Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Marea fărîmiţare - Cartea cu fleacuri, de Livius Ciocârlie


Daniel Cristea-Enache

27.09.2010
Observator Cultural, septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri
Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, 256 p.

Întîia preocupare a lui Livius Ciocârlie, în Cartea cu fleacuri, este să-şi construiască, să-şi facă personajul: el însuşi. Savantul distrat din atîtea comedii intră aici în halatul şi în papucii scriitorului aiurit, depăşit de complexitatea tehnicităţilor gospodăreşti. Peste domiciliul bucureştean, ales în urmă cu opt ani, stăpîneşte şi veghează binecuvîntata T, "doamna T" cum o răsfaţă intertextual soţul ei extrem de mulţumit cu un rol de figurant casnic. Cîteodată, el se precipită în direcţia contrară de a pune mîna, a căra sau a (horribile dictu!) repara ceva; însă cum rezultatul acestor admirabile eforturi nu este cel aşteptat, lamentabilul gospodar se vede însoţit, cu grijă, pînă la uşa propriului birou şi izolat acolo, să facă ce-o vrea, în timp ce restul casei răsună de bocăniturile profesioniste ale meşterilor.

Dincolo de turnura comic-bulevardieră a rolului, adevărul e că Livius Ciocârlie, ca orice scriitor autentic, se simte cel mai bine în "mîzga" şi în lîncezeala solitudinii. În afara camerei de lucru, pîndesc tot felul de pericole. Aparte de zgomotele greu clasificabile, se văd siluete contorsioniste de instalatori ocupîndu-i casa. Iar în spaţiul numit public, la un ghişeu caragialian de instituţie românească, la o ceremonie de high-life cultural, la o lansare de carte sau la premiile Uniunii Scriitorilor, variabilele îi par terifiante. Antieroul lui Livius Ciocârlie se apără de ele prin zăpăceală, prin comiterea preventivă de gafe neintenţionate, prin atenţie direcţionată în cu totul altă parte şi, cînd nu mai are nici un mijloc la îndemînă, prin surzenie. Neauzind decît intermitent, Ciocârlie îşi joacă totuşi perfect rolul social, amuzîndu-se şi amuzîndu-ne cu el: "Dacă te privesc cu atenţie cînd îmi vorbeşti, dacă dau din cap în semn că aprob, înseamnă că nu te aud." (p. 217). Comèdia e dusă mai departe, în afara ţării, în putredul Occident şi exploatată destul de pragmatic: "Totuşi, mă duc la Lourmarin unde chiar că n-am nici o treabă decît să le spun mesenilor, în seri abia luminate, că nu-i aud, însă în felul ăsta ajunge T să stea patru zile la Paris. Dintr-un singur motiv, nu-mi pare rău. Am cunoscut pe fata lui Camus şi pe Robert Gallimard." (p. 111). Iată cum simpatica zăpăceală a ambalat un mic profit: dar nu acesta va constitui miza reală a excursiei şi a evocării ei. Întîlnirea fetei lui Camus rămîne ca importantă din tot acest episod; şi e importantă nu din snobismul unei "relaţii", ci prin faptul că autorul nostru află de la sursă ceva profund neliniştitor. Camus, astăzi, nu prea se vinde; şi se editează greu.

Modul de a proceda al diaristului se vede acum mai bine. Ridicolul protagonistului "exterior" a fost un cîrlig de captare a simpatiei cititorului, mai mereu dispus, acesta, să rîdă pe seama altora. Livius Ciocârlie înviorează comic un personaj, altfel, destul de apatic, un om slab şi letargic, "neterminat" şi totodată "expirat", un "inadaptat molîu" (rîsete, din nou) cu visul rentei şi pasiunea pensiei; un ins - încep să apară complicaţii culturale - de o resemnare, renunţare şi oboseală amintind de epoca Biedermeier; un eu regăsit integralmente într-un fragment cioranian: "transparent mie însumi, cu multă apă în sînge, spectator al inerţiei mele, căzut în autoironie facilă şi sterilă, contemplativ din comoditate, de o indiferenţă spectaculară, făcîndu-mi plăcere să nu intervin în sensul lumii, mulţumindu-mă cu puţin, mîndru de a nu fi nimic." (p. 159). Iată cum comicul bulevardier a dispărut, lăsînd în loc o filozofie existenţială. Şi inexistenţa unui plan metafizic.

Se poate spune că abia de pe această treaptă începe Cartea cu fleacuri - care este comică numai din necesităţi compoziţionale, de un umor mai curînd negru şi de o gravitate a problemelor puse ce ia o mască de uşurătate. Mai ales în a doua jumătate a acestui uimitor jurnal, autorul va ieşi tot mai frecvent (şi mai expus, mai vulnerabil) din rolul atît de bine jucat, pentru a privi realitatea în faţă şi a ne-o livra crudă. În două fragmente aflate la distanţă, gesticulaţiile scriitoriceşti sînt încă prezente, ca să poată fi comparate cu dramele reale: "În tramvai, o bătrînă oarbă şi un bărbat infirm, tîrînd după ei un pat pliant şi o sacoşă cu resturi de mîncare. Iată de ce, oricît de dezirabil, succesul meu literar nu e chiar lucrul cel mai important de pe pămînt." (p. 243); "Tatăl a murit în accidentul de la Petrila, mama e bolnavă de cancer, fata ar trebui operată, dar e prea scump. Eu mă pregătesc să-mi lansez cartea la tîrg." (p. 249). Un alt fragment, însă, îl face să tacă de tot pe acest autor autoproiectat şi exhibat, care nu mai trebuie să reţină, cu mişcările lui previzibile de pe scenă, privirea grea şi pătrunzătoare a scriitorului. A scriitorului pur şi simplu, fără vanitatea autorlîcului: "În casa de peste drum a locuit o femeie cu un băiat handicapat. Femeia a murit, băiatul a fost dus. El vine cîteodată, seara, şi plînge la gard, să-l lase să intre la mama lui." (p. 209). Autorul nostru nu mai pare deloc surd. Iar cititorii lui atît de amuzaţi de prestidigitaţiile anterioare au rămas muţi.

Spre deosebire de un Marin Preda sau, în critică, un Lucian Raicu luînd totul în serios şi respirînd bine numai în aerul greu al problemelor ultime, Livius Ciocârlie preferă atacului frontal al marilor teme strategii sofisticate ale medierii şi filtrării. Din acest punct de vedere poate fi apropiat de Radu Cosaşu, deşi scriptural diferă sensibil. Compoziţia amîndurora e foarte atent lucrată; şi contrapunctică. Alternarea rapidă a vocilor, a perspectivelor (la Cosaşu) şi fărîmiţarea procesată în structura mozaicată a jurnalului (la Ciocârlie) plimbă cititorul pe o claviatură mîngîiată de degete experte, ce ating clapele uşor, ca în treacăt. Autorul dă o sugestie şi trece imediat la alt subiect, unul pe care îl vom parcurge în timp ce sugestia anterioară lucrează încă în receptorul ei. Diaristul citeşte şi reciteşte, scrie şi transcrie, revine, corectează, face adăugiri de care apoi se arată nemulţumit - sau nu; şi completări care ar fi putut să lipsească, ori, dimpotrivă, par la momentul respectiv necesare. Nimic nu este fixat şi rigidizat; jurnalul curge, dar poate fi şi întrerupt; textul se mai blochează, dar autorul îl va relua. "Letargicul" sare de la una la alta cu o vivacitate neobişnuită, făcînd digresiuni şi schimbînd, adică variind, registrele. Unde alţii văd un întreg, el vede "numai grămezi". Percepţia lui "fragmentează şi particularizează mărunt", iar capul din dotare, aparţinînd unui strălucit intelectual român, dar prezentat cu aceeaşi falsă modestie auctorială, "nu produce idei despre «lume şi viaţă». Nu face decît să reacţioneze la ale altora, cînd îl izbesc. Unghiul lui de lovire este îngust, cel de împrăştiere vast." (p. 201).

