe insulă. Am prînzit la o tavernă pe malul mării şi apoi ne-am plimbat.

Inga părea mai supărată decît Agapio. Părea dusă cu gîndul în alte sfere şi abia dacă mormăia cîte un "yes" sau un "no" ca răspuns la întrebările mele insistente.

Am trecut la atacul asupra lui Agapio şi nu m-am lăsat pînă n-am obţinut povestea lor.

Băiatul provenea dintr-o familie săracă, dar nu asta era problema lui. Bietul Agapio era un tip de o vulgaritate cum rar mi-a fost dat să văd. Era misogin, mînca urît, făcea glume proaste. Inga, pe de altă parte, din cîte am putut deduce cu toată lipsa discursului ei, era o fată destul de rafinată. Nu se potriveau nici ca fizic, şi cu atît mai puţin în ceea ce priveşte spiritul. Atunci, de ce? De ce? - mă tot întrebam. Care-i taina acestui cuplu?

Era simplu şi melodramatic: inima bună a Ingăi fusese cucerită de faptul că băiatul pe care-l cunoscuse cu şase ani în urmă, în Danemarca, suferea de o boală gravă, deşi nu incurabilă. Îi arătase analizele, îi povestise copilăria lui nefericită şi-apoi i-a sărit în braţe. Iar ea, urîţică şi candidă, l-a lăsat. Aşa a început relaţia lor de dragoste-ură, închisoarea din care nu mai puteau scăpa. Ea făcea pe asistenta, el se lăsa îngrijit.

De patru ani nu se mai ţinuseră de mînă, de doi ani nu-şi mai zîmbeau. Mi-am amintit de Luni de fiere a lui Bruckner, cei doi semănau puţin cu cuplul din carte.


Inga deveni brusc interesată de discuţia mea cu Agapio, aşa că mai multe detalii n-am aflat. I-am urmărit însă în continuare. Nu se ţineau de mînă, fireşte. Mergeau ţepeni, nu vorbeau unul cu celălalt, suportau parcă viaţa, în loc să şi-o trăiască.

Eu mă bucuram de cerul albastru, de marea azurie şi de liniştea din jur. Ei - musteau în nefericirea lor.

Deja începusem să-mi pierd interesul pentru acest cuplu care devenea din ce în ce mai anost, odată ce-i aflasem secretul. Să nu mai vorbim de senzaţia de penibil care m-a cuprins cînd Agapio şi-a spus, pe un ton smiorcăit şi indecent, povestea.


Cei doi păreau că vor începe o nouă ceartă, cînd, deodată, a apărut clovnul. Nu se ştie de unde. De neunde. Parcă ar fi ieşit din pămînt. Era un clovn august, cu gura încadrată de o dungă albă. Costumul colorat şi nasul roşu completau personajul.

S-a plimbat puţin printre membrii grupului şi apoi s-a dus ţintă la Agapio şi la Inga. Fără să asculte protestele lor, i-a luat de mînă pe fiecare şi i-a tras după el la malul mării. Probabil că-i alesese fiindcă aveau mutrele cele mai supărate dintre toţi.

Tot grupul se oprise şi-i privea. Mai era puţin pînă la plecarea avionului cu care trebuia să ne întoarcem pe Corfu şi ghidul începea să se îngrijoreze.

Clovnul a început să jongleze în faţa lui Agapio şi a Ingăi, doar în faţa lor, doar pentru ei, cu trei portocale. Nu i-a prea impresionat. Atunci a mai adăugat una. Şi asta i-a lăsat reci. La a cincea portocală i-am simţit uşor tensionaţi. A urmat a şasea, a şaptea, şi tot aşa pînă la zece. La a unsprezecea portocală se relaxaseră. A paisprezecea i-a prins zîmbind. Şi cînd clovnul a ajuns la a douăzecea portocală, cei doi rîdeau în hohote, fără să se mai poată opri.

Clovnul şi-a strîns portocalele într-o pungă pe care le-a înmînat-o celor doi. A făcut o reverenţă şi a dispărut. Unde? Niciunde. Parcă-l înghiţise pămîntul.

Pe drumul de întoarcere, în avion, Inga şi Agapio mi-au făcut conversaţie. Despre filme, despre cărţi, despre călătorii. Radiau amîndoi de fericire. Se ţineau de mînă şi se mai şi pupau din cînd în cînd. Nu mai aveau privirea aceea ciudată care-mi atrăsese atenţia iniţial.

La despărţire, le-am spus că în viaţa mea n-am cunoscut un cuplu mai simpatic. Şi chiar o credeam în momentul acela: zîmbeau, rîdeau, chicoteau.

Mi-au făcut cadou cele douăzeci de portocale. Sînt mici şi par foarte coapte. M-am întors cu ele din vacanţă. Stau adunate unele în altele, în coşul meu de fructe. Încă nu ştiu dacă le voi mînca sau... poate voi jongla cu ele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • filiatia lui Nero
    mastic, 25.09.2010, 23:56

    Miss artificier, pe cine ati pus ochii? Un cuplu de artificii posace, dar cu potential, numai bune de aprins?

Spacer Spacer