Iubirrre

*****

Iubirrre - mai mult decât o carte, o faptă bună
 

Din 5 octombrie 2010, iubitorii de animale vor găsi în librării un proiect inedit în România: o carte ale cărei profituri vor fi folosite în sprijinul animalelor fără stăpân.

Un album colectiv scris şi ilustrat din dragoste pentru animale, Iubirrre cuprinde treizeci şi trei de poveşti despre iubirrre, rrrespect, tandrrreţe şi alte lecţii primite de la câini, pisici şi alte necuvântătoare care au împrumutat vocea unor autori precum Irina Margareta Nistor, Gabriel Cotabiţă, Horia Brenciu, Răzvan Simion, Carmen Tănase, Monica Davidescu, Iulian Vrabete, Dan-Silviu Boerescu, Melania Medeleanu, Roxana Iliescu, Diana Oprea, Luiza Zan, Maria Manolescu, Marius Vintilă, Raluca Moianu, Oana Holban Vintilă, Alin Fumurescu, Ana Naie, Marie Jeanne Ganciu, Roxana Radu, Oana Duşmănescu, Corina Băcanu, Sorin Tranca, Raluca Simion, Adela Dan, Anca Lupeş, Adrian Hădean, Mihaela Călinoiu, Ioana Preoteasa, Luca Niculescu sau Dana Ţocu. În plus, s-au obţinut drepturile pentru povestirile unor autori străini: Neil Gaiman, laureat al numeroase premii pentru literatură şi Stacy Mantle, umoristă şi apărătoare ferventă a drepturilor animalelor.

Ilustraţiile şi coperta sunt realizate de artişti vizuali în vogă care şi-au pus la bătaie talentul şi imaginaţia pentru a ilustra fiecare poveste din carte: Pisica Pătrată (Alexandru Ciubotariu), Noper, Aitch, Matei Branea, Ghica Popa, 87, Ionuţ Popescu, Emanuel Borcescu, Livia Coloji, Ciprian Danciu, Ioana Pârvan, Elie J. Haddad, Cristian Prandea, Alex Icodin, Carmen Gociu, Loreta Isac, Reniform, Paul Săvulescu, Saddo şi Minerva Cubassa.

Proiectul, primul de acest gen din România, a fost iniţiat şi îngrijit de Dana Ţocu, copywriter şi - în restul timpului - mare iubitoare de pisici, şi se bucură de sprijinul agenţiei Mercury360 şi de sponsorizarea Purina. Cei care vor cumpăra cartea trebuie să ştie că toţi banii obţinuţi din vânzarea ei vor fi donaţi Asociaţiei GIA, pentru ca mai multe animăluţe să aibă pe cine aştepta acasă. Atât autorii, cât şi ilustratorii textelor şi-au donat integral drepturile de autor în sprijinul GIA.

Pisici, câini, un papagal, un coiot şi o panteră. / Monica Davidescu, Horia Brenciu, Melania Medeleanu, Marius Vintilă au primit lecţii de respect de la ei. / Animale în căutarea cărora s-au răscolit păduri, s-au escaladat blocuri şi s-au colindat cartiere, cum au făcut Anca Lupeş, Mugurel Vrabete sau Luca Niculescu. / 5 motive pentru a avea un câine, după părerea lui Alin Fumurescu, sau 5 câini, spre surpriza lui Dan Silviu Boerescu. / Animale care transformă o locuinţă în acasă, cum au Mihaela Călinoiu, Diana Oprea, Roxana Radu. / Poveşti magice ţesute de Ana Naie, Maria Manolescu, Raluca Simion. / Isprăvi la care să râzi cu lacrimi, sau să zâmbeşti cu tandreţe întâmplate lui Gabriel Cotabiţă, Stacy Mantle şi Răzvan Simion. / Mămici cu pisici ca Oana Duşmănescu, Raluca Moianu, Luiza Zan. / Starurile Irinei Margareta Nistor şi cascadorii lui Sorin Trâncă. / Lumea din perspectiva lor, tradusă de Oana Holban Vintilă, Corina Băcanu, Dana Ţocu. / Operaţiuni de salvare întreprinse de Marie Jeanne Chiriac şi Adela Dan. / De dragul lor, Ioana Preoteasa şi-a luat altă maşină şi Adrian Hădean, altă casă. / Îngeri păzitori, cum au întâlnit Carmen Tănase, Roxana Iliescu şi Neil Gaiman.

Voi încerca o pseudoşedinţă de psihanaliză, ca în filmele lui Woody Allen, de dragul iubitorilor de prieteni fideli. Mă voi întoarce, deci, în copilărie.

Recunosc: sunt dependentă de motani. Şi de căţei. Urăsc zburătoarele şi rozătoarele.

Am citit cândva şi, m-a amuzat foarte tare, o butadă scrisă pe paginile unui calendar cu adorabile minifeline: pisica are nouă vieţi, iar noi ar trebui să avem nouă pisici, de-a lungul vieţii.

Imediat m-am pus pe numărat. Am s-o iau în ordine cronologică: la naşterea mea, erau deja în casă Mira, o mâţă neagră, căreia bunicul îi spusese aşa că era foc de deşteaptă. Îşi deschidea singură uşile din beci până-n pod, şi era înţeleptă şi răbdătoare cu sugarul abia venit pe lume.

Niciun necunoscut nu se putea apropia de landoul meu, care era străjuit şi de vajnicul seidenpinch (pronunţat zaidănpingi, şi la a cărui transcriere corectă a rasei nu m-am gândit până acum), Ţuguilă, o crizantemă patrupedă hămăitoare discret.

Nimănui din familie nu-i trecuse prin gând să se descotorosească de ei, pentru că apăruse altă distracţie. Doar şi la Curtea Angliei cresc la un loc oameni şi animale! Abia nu se mai sperie, mai târziu, vreun ditamai bărbatul, la vederea unui maidanez!

Pe la 6 luni, mi-au făcut o poză pe un scăunel înalt, cu Mira în braţe, pe care o ciupeam cu foc şi cu un zâmbet plin de maliţie, care acum mă sperie. Ea sărmana nu mă taxa cu vreo zgârietură răzbunătoare, ci suporta cu stoicism actul reprobabil, de care mi-a ruşine şi acum. Aş putea interpreta că prevestea ironiile mele caustice ulterioare!

Dar să-i lăsăm pe specialişti să se pronunţe! Ai mei fiind însă mari iubitori de animăluţe, ştiau că n-aveam cum să nu le îndrăgesc, de îndată ce... mă voi maturiza. În privinţa asta, schimbarea a venit repede. A mai fost doar o aventură inconştientă pe la vreo 3 ani, cu Medo, un ciobănesc mioritic splendid, cu mult înainte de omologare, o fiară de temut pentru toţi, dar care mă îngăduia să-i trec cu tricicleta peste coada stufoasă.

Până ce m-a zărit bunica într-o zi, când s-a uita spre grădină, de la geamul din bucătărie, unde tocmai făcea nişte clătite cu spanac. Din acea zi, n-am mai chinuit niciodată vreo necuvântătoare! Am aflat la un moment dat că străbunicul meu avusese câini de vânătoare, cu care se fotografia maiestuos, înainte să pornească după fazani (deşi era vegetarian!!!).

Pasiunea pentru sufletele care ajung într-un altfel de Rai, ne-a fost transmisă în neam, prin gene, deci. Următorul pisoi a fost Bobiţă, un maidanez puturos şi mâncăcios, care dormea peste foile cu traducerile din italiană ale bunicului. După, a apărut Mini, o tigrată care pianota, cam isteric, urla Maoala, cum susţinea cineva, când era în călduri, chiar dacă nu îşi făcea veacul pe un acoperiş fierbinte, pentru că îl aveam încă pe cel din olane. Lăsa bale, dar era un excelent prinzător de dăunători! Ea l-a făcut pe Maxi, căruia îi plăcea îngheţata de vanilie, (erau la modă fustele celor două extreme), care spunea "mamă" şi a rămas înregistrat pe magnetofonul Gintaras, care între timp a devenit vintage şi nimeni nu mai poate salva dovada "vorbitorului", şi nici a zecilor de melodii cu Aznavour, preferatul mamei.

Fratele lui Maxi a fost Youpi, un motănel îndrăgostit de apă, şi care a făcut o plută până şi în rezervorul de păcură, supravieţuind miraculos. Avea albeaţă pe un ochişor, dar era de o tandreţe... A venit apoi motanul negru absolut, pe care l-am botezat Takao, după numele unui... japonez, cu umor, venit să studieze în România. Nu era primul tuciuriu din specia sa. Eu nu l-am apucat, dar a existat şi un Mickey, culmea după M. Mouse, dar acum toată lumea ştie că Disney l-a imaginat pe celebrul personaj de desen animat, trişând, şi dându-i calităţi estetice de pisi-câine (ca să-l citez pe scenaristul Răzvan Rădulescu), pentru că, îi era de fapt frică de şoricei, e de înţeles.

Pisoiul casei era ultrahoţoman, venind adesea acasă şi cu câte un şniţel fierbinte, furat direct din tigaia vecinilor, care zadarnic îl aveau pe fiorosul lup Dolfi! Mica felină zburase o dată şi de la geamul de la primul etaj, când cineva a împins storul, dar dovedise că nu e doar o legendă: uneori cad în picioare, fără consecinţe! Slavă Domnului!

Să revenim la contemporanele mele. Doi căţei: Artur, după Fantoma din revista Pif, căruia îi plăcea să bea rom (cubanez!), când mai curgea pe jos, din savarina de casă şi care mergea cu noi şi la restaurant ori prin tramvaie, când tata era apostrofat de diverşi mahalagii: un câine plimbă, dar de un copil nu s-ar ocupa.

Satisfacţia lui era să mă arate triumfător, că eram deja trecută de 20 de ani şi deci nu era să mă care în braţe, ca pe teckelaşul nostru! A urmat Robin, un basset hound tricolor, sfios şi care căra în gură pisoiul, pe care l-a învăţat să bată la uşă ca un căţel!

Şi aşa ajungem la preferatul de până acum: Fellini, o felină, roşie după unii, galbenă după alţii, sau chiar portocalie. A venit cu taxiul în plină perioadă comunistă. S-a născut în Cartierul Roşu, adică în Primăverii, vizavi de Televiziune, şi ne-a stricat... dosarul, cum se spunea atunci, pentru că părintele lui era... american. Avusese şi un frate geamăn, Rossini, dar care a ajuns în altă familie. Iniţial dădusem sfoară în ţară că vrem un roşcovan, ba chiar ne-a adus un ţigănuş unul tărcat, declarând, cu nonşalanţă, că: "Nu he roşul, dar se face!" sperând să se aleagă cu ceva gologani.

Fellini, felina care avea să doarmă în scaunul de regizor, şi-a început existenţa în casa noastră, făcându-i-se o unică baie cu şampon de mandarine, cumpărat cu mari sacrificii de la... pachet. Când n-a mai fost Robică, a început să se plictisească. Aşa încât, într-o bună zi, s-a dus într-o aventură peste drum şi a revenit cu alţi trei pisoi! Era el răsfăţat, dar şi vremurile grele, prin urmare, doi au fost duşi pe lângă o cantină, iar cel alb-negru, botezat Martini, a rămas 16 ani pe lângă cel color (cum era şi televiziunea pe atunci, jumi-juma).

Precum apartamentele de bloc era unul confort 1 şi celălalt confort 2. Unul stătea cu precădere la etaj, iar celălalt la parter. Fellini era o excepţie. Părea că a fost cândva un băieţel reîncarnat. Mai mult chiar, într-o poză polaroid, unde se întâmplă des să se strecoare supranaturalul, s-a materializat, mult după marea despărţire, dându-ne de ştire că Lumea de Dincolo există, mai presus de marele ei mister.

Martini şi Fellini au fost şi personaje de emisiune TV, Pisicile Aristocrate, unde au dat un întreg spectacol, demonstrând cât de histrionici erau, fiind foarte încântaţi că venise Leonard Miron, cu o întreagă echipă de filmare, să le asigure nemurirea. Cum erau nişte... europene libere să hălăduiască în curte şi pe străzi, în fiecare seară mama îi chema, vreme de minute întregi, înarmată cu cuţitele pe care le ascuţea, ca să le inducă ideea printr-un reflect condiţionat tip Pavlov, că îi aşteaptă nişte cărniţă crudă, sau îi momea cu măsline verzi sau negre, faţă de a căror valeriană, mâţele sunt dependente.

Fellini îşi făcea numărul, necăjind-o şi ascunzându-se întâi între gratiile de la geamurile de la subsol, pe care ea le poreclise Sing-Sing, după numele celebrei închisori americane de mafioţi. Fellini era un balerin înnăscut. Era de ajuns să audă numele lui Nureyev, ca să înceapă piruetele!

Se uita derutat la TV, când îmi auzea vocea şi îi plăcea Pomul de Crăciun, care îl fascina ca pe copii, şi se lăsa pozat lângă el anual. În rest era mizantrop şi ura musafirii. Mânca porumb fiert şi, uneori, somon afumat. Era sensibil şi a părut că a vărsat o lacrimă la plecarea tăticului său biped, pe care l-a jelit ca o bocitoare. Era cu siguranţă întruchiparea zicerii lui Victor Hugo, care credea cu tărie că Dumnezeu de asta a creat pisica, ca să ne dea iluzia că putem mângâia un leu mai mic sau un tigru.

Şi apoi a venit Ritz. Cum spunea o prietenă, dacă nu putem sta la Hotelul Ritz, cel frecventat de prinţese, măcar să stea el la noi. Numele lui apare nu doar în melodia cântată de Fred Astaire, ci şi în Some Like It Hot.

Iar un film cu comicii Fraţii Ritz mi-au pecetluit cariera în cinema şi televiziune! Orice cronicar al celei de-a 7-a arte, care se respectă, are sigur un miaolică. Birmanezul a venit în ajun de ziua mea, într-o căciuliţă a unui băieţel, care la anul dă la medicină. Era mic de tot, cu ochii de un albastru azuriu, cu o blăniţă pufoasă alb-mov, cum mi-l dorisem. Din prima zi ne-am ales cu fine tatuaje si noi şi toate tapiseriile din casă. Dădea deja autografe!

A pus stăpânire pe tastatură, îi plăcea să mi se urce, la propriu, în cap, în timp ce dictam, era mult mai independent decât cele de rând, fiind un motan fiţos, despre care un amic scriitor susţinea că nu ştie sigur dacă nu e maimuţică sau Diavol de Tasmania! El avea să fie prima felină de interior, spre a nu fi răpit sau strivit de vreun automobilist bezmetic.

Cu timpul, şi-a schimbat culoarea asemeni copiilor foarte blonzi care devin şateni, spre deziluzia tuturor. N-am să uit însă remarca unei prietene, care ne-a asigurat că poate să se facă şi verde, că tot o să-l iubim. Acum a crescut, se ascunde în valiză de câte ori mă pregătesc de drum, mă ignoră când mă întorc şi îmi reproşează, pe un ton răstit, vreo câteva minute, după care mă sufocă, plăcut cu iubirea lui, se cuibăreşte la gâtul meu, şi îşi ascute ghearele (ştiu se zice impropriu aşa, de fapt, şi le toceşte), direct pe pielea mea şi mă supun asediului său. Adoră să-mi ţină de urât nopţile când scriu articole, dar şi să stea singur, la celălalt etaj, când are chef.

Nu se lasă mângâiat. E tare sperios la zgomote. Din afecţiune pentru el, la home-cinema nu mă pot bucura de sunetul stereo. Se uită la animaţiile de calitate, nu mă lasă să-l pieptăn sau să-i scurtez gheruţele, care au ajuns ca unghiile lui Confucius, atacă pantofii de firmă ai musafirilor, e gelos pe copiii foarte mici, se culcă pe dicţionarele de care ai întotdeauna nevoie şi e jignit dacă-l dai deoparte.

Îl enervează telefonul fix, că nu-i mai dai destulă atenţia şi încearcă să-l închidă, se joacă nebuneşte cu palmierii de poleială de la cocteiluri, deşi are un coş întreg, în care nu a dormit niciodată, care a devenit acum "căminul" jucăriilor, din toate colţurile lumii.

Şi când te gândeşti că pe vremuri bunicul le făcea mingi, din ambalajele argintii de la ciocolată! Şi pentru animalele casei există progres, de care nu se bucură neapărat, preferând telecomenzile, ca să-şi facă simţită prezenţa, aproape omenească! Facem un calcul? Au fost fix nouă până acum!

Altă dată o să socotim şi câinii. Aştept să apară un dicţionar cu nume (pentru colocatarii noştri, care ne devin rapid stăpâni), de afişat prin pet-shopuri. Ar fi util şi nostim. Pe dulăul meu de acum, fiind o fetiţă, o cheamă Haka, precum dansul războinic, dar cu scopul de a fi o partidă fair, de dinaintea meciurilor de rugby din Noua Zeelandă. E un watch-dog salvat de eutanasiere. De o fidelitate fără egal! A avut două case, ca politicienii. Nu vă speriaţi! Sunt simple cuşti. Pe una a donat-o deja. N-ar strica să ia şi alţii exemplul, că tot s-a mărit impozitul pe proprietăţi!

Şi nu uitaţi! Apărătorul patruped al familiei "citeşte" fără greş interlocutorul, mai ceva ca scannerul de la vamă din aeroporturi!

Vă mai amintiţi de jocul acela din copilărie?
"Aş mânca o portocală! De ce una şi nu două?"
(Nu vă mai amintiţi, probabil, pentru că acum portocalele se găsesc pe toate drumurile.)

Şi totuşi, de ce cinci şi nu şase? Păi pentru că, pe la începutul secolului XX, Luigi Pirandello scria faimoasa piesă de teatru Şase personaje în căutarea unui autor. Ideea era bună - există persoane neterminate, oameni lăsaţi, să zicem aşa, în suspensie, oameni care ne bântuie. Sfârşitul, însă, era prost. Şi tragic pe deasupra. Normal: şase nu e un număr frumos. E nici-nici. Nici trei, nici cinci, nici şapte. Şase nu are nici sare, nici piper. Cinci, în schimb, ca degetele de la mână, este frumos. Frumos şi bun. Frumos şi bun ca un câine. De finaluri tragice sunt sătul.

(1) Câinele e precum arta, în definiţia lui Eugene Ionesco: Arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar.

Majoritatea lumii începe prin a crede că a adoptat câinele pentru a-i face un bine, pentru a scăpa bietul animal de la o soartă altminteri crudă. În curând, însă, începi să realizezi că nu pentru el, ci pentru tine ai făcut-o. Tu eşti cel care profită de pe urma câinelui, nu invers.

Când lumea aude de Antoine de Saint-Exupéry, se gândeşte la Micul Prinţ. Eu, când aud de Saint-Exupéry, mă gândesc la Citadela. Există acolo câteva pagini în care se vorbeşte despre milă şi despre cerşetori.

Da, zice de Saint-Exupéry, poate că unii dintre cerşetorii aceia care-ţi flutură pe sub nas bubele supurânde şi membrele răsucite o fac pentru a-ţi stârni mila şi a te "fura" de bani. Nu tu eşti cel înşelat, însă, ci ei. Tu nu dai bani pentru ei. Pentru tine dai. La fel şi în cazul câinilor. N-ai cum să pierzi. În plus, câinele nu cerşeşte. El scheaună.

(2) Câinele rămâne veşnic copil: Constantin Brâncuşi zicea că, în momentul în care am încetat să fim copii, am murit. Că sculpturile lui sunt făcute în aşa fel încât să se joace copiii pe ele şi cu ele.

Ştia el ce ştia. Şi ştie şi câinele. Deşi are adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe - precum oamenii - câinele, spre deosebire de noi, nu se resemnează cu vârsta biologică, ci se încăpăţânează să rămână copil. Se bucură în continuare că un copil, se minunează ca un copil, te iubeşte aşa cum te-ar iubi un copil. Ieşi din casă şi reintri peste o jumătate de oră, se bucură de parcă i-ai fi lipsit un an. Nu are izbucniri adolescentine şi nici acreli de om mare şi obosit.

Pentru el, dragostea rămâne de-a pururi nouă. Câinele nu se plictiseşte. Când se supără sau se întristează, câinele asta face: se supără sau se întristează. Nu pe tine se supără. Nu din cauza ta se întristează. Nu poartă pică, nu cunoaşte ranchiuna. Când îl doare, îl doare şi atât. Spre deosebire de noi, oamenii, pe care ne doare că ne doare, câinele nu-şi plânge de milă.

(3) Câinele te educă - printre altele, te învaţă Corinteni 13: Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte... nu caută folosul sau nu se mânie, nu se gândeşte la rău... acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Şi aşa te iubeşte un câine. Se bucură de fiecare dată când te vede, de parcă i-ai fi lipsit o viaţă. Câinele nu se plictiseşte niciodată de tine, câinele nu pizmuieşte.

Tu eşti supărat sau fericit - el e fericit că poate fi alături de tine. Are încredere oarbă în tine: dacă i-ai cere să se arunce în foc pentru tine, ar face-o. Oricât de mare, oricât de puternic, un câine se încrede orbeşte în stăpânul lui, i se cuibăreşte la piept sau la picioare, se lasă tras de limbă, de coadă, muşcat de nas, folosit drept pernă şi câte şi mai câte. Priviţi un câine când doarme - o face ca un copil, total abandonat, total încrezător în ocrotirea stăpânului. O asemenea încredere oarbă obligă.

Cine n-are bătrâni, să-şi ia măcar un câine. Departe de mine gândul de a echivala bunicii cu vreun câine, dar în materie de educaţie pentru cei mici, ca şi pentru cei mari, bunicii şi câinii se suprapun uneori. Purtându-i de grijă câinelui, începi să-ţi porţi singur de grijă: începi să te cureţi de meschinărie, înveţi ce înseamnă bucuria sacrificiului pentru binele altuia. Îl scoţi la plimbare chiar dacă nu ai chef, cureţi după el chiar dacă strâmbi din nas, îl duci la veterinar mai des decât ai fost tu însuţi la doctor, îţi sacrifici orele de somn pentru a-l mai mângâia o jumătate de oră sau, pur şi simplu, pentru a-l opri din lătrat.

(4) Câinele te învaţă să-ţi reordonezi priorităţile: El se bucură de un os mai mult decât te poţi tu bucura vreodată de vreo maşină luxoasă. Se bucură de o plimbare prin pădure mai mult decât te vei tu putea bucura vreodată de vreo excursie la Monte Carlo.

El ştie care-i sunt priorităţile: dragostea ta, un os bun, o mângâiere, o goană după o veveriţă. Tu nu ştii. Noi nu ştim. Există o zicătoare Zen: "Pentru cel care nu ştie, munţii sunt munţi, apele - ape şi arborii - arbori. Pentru cel care ştie câte ceva, munţii nu mai sunt munţi, arborii nu mai sunt arbori şi apele nu mai sunt ape. Pentru cel care ştie, munţii redevin munţi, arborii, arbori, si apele, ape."

Tare mi-e teamă că noi, ca oameni, spre deosebire de câini, ne-am împotmolit, undeva, pe la mijloc.

(5) Câinele te obişnuieşte cu amintirea morţii: Amintirea morţii, zic Sfinţii Părinţi, e începutul a toată înţelepciunea. Moartea e orizontul de aşteptare. Teoretic, ştim asta. Cu practica avem o mică problemă. Practic, trăim ca şi cum am fi veşnici. Şi nu suntem. Ştim asta, undeva în străfundurile noastre, dar nu vrem s-o acceptăm.

Ei bine, câinele ne obligă s-o conştientizăm. Câinele ne scoate, ca să zicem aşa, moartea pe nas. Ne obligă să n-o uitam. Din momentul în care îl adopţi, eşti mai mult sau mai puţin conştient că există şanse mari ca acel câine să nu-ţi supravieţuiască.

Un câine trăieşte 10-12, 15, hai 18 ani. Îl vei vedea îmbătrânind, îl vei vedea suferind, îl vei vedea, foarte probabil, murind. Şi totuşi, te bucuri de el. Te resemnezi cu ideea. E preţul pe care trebuie să-l plăteşti.
Merită.

P.S. Avem trei copii şi trei câini. De ce? De egoişti ce suntem.
"Arta este absolut inutilă, dar acest inutil este absolut necesar".

Purina înseamnă mai mult decât produse pentru animale. În calitate de lider mondial în îngrijirea animalelor de casă, ne asumăm responsabilitatea de a susţine cauze demne de sprijinul nostru. Avem o datorie faţă de clienţii şi angajaţii noştri, faţă de societate în general.
Alegem cu grijă partenerii, organizaţiile de binefacere şi proiectele care corespund aceloraşi standarde înalte ca şi produsele noastre.
Aşa că, în momentul în care am aflat despre acest proiect am fost încântaţi să fim parte din el. De asemenea, între GIA şi Purina există deja tradiţia unei colaborări.
Am asistat, pas cu pas, cum se clădeşte această carte, cum vin "donaţiile" artistice atât din ţară, cât şi din străinătate, cu câtă perseverenţă, trudă şi dragoste a fost plămădită.
Şi iată ce s-a născut: o serie de personalităţi transmit comunităţii mesajul lor de dragoste pentru animale. Un mesaj educativ, rostit pe un ton tandru, cu un zâmbet cald.
Un copil care are un animal creşte mai bun, mai responsabil, mai bogat sufleteşte. Nu e o alegere - copil sau animal. Veţi găsi în această carte dovada.
Oricât de grele ar fi încercările prin care trecem în viaţă, parcă orice durere e alinată de iubirea necondiţionată a unui animal.
Dacă veţi salva un suflet pribeag, puteţi fi sigur că şi el vă va salva la rândul său, într-un fel sau altul.
Dacă nu iubiţi animalele, până la ultima pagină a acestei cărţi, cu siguranţă convingerile vi se vor clinti, măcar un pic.
Şi nu uitaţi că profiturile obţinute din vânzarea acestei cărţi pot salva vieţi, pot găsi adăpost şi pot asigura îngrijire medicală pentru animăluţele nimănui.
Bucuraţi-vă de o carte bună şi de o faptă bună.

(Nicola Magalini, Country Manager Nestle Purina PetCare)



Am început salvând animalele pe care le găseam în cale sau despre care ni se povestea. Ne-am plimbat prin toată ţara după câte un animal, am ajuns chiar şi în străinătate, pentru operaţii şi tratamente mai dificile. Situaţia nu s-a schimbat mult. Dormim nopţile prin cabinete veterinare sau punând anunţuri şi răspunzând la emailuri. În weekenduri, ne odihnim prinzând căţei şi pisici, în concedii, hrănim sau oblojim câinii pe care îi întâlnim în cale.
Nimic nu se compară cu bucuria pe care o ai când câinele în comă, pe care l-ai adunat cu grijă, dă semne de viaţă şi începe să mănânce, când puiul de pisică pe care l-ai hrănit cu biberonul a crescut mare, sau când primeşti peste ani poze de la cei care au adoptat un animal. Toate aceste mici enorme bucurii ne ţin la suprafaţă şi ne dau puterea să mergem mai departe.
Dar cu cât luăm mai multe animale în grijă, cu atât apar şi mai multe care au nevoie de ajutor şi nu le putem face faţă, din cauza timpului, a spaţiului de cazare, a găsirii transportului şi finanţării. Şi pentru că ne dorim să fim o naţiune fără animale pe stradă, fără animale chinuite, fără abandonuri, ne-am dat seama ca trebuie sa facem mai mult decât să salvăm un animăluţ şi să-i găsim un cămin.
Din 2009 am iniţiat campania de sterilizări "Animalele nu ştiu să calculeze, dar cu siguranţă ştiu să se înmulţească". Sterilizarea este o operaţie relativ simplă, care nu numai că ne ajută sa evităm naşterea a mii de pui pe stradă, dar are şi beneficii enorme asupra animalelor, lucru pe care trebuie să-l ştie orice iubitor sau stăpân de animale.
Calculul e simplu: dacă aveţi un căţel şi o căţea în faţa blocului, căţeaua va făta în prima parte a anului între 4 şi 8 pui, iar in a doua parte a anului, alţi 4 până la 8 pui. Puii de la prima fătare cresc şi femelele fată şi ele la rândul lor până la sfârşitul anului încă un rând, între 4 şi 8 pui... Aţi înţeles ideea.
Este clar: dacă vrem să nu mai avem animale pe stradă, trebuie să sterilizăm fără număr. De exemplu, dacă am lua câinii din sectorul 1 şi i-am duce pe toţi într-un adăpost, câinii din sectorul 2 vor veni să consume resursele rămase libere: hrană, apă, adăpost, se vor înmulţi şi tot aşa... De aceea, sterilizarea e o măsură necesară pentru rezolvarea unei probleme atât de mari. Pe lângă sterilizarea animalelor fără stăpân, îi ajutăm şi pe cei care doresc să îşi sterilizeze animalele din curte sau din casă, dar nu-şi permit costul.
Nu ne limităm la sterilizări şi adopţii. Avem programe de educare şi conştientizare a proprietarilor de animale în privinţa bunăstării protejaţilor noştri; terapie cu animale pentru persoanele în vârstă; materiale educative de informare a populaţiei asupra beneficiilor sterilizării, sau care demonstrează efectului benefic al unui câine sau al unei pisici în viaţa noastră, indiferent de vârstă.
În 2010, am demarat un program educativ pentru copiii între 3 şi 14 ani, dar şi pentru părinţii lor. Considerăm important să-i învăţam pe cei tineri cum să se poarte cu animalele, să le sădim în suflet dragostea faţă de prietenii patrupezi şi respectul pentru orice formă de viaţă.
Iată doar o parte dintre activităţile noastre. Nu suntem finanţaţi de guvern sau de vreo altă organizaţie internaţională, facem totul din donaţii şi salariile noastre.

Iar aceasta carte este pentru noi un proiect minunat şi un ajutor nesperat.
Proiectul minune este puiul care a apărut prin dragostea, eforturile şi îndârjirea prietenei noastre Dana Ţocu, cea care a gândit proiectul şi care a luptat ca el să prindă viaţă.
Apoi au fost oamenii deosebiţi de la Purina, deschişi la nou şi neconvenţional şi care au fost de acord să finanţeze acest demers unic pentru ajutorarea animalelor.
Nu în ultimul rând, agenţia Mercury360, care a dedicat o echipă de excepţie implicată 110% în realizarea acestui proiect.
Tuturor le mulţumim din suflet noi, cei din GIA, şi îi asigurăm că eforturile lor nu vor fi în zadar, că munca noastră va continua la fel de cinstit, pasionat şi transparent ca până acum.

Am vrea să-i enumerăm pe cei care sunt GIA, care se luptă pentru GIA în timpul lor liber în fiecare zi, şi fără de care GIA nu ar exista: Alexandra Ionescu / Alina Enescu / Carmen Simion / Claudia Dumitru / Crina Sava / Cristina Irian / Dana Puşcoci / Daniela Stoica / Delia Pîrvu / Elena Nicolescu / Elena Voineag / Eliza Mihăilă / Maria Tudor / Marie Jeanne Ganciu / Marius Tănase / Mircea Popescu / Monica Roşculeţ / Ovidiu Pescăraşu / Raluca Simion / Ramona Tănase.

Le mulţumim tuturor celor care au făcut posibilă această carte, pentru că şi-au făcut timp să doneze o poveste caldă sau o ilustraţie frumoasă şi îţi mulţumim ţie, pentru că ai cumpărat această carte.

Dacă vreţi să fiţi la curent cu ce va mai face GIA, sau vă putem fi de folos, vă aşteptăm pe Facebook, Twitter, blogul www.orasulanimalelor.ro şi site-ul www.gia.org.ro.

(Raluca Simion, Preşedinte GIA)