Zăpăceala de efect comic a personajului scos din lumea lui începe să se lege cu împrăştierea bine calculată a scriitorului, cu deplasarea acestuia în toate direcţiile deodată: în sus şi în jos, în lecturi variate şi în scene de viaţă cotidiană, în discuţii prozaice cu T şi în vise luxuriante, în insomnii ce reproiectează trecutul şi în analize medicale ce anunţă viitorul, în meditaţii tulburătoare asupra oamenilor şi lucrurilor, asupra bolii, a suferinţei, a morţii, dar şi în exerciţii impuse de scepticism. Acest "postmodernist cu suflet de modern" este, pe de o parte, autor plus personaj, cu diferenţele specifice, iar pe de alta, om social şi om care scrie. Din nou, "specializări", comportamente şi trăsături diferite: "Seriozitate, respect de sine, responsabilitate, toate astea îl privesc pe omul social. Omul care scrie trebuie să fie liber, iresponsabil, inform. Să nu fie structurat." (p. 104)

Nu e dificil să observi toate aceste ipostaze ori variaţiile şi contaminaţiile lor. Mult mai complicat a fost pentru Livius Ciocârlie să găsească tonalitatea dominantă şi nuanţa potrivită pentru fiecare situaţie, pentru o subdiviziune sau alta a "fleacurilor" sale. E nevoie, într-adevăr, de "dezordine şi descompunere" ca să scrii ceva bun; dar nu strică nici puţină autoironie (de obicei, în deficit la scriitorii noştri) care să chestioneze la modul simpatic teoria descompunerii generatoare şi a informului creator: "E aşa o dezordine în cameră şi în capul meu, încît, după propria mea teorie, ar trebui să produc o capodoperă neîntîrziat." (p. 152). Autorul se diminuează constant, cu o adevărată artă în a-şi administra corecţii - şi această strategie a reducţiei îl face mult mai credibil în contextele de critică aplicată şi obiecţie morală. Emfaza lipseşte cu desăvîrşire din Cartea cu fleacuri, poza marţială şi tonul bombastic fiind din alt film decît acesta. Astfel că "transparentul" Livius Ciocârlie se aplică şi se lipeşte pe un autor, pe o carte, un stil, o problemă, pe episoadele trăite, pe mentalităţile româneşti sau occidentale dezvăluite de aceste episoade - cu o excepţională adecvare la obiectul observaţiei şi reflecţiei sale. Mărturisesc că am citit cu o atenţie concentrată cartea de faţă, ambiţionat, de la un punct încolo, să-l prind cu o notă falsă pe "împrăştiatul" autor; să-l văd făcînd o afirmaţie (o negaţie) fără acoperire; să-l aud susţinînd o inepţie (baremi una!). N-a fost chip. De data aceasta, chiar nu s-a putut.

Unghiile mamei: "Mama se îmbrăca şi se machia discret. Îşi dădea unghiile cu lac transparent, fără să le coloreze. I le văd pînă pe la zece ani. Pe urmă, tot îngrijite, fără lac. Într-un tîrziu, degetele îi sînt bandajate fiindcă a făcut o eczemă de atîtea vase spălate cu apă rece, în bucătăria rece. Sîntem în anii cincizeci." (p. 82).

Braţele lui T: "Avea braţe frumoase, îţi făcea plăcere să le vezi. Acum, s-au subţiat, venele, albastre, au ieşit în relief. Le privesc cu dragoste. Dorinţa a trecut, iubirea a rămas." (p. 167).

Un rînd: "N-ar trebui să ne trăim viaţa ca pe ceva de la sine înţeles." (p. 103).

Două versuri comentate: "Grigore Alexandrescu: «Lumea mă crede vesel, dar astă veselie/ Nu spune-a mea gîndire, nu m-arată cum sînt». Sînt vesel cînd sînt vesel, sînt altfel cînd sînt altfel. Nu există un cum sînt." (p. 253).

"A te răsfăţa, scuturat de nelinişte": Livius Ciocârlie, în toate paginile acestui antologic jurnal-insectar.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer