Scheletul din bibliotecă

Citiţi un fragment din această carte.




Cartea lui Sorin Matei Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor (Compania, 2004) îşi propune să analizeze modul în care se organizează intelectualii în jurul puterii, precum şi relaţiile sociale şi ideologiile produse de grupurile de intelectuali care urmăresc să cucerească puterea. E important de reţinut că "putere" nu se referă exclusiv la politică, ci şi la cultură ca trambulină spre politică.

Teza principală a lui Sorin Matei este că intelectualii români se structurează în "grupuri de prestigiu" care "duc mai departe domnia lumii tradiţionale, aristocratice şi instaurează o stare socială pe care eu o numesc "paramodernă", cu un picior în trecut şi unul în prezent" (p. 7).

Această societate este considerată paramodernă deoarece, printre elemente specifice modernităţii, păstrează în chiar centrul ei mecanismul de omologare socială arhaic al privilegiului dobîndit prin naştere, fie ea şi o naştere simbolică în casta intelectualilor. Prestigiul, "deşi susţinut prin admiraţia publică, nu este neapărat cîştigat prin mijloace "democratice" ori prin jocul pieţei, ci este generat prin accesul privilegiat la resurse intelectuale, aură şi iluminare."(p. 7).

Privilegiul este opus, aşadar, pieţei libere, chiar dacă autorul va demonstra că în unele cazuri grupul de prestigiu poate să exploateze cu multă pricepere şi mijloacele pieţei, rezultatul fiind şi aici un amestec de modernitate şi premodernitate. Una din concluziile fulminante ale tezei lui Sorin Matei susţine că această combinaţie "paramodernă" zădărniceşte remodernizarea României după 1989. Este, cred eu, o concluzie care, aprofundată, poate deveni punctul de plecare al unui proiect practic de reală (re)modernizare.

Evident, există o explicaţie istorică a acestui fenomen. Închistarea intelectualilor în grupurile de prestigiu s-a datorat "faptului că, pentru o vreme, ei au fost singura forţă socială care a contat în România." (p. 8), fiind astfel obligaţi să joace un rol esenţial în modernizarea (respectiv în conducerea) ţării. Grupurile închise care iau astfel naştere propagă o ideologie a elitismului, fireşte antiliberală, care divizează societatea în doi poli opuşi şi care rezervă puterea exclusiv elitei.

Stabilirea acestei explicaţii istorice este foarte importantă, pentru că ea ne poate ajuta să înţelegem cît este "fatalitate istorică" şi cît răspundere individuală în acest fenomen care a avut şi consecinţe negative importante. Putem descoperi, chiar cu riscul de a raţionaliza ulterior, că fenomenul de monopolizare a puterii culturalo-politice de către intelectuali are consecinţe cu atît mai negative cu cît este mai puţin determinat de constrîngeri istorice şi mai mult de perpetuarea inerţială, din lipsă de imaginaţie şi curaj, a unui model istoric care, întîmplător, cade bine şi peste interesele personale ale celor în cauză.

Analiza lui Sorin Matei începe, cronologic, cu paşoptismul, prima mişcare intelectuală importantă care s-a implicat în modernizarea (respectiv conducerea) societăţii româneşti, iar concluzia şocantă la care duce este aceea că individualismul paşoptist "este o altă mască pentru colectivism" (p. 9). Deşi paşoptismul este văzut de regulă ca o ideologie eminamente liberală, el consideră individul doar ca "geniu" sau "erou civilizator", iar nu din perspectiva principiului modern al egalităţii dintre oameni ce aparţin aceleiaşi categorii, indiferent de profilul lor intelectual sau social.

Paşoptiştii adoptă, inspiraţi de filosofia istoriei a lui Michelet, un mesianism liberal şi naţionalist în acelaşi timp: România trebuie să se emancipeze şi să se sincronizeze cu Europa, dar strict ca naţiune. Ideea libertăţii individuale se pierde sub acest mesianism naţionalist ceea ce, spune Sorin Matei, se va dovedi un preţ foarte greu, plătit pentru avantajul real al integrării noastre în "primăvara popoarelor".

Revoluţia este făcută de naţiune, de mase, dar masele sînt doar fundalul pentru acţiunea "eroilor civilizatori". În fond, mistica eroului (respectiv paternalismul) de acum şi dintotdeauna a românilor se datorează în bună măsură "rescrierii istoriei canonice româneşti de către paşoptişti şi liberali" (p. 69). De aici toleranţa sau sprijinul românilor pentru autoritarism ori dictatură, dar şi "suportul tehnic" pentru grupurile de prestigiu, centrate pe un erou-geniu.

Acest capitol despre paşoptism mi se pare de-a dreptul fascinant. Nu doar pentru că surprinde cu maximă putere de pătrundere şi claritate chiar momentul incipient al istoriei relaţiei dintre intelectuali şi putere în România, dar cred că el ne poate ajuta să înţelegem prezentul şi să "desenăm" viitorul.

În particular, ne ajută să înţelegem necesitatea unui alt tip de liberalism decît cel "colectivist, mesianic, populist şi naţionalist" (p. 56) al paşoptismului, fără ca asta să însemne, totuşi, că paşoptismul e în vreun fel blamat. Dar astăzi e nevoie de altceva şi Sorin Matei priveşte cu destul optimism constituirea după 1989 a unui al doilea val al liberalismului românesc. Însă chiar dacă aşa stau lucrurile pe tărîmul teoriei liberalismului, aş constata că ea e, din păcate, prea tînără şi puţin influentă pentru a fi luată în seamă de liberalismul politic, care urmează încă modelul vechi naţionalist-colectivist; fireşte, în combinaţie cu elemente cu adevărat liberale şi moderne, ca şi la paşoptişti.

Împărţirea societăţii în oameni de rangul doi şi în elite, pe care autorul o acuză pe bună dreptate ca o tară fundamentală a României, poate explica şi dezastrul absolut al comunismului. Nu atît faptul că acesta a cucerit şi România, însă poate explica forma specifică a comunismului în România, inclusiv brutalitatea cu care elitele au fost lichidate. Este posibil ca această prăpastie dintre mase şi elite să explice eşecul mai accentuat al proiectului comunist în România, vizibil şi din absenţa unei gîndiri de stînga generate fie direct, fie prin adversitate faţă de acest proiect, precum în alte ţări ale lagărului.

Următorul moment analizat este junimismul. Acesta este văzut ca "o a doua tradiţie liberală locală" (p. 77), respectiv un liberalism tehnocratic care continuă, de fapt, elemente esenţiale ale paşoptismului, chiar dacă în forme mult atenuate: elitism, paternalism, misionarism. Junimismul nu se opunea însă progresului, cum s-a crezut adesea, iar Sorin Matei oferă proba finală, pe care o anticipa şi Maiorescu: membrii partidelor conservator şi liberal au o distribuţie pe clase sociale cvasi-identică, deci raţionamentul conform căruia "moşierii" încercau să-şi conserve privilegiile prin intermediul junimismului este neavenit.

Acest al doilea val, care aduce la zi liberalismul uzat şi înecat în populism, militează şi el pentru progres, dar consideră că progresul are un ritm propriu, interior, care nu poate fi dat peste cap fără consecinţe drastice.

Junimiştii folosesc idealul tehnocratic pentru a-şi legitima dreptul de a accede, ca specialişti, la putere; acest discurs poate fi util nu doar împotriva liberalilor clasici, ci şi a conservatorilor reacţionari. Junimismul ajunge astfel, afirmă Sorin Matei, la principiul conform căruia intelectualitatea este singura îndreptăţită să conducă, adică la o concepţie profund neliberală conform căreia politica nu trebuie să fie un joc de interese, o "înfruntare viguroasă şi pe faţă între grupuri şi indivizi distincţi, cu idei, interese ţi apetenţe diferite." (p. 93), ci un atribut exclusiv al elitei.

Ideea junimistă că politica intereselor este, de fapt, pur politicianism a supravieţuit, spune autorul, pînă astăzi. Mai mult, schema de gîndire junimistă care consacră viziunea unei politici ca "joc şi artă a elitelor" (p. 97) duce şi la consolidarea mecanismului grupurilor de prestigiu, şi la ideea funestă că actele acestor iluminaţi care sînt intelectualii sînt oricînd pardonabile, dar şi la legitimarea totalitarismelor secolului XX (aceasta din urmă, însă, mai ales de către discipoli ai lui Maiorescu precum Eminescu).

Această perspectivă sociologică asupra Junimii mi se pare extrem de interesantă şi corectă; unele nuanţe cred, însă, că trebuie precizate. În primul rînd, Junimea are direcţii uşor divergente, însă autorul o prezintă în general unitar, şi mai ales din perspectiva lui Carp. Atunci cînd ilustrează comparativ poziţiile lui Carp şi Maiorescu diferenţa este perceptibilă; spre exemplu, în analizarea ideii junimiste a politicii elitiste împotriva politicii ca joc de interese (pp. 96-97) poziţia lui Carp este elocventă, pe cînd citatul din Maiorescu mai puţin.

Acesta se referea nu atît la elitism cît la o ierarhie necesară a principiilor politice într-o situaţie de criză precum cea din jurul anului 1871 (Discursuri parlamentare, vol. 1, Albatros, 2001, p. 31); căci monarhia despre care vorbeşte acolo are mai ales rolul de asigura stabilitatea unei ţări atît de fragile precum România. Şi stabilitatea internă, dar mai ales cea externă, Maiorescu subliniind caracterul aberant al tentativei de debarcare a lui Carol I în 1871, cînd România se putea aştepta să treacă de sub o dominaţie sub alta. După Maiorescu, "cheia bolţii, care se ascunde sub cerinţa eredităţii dinastice" era "independenţa României recunoscute ca stat liber în concertul Puterilor europene" (p. 28).

Ideea însăşi că politica ar trebui rezervată intelectualilor ar trebui nuanţată în cazul lui Maiorescu. Sorin Matei concluzionează că, după Maiorescu, "România poate exista deci ca stat modern şi în absenţa clasei burgheze atîta timp cît ea dispune de o clasă intelectuală potrivită pentru procesul reformelor" (Boierii minţii, p. 108). Or, Maiorescu susţine formarea burgheziei (el însuşi considerîndu-se burghez) avînd în vedere tocmai rolul regulator al acesteia în politică. E vorba de o burghezie economică, nu intelectuală, pe care o doreşte creată, în special prin educaţie; educaţia de mase şi cea reală (care produce burghezie economică, nu funcţionari) este, de altfel, una din obsesiile lui Maiorescu.

Chiar una din concluziile autorului, anume aceea că "junimismul a introdus în cultura noastră politică ideea că schimbarea socială trebuie încredinţată unui grup intelectual dat, în virtutea unor idei pe care numai acesta le posedă" (p. 112) vine, paradoxal, după o analiză amănunţită a criticii maioresciene a "funcţionarismului", adică a unui tip de monopol intelectual-educaţional-politic perfect compatibil cu cele criticate de Sorin Matei însuşi; să fie aici doar invidia lui Maiorescu faţă de un monopol rival, unul al funcţionarilor şi al clasei politice liberale, sau chiar o inapetenţă reală pentru monopol? A doua variantă ar fi susţinută de faptul că el critică privilegiul ilicit pe care acest monopol li-l asigură funcţionarilor în dauna clasei de jos.

În plus, trebuie sesizat că Maiorescu este un gînditor politic antietatist şi democrat în surprinzător de multe privinţe, chiar dacă şi nu în cea a votului universal ori a egalităţii de tip socialist. Susţine necesitatea concurenţei ideologice şi politice între conservatori şi liberali, ca motor al politicii, susţine autonomia socială (vezi critica "guvernamentalismului"), pledează pentru libertatea presei, separaţia puterilor, pentru democratizarea accesului la funcţii publice etc.

Din toate aceste elemente nu mi se pare că ar rezulta structura unei teorii a monopolului, cu atît mai puţin tabloul unui strămoş al totalitarismului. E drept însă că din perspectiva analizei lui Sorin Matei asta nu este foarte relevant. Dacă Junimea a consolidat în practica politică, ţinînd sau nu cont de ideile mentorului său, acest model nedemocratic, atunci într-adevăr îi revine rolul negativ corespunzător. În fond, modelul evoluţiei organice a eşuat destul de drastic, iar în aceste condiţii este greu de spus care soluţie era mai bună: democratizarea lentă dar trainică pe care a prescris-o Maiorescu sau introducerea rapidă a unor reforme precum votul universal, împroprietărirea ţăranilor etc.

De altfel, cum sugerează şi Sorin Matei, nimeni nu poate sări peste propria-i umbră, şi de aceea important pentru noi este să vedem şi cît era de lungă umbră junimiştilor sau a paşoptiştilor, şi dacă ei ar fi putut să meargă mai departe decît au mers; cu atît mai important, însă, este să vedem cît de lungă este "umbra" intelectualilor de azi şi cît de departe reuşesc ei să sară, iar asta ne aduce la al treilea moment important din istoria relaţiilor dintre intelectuali şi putere pe care îl analizează autorul, aparţinînd perioadei comuniste şi postcomuniste.

Aceasta a fost un teren propice pentru comportamentele monopolistice şi pentru grupurile de prestigiu, atît cele disidente (Şcoala de la Păltiniş, diversele cenacluri literare dar şi grupurile de yoga sau arte marţiale) cît şi cele din sfera puterii (Cenaclul Flacăra sau grupul din jurul revistei Săptămîna). Evident, în principiu, primele sînt "bune" şi ultimele "rele", dar o analiză detaliată pe care Sorin Matei o face Şcolii de la Păltiniş demonstrează că aceasta continuă şi după 1989 să fie un grup de prestigiu monopolistic, care întîrzie consolidarea pieţei culturale şi îi denaturează funcţionarea atunci cînd se foloseşte de mecanismele ei; în fond, o prelungire anacronică a elitismului paternalist de secol XIX de la care pornise demersul autorului.

Volumul conţine şi un foarte interesant eseu despre compromisul ideologic pe care un marxist precum Constantin Dobrogeanu-Gherea îl face cu junimismul pentru a putea susţine modernizarea României, un eseu despre stalinismul de fond al marxistului aparent luminat Lucreţiu Pătrăşcanu precum şi unul despre sinecură ca inversare a valorilor public - privat în societatea postcomunistă din România.

Boierii minţii este o carte extrem de incitantă şi înnoitoarea pentru istoria ideilor din România. În primul rînd pentru că lămureşte dintr-o perspectivă sociologică greu de contestat modul în care se organizează intelectualii români pentru a dobîndi mai multă influenţă, aruncînd o lumină inedită şi asupra ideilor lor. Dincolo de asta, însă, sînt prinse într-o explicaţie coerentă marile mişcări intelectuale ale secolului XIX şi cele actuale, oferindu-se şi un model logic al relaţiei dintre idei (intelectuali) şi putere; cu aceasta, valoarea şi interesul concluziilor cresc exponenţial.


(Articol preluat din Adevărul literar şi artistic)