Fairia - o lume îndepărtată

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o prezentare a lui Radu Pavel Gheo.
Votaţi literatura tînără şi pe Radu Pavel Gheo pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.



s-a petrecut în vremurile de demult, cînd pe Pămînt se ştergeau lent urmele lăsate de oameni, la sute de ani după ce ploile de foc pîrjoliseră ţinuturile înverzite şi aproape toate izvoarele secaseră. Pe atunci lumea abia începuse să înflorească din nou: apele se curăţaseră şi curgeau tot mai năvalnice, regăsindu-şi vechile albii, iar pădurile prindeau iarăşi să freamăte de jocul şi alergătura animalelor, mai puţine însă ca în vremurile de odinioară. Unele au rămas amintiri ale unor vremuri de basm. Multe erau schimbate, dar nu se mai putea face nimic. Urşii şi iepurii au dispărut pentru totdeauna, potîrnichile, bufniţele şi sute de alte soiuri de păsări au supravieţuit doar în înregistrările holo din Lumea Veche, iar tigrii vărgaţi şi elefanţii, făpturile acelea masive şi blînde, cu colţi mari, albi, nu au mai fost zărite niciodată în deşerturile de nisip sau de gheaţă, mai întinse decît toate lumile orbitale puse una lîngă alta. De fapt, cele spuse mai înainte nici nu contează prea mult, fiindcă întîmplările pe care le veţi auzi acum nu se vor petrece pe Pămînt, ci cu totul altundeva, într-o lume foarte, foarte îndepărtată.



Soarele începea să coboare alene spre apus, roşu şi rotund ca o bilă de fier încins rostogolită pe dealul pîrjolit ce se vedea în zare. Cei doi bărbaţi, adăpostiţi pînă atunci sub un umbrar de pînză aspră, mînjit de funinginea purtată din cine ştie ce ţinuturi şi ars de ploile acide, s-au ridicat de pe băncuţa pe care stătuseră o vreme şi au intrat într-o clădire din piatră moale, albă, ciuruită şi ea de ploi. Unul dintre ei, cel mai tînăr, era înalt, cu faţa îmbujorată, şi nu ştia ce înseamnă să fii bolnav. Blond cu pielea albă, nu arăta totuşi nici un semn cum că potopul de foc din ceruri l-ar fi făcut să sufere în vreun fel, deşi - dacă ar fi să-l credem pe cuvînt - în prospecţiunile sale se plimbase prin tot felul de locuri. Parcă ar fi purtat tot timpul o pavăză împotriva soarelui arzător, a cărui dogoare nu o mai îmblînzise de săptămîni întregi nici un nor de ploaie. Celălalt, stăpînul acelor locuri unde deocamdată nu voia să mai trăiască nimeni, era un bătrîn la fel de înalt, însă uscat şi vînos, cu pielea maronie şi părul alb. Riduri adînci, întunecate, îi brăzdau faţa şi pielea gîtului. Uşor aplecat de spate, obişnuia şi acum să se ferească de toate pragurile de sus ale uşilor.

- Şi cum s-a întîmplat că aţi renunţat la cariera de astronaut? Eu m-am gîndit întotdeauna cît de minunat trebuie să fie să explorezi alte lumi, să
[treci prin infernul acid al atmosferei de pe planeta a treia a stelei Lucille, unde cinci David Eugen se degradaseră iremediabil şi lui însuşi îi fusese afectat blocul motor, sau să îţi simţi creierul electronic trepidînd sub vibraţiile undelor gamma în centura de radiaţii a stelelor neutronice], asta nu fiindcă roboţii s-ar fi temut de moarte - cine ar fi riscat să le programeze astfel de sentimente? -, ci pentru că neliniştea deconectării definitive afecta toate mecanismele înzestrate cu un rudiment de inteligenţă (unii ar zice că e cam acelaşi lucru).



Numai să ne aşezăm comod undeva, soarele de astăzi m-a obosit destul
[şi n-ar strica nici o gură de ţuică, aşa, ca să mai înviorăm atmosfera, astăzi se anunţă aceeaşi plictiseală ca şi ieri, alaltăieri, ca şi acum un an, doi, cinci, noroc cu prospectorul ăsta de pe orbită, nici nu-ţi vine să crezi că îi mai interesează Pămîntul după ce au plecat cu căţel, cu purcel, acolo sus, nici eu n-am ştiut cît de bine poate fi într-o lume normală, mă întreb dacă aş fi aflat vreodată, de nu ar fi fost Fairia, şi cred că numai din cauza singurătăţii]
bătrînul sfrijit şi ars de soare era fericit că are cu cine schimba o vorbă. Nu-l interesau prea mult nici scopurile interlocutorului său şi nici noutăţile din lumea orbitală. Le putea afla şi altfel. Dar pentru un om singurătatea e o poveste monotonă şi apăsătoare. Nu-i păsa că David Eugen, cum se prezentase străinul voinic şi bronzat - ce nume banal, de manechin! -, venise să evalueze resursele ignorate de pe planeta-mamă, părăsită de atîtea secole, nici că acesta abia aştepta să anunţe
[Misiune declanşată. Primul contact realizat de 2 ore, 16 minute. Subiectul dispus să comunice. Menţin contactul cu baza pe aceeaşi frecvenţă. Confirmaţi.]
sau că aşa-zisul prospector emitea permanent şi făcea cunoscut fiecare cuvînt, fiecare gest, al său şi al bătrînului din faţa lui, căruia - în timp ce transmitea imagini din locuinţa unde îl invitase bătrînul - îi reevalua statutul şi poziţia,
[Ronnie Peterschneitt, 82 de ani, 185 cm, ochi negri, păr lung (aproximativ 40 cm), alb, identificare anatomică şi vocală completă (urmează transmiterea din diferite unghiuri a figurii bătrînului, imaginea mărită a globului ocular, a amprentelor ambelor palme etc.)..., stare fizică bună. Palmele ambelor mîini au exfolieri şi ţesuturi cornoase extinse, provocate de mînuirea unor obiecte grele. Pigmentare pronunţată a pielii, probabil din cauza expunerilor prelungite la soare. Uşoară aritmie cardiacă. Reacţii psihosomatice în limite normale, conform testelor Ullman-Pfleischer, după cum urmează...]
timp în care senzorii androidului analizau în continuare structura zidului nezugrăvit, a obiectelor ce umpleau încăperea îngustă în care se opriseră, rotunjimile fotoliului din lemn maroniu, greu, acoperit cu o pînză groasă şi căptuşit cu puf. Androizii din seria David Eugen fuseseră folosiţi cu succes atît în explorarea spaţiilor periculoase pentru om, cît şi în primele luări de contact cu trei civilizaţii nepămîntene. Cel de faţă însă primise acum o misiune mult mai banală.
- Poate vrei ceva de băut. Am de toate. Nu mi-ai spus cum ţi-a plăcut mîncarea mea. Bună, aşa-i? M-am obişnuit să gătesc din resursele de aici, deşi fraierii voştri îmi tot trimit containere cu hrană conservată. Se tem să nu mor de foame, iar eu nici nu m-am atins de ele. Pe orbită... îmi amintesc că totul era cam fără gust acolo, sus. Cam insipid. Sau poate că aşa mi se pare acum, a trecut atîta timp... Dar nu mai sînt curios. Hei, Tim!

[Uşa de lemn se deschide. Intră o creatură rectangulară. Identificare: robot seria W, model 2395, adaptat pentru lucrări agricole pe sateliţii amenajaţi. Modificat. Aduce o tavă de plastic. Pe ea stau în echilibru pahare de sticlă fasonată şi un recipient din acelaşi material. Umple paharele. Tava cu paharele stă pe măsuţa de lemn din dreapta mea. Recipientul conţine un lichid gălbui, puternic alcoolizat, produs dintr-un soi local de mere neoptimizate, probabil prin macerare. Procentaj ridicat de impurităţi, tehnologie de fabricaţie extrem de primitivă.]
- Ţi-am spus că am fost astronaut. Şi încă unul bun. M-a ţinut destulă vreme. Ei da, cu asta m-am ocupat. Aş mai fi făcut-o încă mulţi ani dacă nu era întîmplarea cu Skylark. S-a petrecut acum cincizeci de ani. La naiba, eu eram făcut pentru meseria asta. Ştii, dacă pofta mea de a mă întinde la poveşti o să te plictisească, spune-mi. Înţelegi şi tu că de aproape cincisprezece ani n-am mai avut cu cine să stau de vorbă aşa, mai aşezat... Pe aici nu se întîmplă nimic interesant. Ai văzut. Stai şi tu cu un boşorog care n-o mai duce mult şi-i asculţi braşoavele. Oricum mîine-poimîine te întorci la tine, acolo sus, şi uiţi. Da?-mi faci şi mie o plăcere. Îmi amintesc de vremurile mele bune.

[Încep transmiterea informaţiilor. Repet: încep transmiterea informaţiilor cerute.]
- Hai, gustă ceva adevărat, nu te sfii! L-am făcut cu mîna mea. Noroc!
[Subiectul ridică braţul. Toarnă conţinutul recipientului în cavitatea bucală. Înghite lichidul. Îl imit.]
-...chiar dacă mi-ar fi dat voie. Nu ştiu. După povestea de pe Fairia...

[Misiunea "Fairia", înregistrare DE-792, data afişată pe ecran. Transmisie şi înregistrare simultane. Atenţie! Acest material se transmite direct la centrul ExSpa de pe Geea. Material obţinut de DE-792 pe Terra, la domiciliul lui Ronnie Peterschneitt.
index 01]
- Era al doilea zbor pe care îl comandam. Îmi plăcea, ţi-am spus. Mi-au dat o navă nou-nouţă, Skylark, cu tot felul de îmbunătăţiri. Singura problemă, care pe atunci încă nu se rezolvase, era că după saltul hiperspaţial nu mai aveam nici un contact cu baza. Dar părea o misiune de explorare obişnuită, ca şi cele dinainte. Eram zece oameni la bord. Făcuserăm primul salt în spaţiul intergalactic, apoi trecuserăm poarta în quadratul potrivit, a urmat al doilea salt cînd ne-am apropiat de steaua spre care ţinteam şi apoi, după încă un salt, mai micuţ, am intrat liniştiţi în sistemul ei. Am găsit trei planete, aşa cum ne aşteptam. Pe noi ne interesa a doua, TS-2, singura de tipul Pămîntului. Cei de la ExSpa presupuneau că ar fi colonizabilă, iar datele pe care le-am strîns imediat după ce ne-am plasat pe orbită o confirmau: planeta avea o atmosferă cu oxigen şi azot în proporţii asemănătoare celor de pe Pămînt, viaţă vegetală serioasă, probabil şi viaţă animală, oricum un ecosistem în toată regula, pe bază de carbon şi toate astea. Ştiam cum devine cazul, mai întîlnisem aşa ceva pe Epsilon-7. În expediţia aceea, doctorul Sandrelli, care fusese numit medic şi pe Skylark, era gata să moară strivit de inelele unei creaturi reptiliforme. Ce om! După ce îl smulsesem dintre inelele încordate ale bestiei, tăindu-le cu grijă, că fiara nu voia să-şi lase prada, ce crezi c-a făcut? S-a apucat să anestezieze animalul, apoi i-a cusut la loc fiecare muşchiuleţ şi capăt de piele. Probabil bestia se mai tîrăşte şi acum prin pădurile de pe Epsilon. Dar asta-i altă poveste.

Pe planeta la care ajunseserăm nu aveam altă treabă decît să strîngem informaţii cît mai precise. Muncă de rutină, bănuiam că în trei-patru zile urma să se termine totul fără probleme. Dacă am fi ştiut... Uite, acum ideea mi se pare caraghioasă, dar atunci chiar aşa le-am spus oamenilor mei. Mai întîi am cules informaţii de la distanţă, conform regulamentului, după care ne-am apropiat. Voiam să vedem cam la ce ne puteam aştepta. În momentul acela ne-am dat seama că nava o luase razna. Nu se putea stabiliza pe orbită. Şi intrasem în sfera de atracţie a planetei.



Ţin minte că eu, unul, mă speriasem zdravăn: începuserăm să deviem înspre Ecuator şi, cine ştie din ce pricină, Skylark nu mai răspundea la comenzi. Eram convins că se întîmplase ceva cu motoarele sau că pilotul făcuse o manevră greşită. Nu prea aveam eu încredere în tinerelul pe care ni-l dăduseră în echipaj. Ieşise la prima lui misiune în afara sistemului nostru. Un absolvent strălucit al şcolii de pilotaj. Cunoşteam marfa: unul din ăia care îţi spun pe de rost o carte tehnică, iar la un fir dezlipit se uită ca mîţa în calendar. Numai că pînă atunci totul funcţionase perfect, iar pe pilot îl seconda Devi Salla, pe care îl ştiam de mult: ne salvaserăm reciproc pielea de vreo două ori. Era cel mai vechi din echipaj, apucase şi expediţia Tempest, ştii, prima ieşire în spaţiul intergalactic.

Totuşi, Skylark începuse să se prăbuşească, atrasă de planetă, de parcă ne agăţase o forţă necunoscută. Am turat motoarele la maximum. Inutil. Eu am decis să încercăm chiar un salt spaţial. Probabil asta ne-a fi ucis, dar mă tem că intrasem în panică. Nu aveam stofă de comandant. Tot bătrînul Devi Salla m-a oprit. Ei, mă crezi sau nu, dar pînă la urmă n-am reuşit să ne smulgem. Deveniserăm prizonierii planetei şi cădeam tot mai repede. Întîi am presupus că am dat peste o civilizaţie mult mai avansată decît a noastră, dar atunci de ce nu detectaserăm nici o urmă de activitate
[index 02]
industrială şi nu găseam măcar o reţea de comunicaţii?

Pînă la urmă, cu destul noroc, am izbutit să aplanetizăm, cam zdruncinat, pe un platou. Ne-am pus costumele spaţiale şi am ţîşnit afară, fiindcă generatorul de plasmă dădea semne că ar vrea să explodeze. Indicatorul trecuse pe roşu încă din timpul coborîrii forţate pe planetă. Am avut noroc: pînă la urmă Skylark n-a explodat. Dar nici n-a mai vrut să se urnească din loc. Mecanicul, Giovanni, un mulatru înalt - ţin minte că avea o eşarfă roşie la gît, nu uita de ea nici atunci cînd îşi punea costumul spaţial, zicea că-i poartă noroc -, Giovanni ăsta a cotrobăit în spatele panourilor de la camera motoarelor şi ne-a zis că exact motoarele sînt terci, deşi el nu pricepe de ce. Pur şi simplu, aşa stăteau lucrurile. Închipuieşte-ţi cum ne-am simţit. Nu puteam spera decît să supravieţuim pînă la sosirea unei misiuni de salvare. Sau să avem bafta chioară să se alarmeze cineva, fiindcă noi nu mai puteam lua legătura cu nimeni. Cred că asta ar fi trebuit să rezolve oamenii înainte să se apuce să colinde prin toate colţurile Universului.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot baliza de semnalizare de la bordul navei şi s-o instalez acolo, pe platou. Părea un loc bun. Am izolat-o, să nu ajungă la ea cine ştie ce creaturi, apoi m-am întors, încercînd să găsesc o soluţie de supravieţuire. Nu puteam să mă obişnuiesc cu ideea că am naufragiat, că tocmai eu aveam ghinionul să rămîn prizonier pe o planetă la mii de ani-lumină de Pămînt, dar aşa stăteau lucrurile. Timp de cinci ani rămîneam la mîna norocului: singura noastră şansă ar fi fost ca vreo navă mai apropiată de traseul pe care ne angajaserăm să prindă semnalul balizei... O şansă la un milion. Ce-i mai înjuram pe cei care pregătiseră Skylark-ul de zbor! Ştii cîte nave au fost găsite după piuitul balizei?
[Subiectul cere confirmarea menţinerii contactului.]
- Nu ştiu.
- Maxim douăzeci! Din aproape o sută de nave dispărute. Dar nici un om viu. Nici un supravieţuitor. Pentru astronauţi salvarea vine întotdeauna prea tîrziu! Găseşti o epavă ce zace goală pe un pămînt străin şi nu poţi face altceva decît s-o laşi să ruginească acolo, o sută, două, trei sute de ani... Ce să mai salvezi? Ce să mai aduci acasă? O carcasă şi un releu care piuie nepăsător printre stele, la infinit, pentru nimeni, în numele nimănui...
[Respiraţia subiectului se accelerează. Ochii i se umezesc. Inima îşi accelerează bătăile. Strînge pumnii. Încheieturile i se albesc, tendoanele i se umflă. Stare emoţională declanşată de amintiri - reacţia confirmă autenticitatea relatării.]
- Şi atunci voi...?
- Cu noi a fost o poveste mai încurcată. Trebuie să recunosc: în sinea mea, ştiam că nu vom fi găsiţi prea repede. Ar fi trebuit să ne caute cineva. Iar planeta pe care ne prăbuşiserăm se afla doar la începutul expediţiei noastre. Porniserăm cu scopul să mai trecem prin vreo zece sisteme solare. După calculele mele, totul s-ar fi terminat în vreo cinci-şase ani, ceea ce însemna că nu avea să ne caute nimeni prea curînd. Vezi, nu ne simţeam foarte optimişti şi nici n-aveam motive, dar speram măcar că o să supravieţuim: lumea pe care nimeriserăm era locuibilă.

Îmi amintesc şi azi că prima mea reacţie clară a fost una de furie. Îmi venea să mă năpustesc asupra pilotului, Mathew sau Matty - cum îi ziceam noi -, un tinerel înalt, blond şi păstos. Dacă aş fi semănat măcar pe jumătate cu Giovanni, i-aş fi cărat tolomacului cîţiva pumni în spinare. Aşa... eu am fost cel care i-a luat apărarea, că mecanicul nostru chiar ar fi vrut să-i sară la gît. Am făcut-o fără tragere de inimă, fiindcă Mathew,
[index 03]
cam mămăligos şi fără nici un pic de simţ al umorului, era singurul om din echipaj care nu-mi plăcuse de la bun început. Pilot, cică! Bine, cu mulţi dintre ceilalţi mai zburasem şi în alte expediţii sau măcar îi ştiam din auzite. Toţi îşi cunoşteau bine meseria. După cădere, am fost convins că am intuiţie, că mă pricep cu adevărat la oameni, nu băgasem de seamă sau nu-mi păsa că şi Matty se simţea vinovat, deşi îl supravegheasem tot timpul în care se chinuise să redreseze nava. Îl vedeam cum se uită la noi cu nişte ochi de cîine bătut, gata să facă orice i-am cere, numai să-l iertăm. Probabil că în sinea lui îşi căuta greşeala, iar mintea lui lentă, necoaptă, refăcea cu încăpăţînare manevrele de dinainte de prăbuşire.
- Şi unde greşise tînărul pilot?
- Nu, nu greşise. Îl învinovăţeam pe nedrept. Dar cine să fi bănuit atunci că încrederea noastră în legile Universului era cea care ne înşelase? Vezi tu, oricît de periculoasă şi plină de neprevăzut ar fi, o expediţie spaţială e totuşi ceva inteligibil, raţional, fiindcă se ştie că toţi jucătorii respectă anumite reguli. Şi noi, oamenii, dar şi Universul. Mie mi se liniştea mintea şi-mi piereau orice îndoieli numai cît mă gîndeam la ordinea care domneşte acolo sus, la legile şi semnele după care ne ghidam. Fireşte, exista şi necunoscutul, dar numai pentru ca omul să-l exploreze şi să-l integreze în sistem, după aceleaşi legi, cu aceleaşi reguli. Nu zbori pe Marte într-o trăsurică trasă de gîşte. Nu ieşi în spaţiu îmbrăcat în costum de clown. Nici nu te aştepţi să dai acolo peste un animal verde, cu trompă, care joacă fotbal cu planetele şi te întreabă dacă vii la o petrecere unde îl are ca invitat de onoare pe profetul Mahomed. Eram conştienţi că riscăm, bineînţeles, nu cred că vreun astronaut ignoră pericolele ascunse în spaţiu. Dar cunoşteam riscurile sau credeam că le cunoaştem. De multă vreme jucăm după nişte reguli pe care sîntem siguri că le-am învăţat bine. Mai mult, credem că Universul le respectă şi el. Necunoscutul... cînd spunem asta, ne gîndim întotdeauna la ceva nedescoperit, nu la ceva neînţeles.

[Subiectul tace. Mîna i se îndreaptă spre paharul de sticlă. Îl umple. Toarnă din nou lichidul în cavitatea bucală. Degetele i se încleştează pe recipientul tronconic. Încheieturile i se albesc. Să intervin. Nu e nevoie să intervin. Continuu transmisia.]
- Ştii, dacă am fi nimerit într-o lume pustie şi ne-am fi terminat rezervele de hrană sau am fi fost atacaţi de nişte creaturi bestiale, inteligente, hidoase şi carnivore, am fi pierit liniştiţi, convinşi că totul e-n ordine, adică normal, fiindcă intră în regulile lumii noastre. Puteam muri în o mie de feluri: de foame, de sete, îngropaţi sub o avalanşă sau înghiţiţi de flăcările vreunui vulcan izbucnit din senin lîngă noi. Era puţin probabil, dar posibil. Am fi avut parte de o moarte eroică şi normală, iar astăzi numele noastre ar fi fost înscrise cu litere de aur undeva pe o placă de marmură neagră. Cîtă vreme şi-ar fi amintit de noi, oamenii ne-ar fi pomenit cu respect. Poate ar fi fost mai bine aşa. Aţi fi spus că ne-am îndeplinit menirea. Dar n-am avut noi norocul ăsta...

Noi ne-am trezit într-o lume plină de verdeaţă unde, chiar dacă nu eram botanist, puteam să recunosc brazi obişnuiţi, cu ace verzi şi conuri maronii, multe împrăştiate pe jos, prin iarba rară şi... pămînteană, atît de pămînteană... Ne aflam pe un munte acoperit cu o pădure de arbori verzi şi înalţi, cine să nu-i ştie? Erau brazi şi pini cu două, cu trei, cu cinci ace, tufe de ienupăr, jnepeni... Care ar fi probabilitatea ca natura să nască pe două planete, la mii de ani-lumină distanţă, aceleaşi forme de vegetaţie? Aceleaşi! Doar am verificat. Era ca pe Pămînt, planeta-mamă, pe care pe atunci n-o vizitasem decît de două ori, în excursie cu părinţii mei. Fusesem în rezervaţia Pădurea Neagră şi în Jamaica. Însă pe planeta unde căzuserăm
[index 04]
totul era mai verde, mai albastru, mai ruginiu decît aici, pe Pămînt. Nici măcar în holofilmele firmelor de turism nu văzusem culori atît de curate şi de vii. Totul părea că străluceşte: şi stîncile gri-metalice, şi verdeaţa vegetaţiei, şi scoarţa întunecată a copacilor sau cerul albastru-albastru, odihnitor... Aproape că ne venea să renunţăm la costumele spaţiale, fiindcă şi atmosfera era aproape aceeaşi ca pe Pămînt. Puţin mai curată - pe aici încă mai există nori radioactivi, ploi acide şi pături groase de monoxid de carbon. Dar ne aflam pe o lume străină. Cum să renunţi la protecţia dată de tehnologia noastră? N-am făcut-o... Nu imediat.

Primele sunete pe care le-am auzit pe planetă au fost nişte urlete oribile. Foarte puţin încurajator. Îngrijoraţi, am coborît pe o pantă lină - eu mă plasasem în fruntea coloanei - şi, cu armele în mîini, am luat-o în direcţia din care veneau zgomotele. Ne-am strecurat printre tufe şi arbori parcă proaspăt spălaţi de ploaie, de-ţi făceau poftă să-i mîngîi - asta-mi amintesc foarte clar -, am căutat cu privirea în stînga şi-n dreapta şi dintr-o dată am nimerit în faţa unei scobituri imense în munte, o grotă la intrarea căreia se afla un om. Nu un umanoid, nu! Un om ca mine şi ca tine, un ins spătos şi ars de soare, aproape dezbrăcat, cu un trup foarte bine dezvoltat. În clipa imediat următoare, am remarcat că în faţa lui ondula ameninţător o fiară cunoscută şi, brusc, mi s-a părut că asist de fapt la proiecţia unui holofilm pentru copii, unul vechi, cum se făceau odinioară pe Pămînt, cu eroi blonzi şi neînfricaţi, cu dragoni semănînd cu tiranozaurii şi cu prinţese legate în lanţuri. Îţi dai seama? Nimeriserăm într-o altă galaxie, eram primii oameni care călcau pe planeta aia şi uite că dăm peste o asemenea făptură! Un tip înalt, cu umeri laţi şi cu pielea bronzată, de culoarea mierii, scos parcă dintr-o reclamă. Singura lui îmbrăcăminte era un fel de şort de piele vărgată, negru cu portocaliu, iar torsul gol îi vibra de muşchi. Numai că nu era blond, ci avea nişte plete lungi, negre, prinse sub o banderolă albastră. E drept că n-am văzut nici o fecioară legată pe-acolo, dar am remarcat că tînărul învîrtea pe deasupra capului o spadă imensă, probabil foarte grea, lucind argintiu în bătaia soarelui. Încerca să-i ia capul unui saurian gigantic, care se mişca greoi pe pietriş şi încerca să se arunce asupra luptătorului. Fiara scotea urletele înfiorătoare care ne atrăseseră atenţia. Îşi rînjea colţii cenuşii şi-şi ondula nehotărîtă capul mic, aşezat la capătul unui gît lung, parcă de plesiozaur. Un monstru cu cap de găină, asta-i imaginea care mi-a rămas în minte. Tînărul se ţinea la distanţă, aşteptînd momentul cel mai prielnic pentru a lovi. Din cînd în cînd fiara solzoasă şi murdară expira flăcări în jeturi lungi, ţintindu-l pe flăcău. Nu ştiu ce metabolism o fi avut creatura, probabil ceva pe bază de metan sau hidrogen, dar sigur nu se pricepea să ţintească prea bine, fiindcă nimerea mereu pe de lături. Eu, după ce am rămas încremenit vreun minut, m-am repezit să-l ajut pe cel care părea reprezentantul speciei raţionale de pe planetă. Am scos laserul, m-am apropiat puţin dintr-o parte, am ochit capul fiarei şi am tras, retezînd ţeasta dinţoasă. Tipul cu spada s-a întors - abia atunci ne-a băgat în seamă - şi-a răcnit:
- Staţi dracului deoparte! Nu vă băgaţi în treburile mele!

Am rămas prostit. Eram gata să alunec pe pietrişul din faţa grotei. De uimire. Îl auzisem perfect, ba chiar mai rău: îl înţelesesem fără nici un fel de traductor. Nici nu aveam aşa ceva. Insul vorbise în limba noastră sau mi se păruse că vorbise aşa. Telepatie? Locuitorii de aici să fi fost telepaţi?
[index 05]
M-am uitat la camarazii mei.
- Aţi auzit? am şoptit în cască.
- Uite! a urlat unul din ei, cred că Giovanni.
Am întors iar capul spre cîmpul de luptă: fiara nu căzuse. Gîtul tăiat, lung şi gri, îi ondula repede într-o parte şi-ntr-alta. Părea într-adevăr un pui de găină gigantic, decapitat. Apoi am văzut cum din ciotul însîngerat, roşu!, ei, de acolo ţîşnesc ca nişte dopuri, unul după altul, alte trei capete, identice cu cel căzut pe grohotiş. Aşa o regenerare rapidă nu mai întîlnisem! Ştiam eu ceva despre sciziparitate, dar asta întrecea orice închipuire... Şi-atunci eroul, insul atletic de care ne apropiaserăm, s-a întors furios spre noi, vociferînd:
- Nu vă amestecaţi, străinilor! Nu-i treaba voastră!
- Ba ajută-mă, străinule, că mult bine ţi-oi face şi eu ţie! Nu sînt eu de vină că nebunul ăsta a tăbărît peste mine! am auzit o voce sonoră, gîlgîită, ca din mai multe gîtlejuri, şi mi-a trecut prin cap nebunia că fiara ştie şi ea limba noastră. Ajutaţi-mă şi-o să vă dau tot ce vă doreşte inima!

Aşadar, creatura vorbea? Sau era telepată? Dragonul, saurianul, balaurul sau ce-o fi fost... Nu mai pricepeam nimic. Cine ar fi priceput? Am lăsat arma deoparte şi m-am aşezat pe vine, buimăcit. Aşadar, într-o galaxie vecină, dincolo de mii şi mii de stele, se afla o planetă neexplorată de noi, pe care se bat eroi umani cu dragoni vorbitori.