Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Colegul meu de bancă


Ioana Bâldea Constantinescu

12.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din prima până în ultima şi din nou, invers, pe toate rândurile, în nenumărate săli de clasă. Dacă mă întreabă cineva în ce bancă am stat în liceu, cam aşa ar trebui să-i răspund. Am schimbat X colegi de suferinţă sau glume cu grad variabil de inspiraţie, am trecut prin amfiteatre şi laboratoare în diverse formule de învecinare, m-am mutat şi am fost mutată de la locul meu. Pe scurt, cei patru ani de înregimentare cu pricina au prefigurat în mare măsură stilul nomad din facultate, când migram din sală în sală, la fiecare două ore.

Mai puţin la orele de engleză. Acolo nu era aşa. Locul meu era fix - sala a doua, rândul de la perete, banca a doua, locul din interior. Întotdeauna. Nu ştiu de ce. Acolo ne lovea, brusc, fidelitatea şi, în timp, m-am ataşat de colţişorul meu. Ţin minte desenele de pe pupitru (inofensive şi scrijelite, clasic, cu briceagul), grafia fantezistă a unui IRON MAIDEN imortalizat în colţul din stânga sus (marker negru, cu extremităţi roşii - nu se lua, dar nici nu insista nimeni), denivelarea de parchet din dreptul meu, liniştitoare, într-un fel - era semnul că am ancorat la locul meu, undeva unde nu mă paşte nicio potenţială furtună, că doar nu suntem la chimie!

Şi mai ţin minte afişul de lângă banca mea, cu un text în engleză, pe care l-am citit până mi s-a imprimat în minte ca o pată de cerneală în sugativa din şcoala generală. Se numea Desiderata şi o citeam încontinuu - de plictiseală, de curiozitate, ca să-mi verific memoria, de cronometru (ştiam cât îmi ia să o parcurg), iar de plictiseală şi... tot aşa.

Se numea Desiderata şi în paranteza deschisă după text ni se spunea că a fost găsită în Catedrala Sf. Paul, la Londra, pe la sfârşitului secolului al XVII-lea. Ani mai târziu am aflat că paternitatea textului era o problemă complicată, cu posibile rădăcini în a doua decadă a secolului XX şi autor potenţial cunoscut - Max Ehrmann. Teoriile sunt, însă, multiple şi, sincer, acesta e un caz unic în care trei secole diferenţă nu mă influenţează absolut în niciun fel. Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu nu mă pasionează deloc datarea exactă a scrierii.

O scriere despre care, de altfel, nu v-am spus încă nimic. Am să încerc să remediez - pe scurt, e o variantă de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în engleză (am stabilit deja că e mai puţin important când, aşa că nu am să intru în detalii).

De ce mi-a rămas? Nu ştiu. Poate pentru că am citit-o de prea multe ori. Sau poate pentru că e o colecţie de adevăruri simple, frumos spuse, care, la vârsta cinismului exacerbat, te mişcă în moduri pe care nu ai fi niciodată în stare să recunoşti public că le-ai experimentat.

E un text despre tine, un fir de iarbă într-o lume mare. Despre faptul că, în viaţă, ai să întâlneşti oameni plicticoşi, oameni zgomotoşi, oameni agresivi, oameni gata să-şi treacă talpa, inocent, peste tine. E un text despre faptul că şi ei, şi tu, şi fiecare îşi are povestea lui. Poţi s-o asculţi sau s-o ignori. Ea există. Aşa cum întotdeauna vor exista oameni mai valoroşi ca tine şi alţii mai puţin valoroşi. Singura cale de a te bucura de cine eşti, spunea, sfătos, textul, e să nu te compari cu niciunii dintre ei.

Simplu, nu? Aşa mi se părea şi mie. Un text simplu, despre lucruri complicate. Un text care, între altele, te îndemna "să nu fi cinic când vine vorba de iubire". La vârsta când nimic altceva nu dădea bine, chiar nu era o lecţie pe care să o înveţi din prima.

Iubirea, însă, era descrisă ca fiind singurul lucru care rămâne viu, ca iarba, într-o lume perpetuu dezamăgitoare.

Uitasem ideea asta. Ca şi pe cea din paragraful următor, care spunea că, întâi de toate, trebuie să exersezi bunătatea şi îngăduinţa faţă de tine însuţi.

Am recitit textul de curând, fără nostalgie, ci cu bucuria limpede a regăsirii. L-am iubit acum, în simplitatea lui, ca şi pe vremea când râdeam de el. Mi-am dat seama că am întâlnit oameni plicticoşi cu poveşti mai adânci ca mulţi oameni interesanţi, că m-am comparat constant cu alţii şi m-am împrietenit mai greu cu mine, din cauza asta (aşa cum facem cam toţi, indiferent de banca în care am stat în liceu), că am înţeles cum vine treaba cu palmierii, agavele şi arbuştii nordici înainte să mă lămuresc cum e cu iarba.

În sfârşit, bine că m-am lămurit şi că am depăşit vârsta la care nu-ţi permiţi altceva decât o grimasă declarat superioară, când vine vorba de lucruri prea... "simple" pentru ego-ul tău în creştere.

Una peste alta, la o vârstă care nu era a lui, sincer... n-am înţeles nimic din textul cu care m-am învecinat patru ani de zile. Îmi plăcea, însă. Îmi aduc aminte că l-am copiat pe o copertă interioară de caiet. De ce? Nu am idee. Poate în vederea unui exerciţiu lexical...

Acum, când îl recitesc cu mintea mai puţin fandosită de acum, încerc să mă autoconving că-mi plăcea, inconştient, finalul. Vorbea despre fericire, acea efemeridă pe care nu pui mâna niciodată şi pe care nu trebuie să încetezi niciodată să o cauţi. Chiar cred că mi-a plăcut ideea. Chiar şi atunci, când nimic nu era stabil, în lumea mea de acumulări interioare, cu excepţia eternului loc denivelat, în sala a doua, la engleză, lângă perete. Da, chiar şi atunci...

With all its sham, drudgery, and broken dreams,
it is still a beautiful world.
Be cheerful. Strive to be happy
.
(Desiderata)

 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer