Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Portret din şase linii - Dincolo de literatură, de Lucian Raicu


Daniel Cristea-Enache

04.10.2010
Revista 22, septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Lucian Raicu, Dincolo de literatură
Antologie şi comentarii de Carmen Muşat
Editura Hasefer, 2008, 348 p.

Îmi plac, după cum se ştie, foarte mult prospeţimea cronicii literare şi constrângerile ei de format publicistic; întâmpinarea unei cărţi noi, pe care ai citit-o înaintea altora şi vrei să le spui cum e şi cum nu e; regimul de atenţie specific acestui tip de lectură critică şi viteza interpretării la cald - dar, pour une fois, aceasta nu poate fi o cronică. De zile bune citesc şi recitesc din Lucian Raicu, "montat" de recenta apariţie a O sută de scrisori din Paris, formidabile (selecţie de Livius Ciocârlie, prefaţă de Vasile Popovici, Ed. Cartea Românească), şi "rulat" de excelenta antologie comentată făcută de Carmen Muşat din opera lui. Am regăsit în fragmentarismul holistic al acestui Dincolo de literatură (Ed. Hasefer, 2008) imaginea esenţială a unui mare critic pe care îl poţi lua drept model, însă nu-l poţi reduplica. În cele ce urmează, voi încerca să explic de ce.

Voi schiţa astfel câteva linii directoare care pentru orice intelectual respectabil ar fi mai mult decât suficiente ca el să obţină (să i se recunoască) un contur plin; dar care pe Raicu nu îl "epuizează", doar îl aproximează. Criticul "şaizecist" rămâne cu cel puţin un pas în afara cercului în care încerc să-l cuprind; aşa cum Lucian Raicu însuşi îşi declară frecvent eşecul (superior) în decodarea marilor scriitori. Dar, cel puţin, să spunem că merită efortul.

Prima linie. Un critic care iubeşte literatura. Ar părea că e ceva de la sine înţeles şi că formularea atinge tautologia. Dacă ne gândim însă mai bine, realizăm (chiar şi cu o notă de stupefacţie) că această iubire este mai degrabă o excepţie decât o regulă în terenul activităţilor critice curente. Sunt mult mai numeroşi aceia care, de fapt, sunt atraşi de statutul lor de literaţi şi literatori, încă prestigios simbolic; de rapida oficializare şi de unanima recunoaştere a unor merite reale ori prezumate. Sunt apoi din abundenţă, în toate generaţiile, comentatori profesoral-încruntaţi şi inchizitorial-aplicaţi pe disecarea unui fenomen atât de viu. "Tolerantul" Raicu are o adevărată repulsie faţă de aceste spirite de-spiritualizate şi pretinse conştiinţe critice lipsite tocmai de acoperirea unei intensităţi receptive. Pentru criticul nostru, a citi literatură înseamnă a te instala şi a trăi în ea ca într-un mediu formativ. Înseamnă totodată a asuma până la capăt, integral, funcţia lecturii, explorând dimensiunea marilor cărţi şi lumile acelor autori care le-au scris.

A doua linie. Un critic pentru care Cariera nu înseamnă nimic. În strânsă, intimă legătură cu iubirea literaturii apare şi se menţine, la Raicu, dezinteresul net faţă de beneficiile unei anumite situaţii culturale. Instituţionalizarea literarului, a artisticului, plasarea lor în ecuaţii de rentabilitate şi profitabilitate, utilizarea scrisului ca o tribună sau o platformă de satisfacere a unor interese personale îi repugnă criticului. Simptomatic, dezgustul lui faţă de falsitatea inerentă unei faţade şi de "valoarea adăugată" a unui loc, cât mai sus, în loja centrală a mărimilor socio-culturale s-a tradus biografic într-o perfectă suprapunere a criticului cu scrisul său. A fi redactor la "Viaţa Românească", apoi la "Gazeta literară" devenită "România literară", a fost pentru Lucian Raicu destul. Cariera de profesor-academician-doctor-preşedinte-ambasador-estetician-politician a lăsat-o altora - precum, în epoca interbelică, o făcuse şi Lovinescu. În plus, Raicu ajunge să interpreteze recompensele şi bonusurile sociale ca pe nişte semnale primejdioase pentru opera scriitorului. Când acesta o duce bine, prea bine, ceva este în neregulă, sau va fi. Un mare creator e un mare neliniştit şi orice periclitează această stare de tensiune (ce poate da combustia creaţiei) trebuie de urgenţă contracarat. Tolstoi realmente îngrijorat că el, unul, nu are problemele insurmontabile şi suferinţele chinuitului Dostoiesvki: iată acea acoladă a neliniştii pe care ne-o deschide criticul, invitându-ne să aruncăm o privire.

A treia linie. Un critic pentru care scriitorii mari, fiind mari, rămân mari; iar cei de toată mâna, fiind de toată mâna, contează numai statistic. Subtilitatea evidentă şi parcă inepuizabilă a criticii lui Lucian Raicu nu merge niciodată înspre disoluţia valorilor artistice ori, în condiţie de eroare, spre amestecarea lor. Analistul desparte apele din capul locului şi pe tot parcursul analizei, lărgind sesizabil unghiul de cuprindere a scriitorilor adevăraţi, pentru a-i ignora pur şi simplu pe ceilalţi. Între a penaliza o non-valoare, cu cruzimea cronicarului literar, şi a reciti, a n-a oară, un scriitor ce merită n lecturi, Raicu alege a doua ipostază, mai "umilă", dar mai fertilă. Întâi, pentru că marea literatură constituie miza (şi ridicarea ei continuă), o Carte spunând mai mult şi bătând mai departe decât suta de volume consumabile. Şi apoi, pentru că o critică gen Raicu, hiperatentă şi de o lentă mobilitate (!), sclipitoare (cum o vede Carmen Muşat) şi de o rară profunzime (adaug eu îndată) nu poate rezista decât în aerul dens al capodoperelor. Cu cât acestea îngăduie mai mult şi mai divers comentariu, mai variată şi mai contradictorie exegeză, cu atât condiţia lor va fi mai înaltă. Şi cu cât Cartea îşi merită mai mult majuscula, cu atât efortul criticului de a o asimila şi a o înţelege este mai laborios, şi merită făcut. Pentru Lucian Raicu, extrema de intensitate, de lărgire, de cuprindere, de adâncire şi de ridicare a literaturii poartă un nume: Tolstoi. Pentru Harold Bloom, extrema e Shakespeare. Ce să zic? N-au gusturi rele aceşti doi domni...

A patra linie. Un critic care atribuie semnificaţie obiectului / subiectului ce deja are. Rămâne frapant pentru mine, după atâtea lecturi din paginile lui Raicu, modul în care el interpretează şi cele mai anodine secvenţe din traseul unui creator. O capodoperă, odată descoperită şi evaluată ca atare, devine un fel de magnet uriaş căruia nu-i rezistă nimic: de la fier la un capăt de aţă. Lucian Raicu vede peste tot semne care o anunţă şi semnificaţii ce o însoţesc de la distanţă. Dacă, bunăoară, Tolstoi este senin, aşa şi nu altfel trebuie să stea lucrurile: Tolstoi (el - şi poate şi alţii; dar în primul rând el; şi nu fără legătură cu Război şi pace) să fie senin. Când, în schimb, bătrânul Tolstoi "o ia razna", cum ar zice gurile rele şi chiar familia grijulie, criticul interpret găseşte imediat o semnificaţie adâncă (adâncită în operă) a derivei tolstoiene... Şi acestea sunt cazuri-limită, în care speculaţia se poate ancora mai uşor. Dar performanţa (nu neapărat critică, mai degrabă scriitoricească) a lui Raicu este să asigure fiecărui destin contorsionat de creator o inaparentă continuitate şi coerenţă, dublă semnificaţie. Acea coerenţă pe care cele două fire, biografic şi artistic, nu au avut-o decât în cazurile fericite (Goethe, să zicem). Dacă, pornind de aici, mă voi întreba de ce n-a dat Raicu o biografie de mare scriitor, eventual după model călinescian, o să încerc să-mi şi răspund la întrebare. Fiindcă a conturat şi a semnificat destinul unui creator în toate comentariile pe marginea operei lui, în "biografeme" şi în suma vecinătăţilor critice făcute să accepte şi să înglobeze semnificaţia.

A cincea linie. Un critic care "activează" şi "activizează" contrariul. Aici chiar ar fi nevoie de un citat din Lucian Raicu: "Stările de inspiraţie, iluminare; cele creatoare şi productive; cele de revelaţie, de intensitate şi sporire a fiinţei - sunt imediat precedate (şi câteodată seamănă cu) imaginea lor răsturnată. Mare atenţie deci la stările de: gol, pustiire, absenţă, neputinţă, incapacitate, nelinişte sterilă, negăsire a locului, plictiseală, panică interioară, nerăbdare, agitaţie fără de obiect. Precum şi la cele de: umilinţă, proastă părere de sine, precaritate, remuşcare (provocată de trecerea vană a timpului), depresiune, deprimare, pierdere a senzaţiei de «rost» (în lume) şi a speranţei. (...) Trebuie deci lăsate în voia lor, consumate, trăite până la insuportabilul lor capăt, până la maximum (mai bine zis minimum), pentru că abia izbindu-se de limita lor (de sus, de jos) pot da ceva, generând tensiune şi plenitudine." (pp. 287-288). După un astfel de inventar al stărilor ce sufocă spiritul până la soluţia care deodată, tocmai la urmă, îl eliberează, aş interpreta acest contrariu inclus de Raicu (nici talmudic, nici dialectic) ca pe o lărgire până la limită a spaţiului creator. În literatura pe care o citeşte, ca şi în critica pe care o face, Lucian Raicu e preocupat constant de mersul gândirii producătoare şi de pericolele imobilităţii ei. Nu o imobilitate de suprafaţă, fiindcă expresia poate să dea, uneori, semne de vitalitate: scrisul merge, comentariul curge, cronica, uite, aproape s-a încheiat. Dar ceva, în această veselă înnegrire cu litere a hârtiei, este falsificat, dislocat de pe linia chinuit-şerpuitoare a găsirii singurei nuanţe ce se impunea. A scrie nu e o meserie ca oricare alta; a crea imagine şi a da sens nu se "rezolvă" în regim de facilitate a execuţiei. Înţelegând asta, criticul nostru urmăreşte cu o implicare neobişnuită forajul creatorului în sine însuşi, sincron cu edificarea în trepte a operei. O mare carte poate brusca şi chiar violenta natura dată a autorului ei, "fibra lui nervoasă". Iar un scriitor este cu atât mai puternic cu cât se contra-zice mai des şi mai dureros. Nu în sens patologic; ci prin deplasarea conştientă a graniţelor, prin tatonarea reluată a limitelor, prin oscilaţia aproape nebunească între puncte complet diferite ale hărţii interioare. O intensitate a complexităţii şi o continuă deplasare a unui déjà vu, déjà lu... Cu o imagine fotbalistică, a marca, în scris, de la un acelaşi punct fix ajunge să fie coşmarul de critic al lui Raicu. Scriitorul meritându-şi numele va fi cel care, forţând autocontradicţia şi nonsensul, va impune superioritatea literaturii: şi asupra vieţii haotice, şi asupra filozofiei sistematice.

A şasea linie şi ultima. Un critic al nuanţelor; şi al problemelor fundamentale. Lucian Raicu observă adesea paradoxuri sau le formulează, pentru a rupe linearitatea comodă a demonstraţiilor posibile. Dar cel mai mare paradox abia urmează. Criticul "şaizecist" citeşte cărţile la nuanţa nuanţei, uneori cu voce tare, ca să prindă absolut toate inflexiunile (lecturile lui publice şi reluate maniacal din Gogol). De asemenea, în modul lui de a scrie observăm întoarcerea fiecărui fapt literar pe toate părţile, pentru a-l face să gliseze, sub un anumit unghi, în lumina de acces a înţelegerii critice. Raicu e un lector avid, dar care nu se grăbeşte; şi reciteşte o dată, şi încă o dată, un acelaşi text multiplu semnificant. Suprafaţa operei e parcursă cu metodică încetineală, straturile ei sunt desfoliate unul câte unul, cu infinită răbdare. Dar acelaşi critic care întoarce, practic, emisia de impresii iniţiale spre toate punctele din constituţia şi consistenţa operei generatoare este obsedat de problemele esenţiale, fundamentale, "insolubile", ultime, pe care opera le pune; e obligatoriu, pentru Raicu, să le pună. Impresionismul criticului este fundat existenţialist şi în cea mai gratuită artisticitate spiritul receptor afin celui creator vrea şi o angajare. O angajare reală, de conştiinţă, nu una de expresie şi retorică. O exprimare în secţiune transversală a omenescului, cu depăşirea dimensiunii pur artistice a operelor şi deschiderea literaturii către ceea ce este mai-mult-decât-literatură.

Fiindcă trebuie totuşi să închei schiţa de portret, să spun că în opinia mea această extraordinară linie de suprapunere a exigenţelor critice - în ordinea artei; a existenţei; şi a unui continuum artă-viaţă ce poate da cartea, marea carte - susţine din interior întreg scrisul lui Lucian Raicu. Un scris deopotrivă sofisticat şi simplu (adică esenţial) în punctele lui cardinale; pe cât de liber în asociaţii şi reflecţii "disparate", pe atât de coagulat şi unificat prin structura moral-intelectuală a unui mare critic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer