Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

262 917


Anda Cadariu

08.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sună telefonul. N-am chef să răspund. Nici nu vreau să mă gîndesc că sună. La noi acasă, cînd sună telefonul fix, sigur nu e pentru mine. Cine mă sună pe mine mă sună pe mobil. Aşa că n-am de gînd să răspund. Momentan am alte lucruri la care să mă gîndesc.

De exemplu, la faptul că nu ştiu ce să fac cu Yoyo. Nu l-am mai sunat de multă vreme. Yoyo e naşul meu de botez. El şi cu Nina, soţia lui, erau foarte apropiaţi de bunicii mei. Asta pînă cînd Nina, naşa mea, şi Gica, bunica mea, au murit.

Într-un fel, mă gîndesc că pentru familia mea, Yoyo a murit odată cu Nina, pentru că nu-l mai vedem, nu-l mai sunăm, nu mai ştim nimic de el, în afară de faptul că e ipohondru şi stă în casă tot timpul. De cîte ori mai vorbim cu el, întîmplător, ne spune că se simte rău şi că n-o mai duce mult. Dar o duce.

Bunicul meu a uitat să-l sune de ziua lui, pe 5 septembrie, şi am uitat şi noi. Yoyo e uitat de lume. Şi mă doare asta.

L-am visat azi noapte. Aşa cum el îmi dădea ore de matematică pe cînd eram la şcoală, în visul meu mă chemase să-i dau lecţii de gramatică. Pe vremea cînd eu luam lecţii de mate de la el, numărul de telefon al familiei mele era 262 917. Ne sunam des cu ei, cu el şi cu Nina. Eu şi sora mea făceam matematică la ei acasă. Ne luau adesea "în custodie", cum spuneau ei, adică rămîneam peste noapte, iar cînd se vizitau cu bunicii mei, în weekend, trebuia să le dau "bilet de voie" ca să plece. Fără permisiunea mea nu plecau niciodată.

Acum însă totul s-a terminat. Bunicul s-a mutat din Piaţa Armatei şi Yoyo stă închis în casă. Am rămas doar noi, şi nu mai avem numărul de telefon 262 917.

Pe vremuri mă sunau pe acest număr colegii de clasă, Carmen, colega mea de bancă, bunica mea, naşa mea. Azi nu mai sună pe fix decît oameni care-i cunosc pe părinţii mei. Pentru mine, uşa asta s-a închis.

Dar numărul 262 917 îmi aminteşte de vremurile în care ne vedeam cu toţii sîmbătă seară la bunici şi duminică seara la naşi. Mîncam bine, beam cu măsură şi ne veseleam. Ninei îi plăceau foarte mult bancurile, aşa că aveam pregătit un sac plin de fiecare dată cînd o vedeam. Yoyo era mai vesel ca acum şi adesea îmi arăta cum ştie să mănînce un ou fiert dintr-o singură înghiţitură. Sora mea, Ana, era mică pe-atunci şi el o proteja punînd palma peste colţul mesei, ca să nu se lovească la cap fetiţa care era cît masa de înaltă. Şi tot ei, Yoyo şi Nina, aveau celebra ciocolată chinezească pe care ne-o dădeau din cînd în cînd şi care ne plăcea foarte mult. Yoyo îmi arăta cum să-mi lărgesc gura cu degetele şi, cînd Nina făcea cremeş, lua o bucăţică în linguriţă şi-mi spunea "Deschideţi tunelul că vine trenul", iar eu căscam gura şi înghiţeam prăjitura.

Mergeam la ei în vizită adesea. Aveau antenă parabolică pe vremea cînd încă la noi nu exista cablul TV şi ne uitam la RTL la desene animate. Acolo am văzut prima dată The Flintstones. Apoi, cînd au început să difuzeze şi la noi seriale, am început să ne uităm cu cei mari la Caracatiţa sau la Dallas. Yoyo şi bunicul începeau discuţiile despre politică, iar Nina şi Gica le spuneau să nu mai vorbească despre nimic, ca să ne putem uita la film.

De Crăciun, mergeam la colindat la Yoyo şi Nina şi apoi la Nicu şi Gica. Ne serveau cu nuci şi mere, prăjituri şi sarmale.

*

Iar sună telefonul. Cineva e insistent. Tot n-am chef să răspund. Sigur nu e pentru mine. Mai demult, cînd suna telefonul pe numărul 262 917, eram prima care sărea să răspundă. Putea fi Carmen sau Lavinia, sau chiar Luminiţa. De data asta nu mă caută nimeni pe mine. Cu siguranţă.

Pe 262 917 nu sunau doar prietenii şi familia. Mai sunau şi obsedaţi şi mă enervam cumplit cînd le răspundeam eu. Erau indivizi care puneau tot felul de întrebări tîmpite sau chiar obscene şi mă simţeam invadată, ca şi cînd cineva mi-ar fi furat viaţa plăcută pe care o aveam cu familia şi prietenii.

Yoyo nu prea suna, ăsta e adevărul. Mai mult suna Nina. Să ne întrebe dacă ne-am făcut temele, dacă avem vreo problemă mai grea la matematică...

Veneau cu toţii şi la noi acasă, dar mai rar. Însă şi cînd veneau, mai ales de sărbători, era mare distracţia. Odată, Gica a cîntat la pianul surorii mele "Trăiască regele" şi ţin minte că era şi nenea Ionel, fratele bunicului, în vizită la noi. Era foarte roşu la faţă. Da, pe vremea aceea încă ne puteaţi suna la 262 917.

Nu ştiu de ce am reţinut acest număr de telefon, de ce îl ţin minte şi în ziua de azi, la aproape zece ani de cînd s-a schimbat. Cu siguranţă că toţi cei care-au plecat dintre noi, Gica şi Nina inclusiv, ne sună la un număr de telefon care e înregistrat undeva în cer şi vorbesc cu noi cînd dormim.

Am să-l sun pe Yoyo zilele astea, să văd ce mai face. Chiar dacă se plînge tot timpul că nu se simte bine şi altceva nu zice. Şi el şi-a schimbat numărul de telefon. Pe vremuri era unul extrem de uşor de reţinut: 300 000.

Dar de cînd s-au dus Nina şi Gica, multe s-au schimbat - şi la noi în familie şi în lume. S-a schimbat şi numărul bunicilor, care era 233 832.

*

Am sunat adineaori la toate aceste numere. La 300 000 mi-a răspuns o agenţie imobiliară. La 233 832 - un copil. Iar la 262 917 - o bătrînă. Oare cum arată vieţile acelor oameni de la capătul firului?

Viaţa mea s-a transformat mult de cînd ne-am schimbat numărul de telefon. Nu mai este Gica, nu mai este Nina, bunicul s-a mutat, iar Yoyo stă închis în casă. Mi-am pierdut prieteni, mi-am făcut alţii, am călătorit, am învăţat, am crescut. Soră-mea e la facultate, ai mei lucrează mai mult ca oricînd.

Iar acum stau în casă şi sună iar telefonul. Nu, n-am chef să răspund.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • toamna se numara numerele
    mastic, 08.10.2010, 10:27

    Melancolie, mai mult ca oricand.

Spacer Spacer