Jilţul vulturului

  Citiţi postfaţa acestei cărţi.



Carlos Fuentes, una din vocile cele mai proeminente ale literaturii mexicane contemporane, s-a născut în Panama la 11 noiembrie 1928. Fiu al unei familii de diplomaţi, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în diferite ţări, îndeosebi Statele Unite şi Chile. A primit numeroase premii literare, printre care Premiul Cervantes în 1987 şi Premiul Principe de Asturias în 1994. Opera sa vastă cuprinde romane, proză scurtă şi eseuri.

Jilţul vulturului (La Silla del águila) este ultimul său roman, publicat de Editura Alfaguara în 2002.



O să-ţi închipui despre mine numai lucruri rele. O să spui că sînt o femeie capricioasă. Şi o să ai dreptate. Însă cine şi-ar fi închipuit, oare, că de pe o zi pe alta lucrurile se vor schimba atît de radical? Ieri, cînd te-am cunoscut, ţi-am spus că în politică nu trebuie să laşi nici o mărturie în scris. Azi, nu am cum să comunic altfel cu tine. Aşa vei înţelege şi cît de gravă e situaţia...

O să-mi spui că interesul tău faţă de mine - interes pe care mi l-ai arătat de cum ne-am zărit în anticamera ministrului de Interne - nu este unul politic. Este amoros, ţine de atracţia fizică, ba chiar este simpatie umană pur şi simplu. Trebui să ştii de la început, dragă Nicolás, că pentru mine totul înseamnă politică, inclusiv sexul. Voracitatea asta profesională ar putea să te şocheze. N-am de ales. Am patruzeci şi cinci de ani şi de la douăzeci şi doi mi-am organizat viaţa spre un singur ţel: să fiu politică, să fac politică, să mănînc politică, să visez politică, să mă bucur şi să sufăr politică. Acesta-i felul meu de a fi. E vocaţia mea. Să nu-ţi închipui că pentru asta las deoparte gusturile feminine, plăcerea sexuală, dorinţa mea de a mă culca cu un bărbat tînăr şi frumos - aşa ca tine...

Pur şi simplu, consider că politica înseamnă manifestarea publică a pasiunilor personale. Incluzînd, mai ales, nu-i aşa, pasiunea amoroasă. Însă pasiunile reprezintă forme arbitrare ale comportamentului, iar politica presupune disciplină. Iubim atîta cît ne permite acest univers eterogen, nesigur, neprevăzut şi necesar totodată, vînînd puterea şi întrecîndu-ne pentru o felie de autoritate.

Crezi că în iubire lucrurile stau la fel? Te înşeli. Iubirea are o putere fără margini, care se numeşte imaginaţie. Închis în castelul Ulúa, nu îţi pierzi libertatea dorinţei, rămîi stăpîn pe imaginaţia ta erotică. În schimb, cît de puţin contează în politică să doreşti şi să-ţi imaginezi, fără să ai putere!

Puterea e felul meu de a fi, îţi mai spun o dată. Puterea e vocaţia mea. Asupra acestui lucru vreau să te previn de la început. Tu eşti un băiat de treizeci şi patru de ani. Frumuseţea ta fizică m-a atras imediat. Ţin să-ţi spun, ca să nu te împăunezi, că nu prea dai de bărbaţi ispititori şi chipeşi în anticamera prietenului meu domnul ministru de Interne, Bernal Herrera. Şi femeile frumoase strălucesc prin absenţa lor de acolo. Prietenul meu domnul ministru mizează pe faima lui de ascet. Fluturii nu se înghesuie în preajma lui. Mai degrabă, scorpionii trădării sînt cei care îşi fac cuib pe sub covoarele sale şi albinele ambiţiei roiesc prin sălaşul lui.

Să fie oare justificată sau nejustificată faima de care se bucură Bernal Herrera? Ai să îţi dai singur seama cum stau lucrurile. Într-o după-amiază îngheţată de început de ianuarie, iată că, totuşi, în anticamera ministrului din vechiul Palat Cobián, îşi încrucişează privirile o femeie încă ispititoare - ţi se citeşte asta în ochi - care acuşi face cincizeci de ani şi un tînăr frumos, la fel de ispititor, care abia a trecut de treizeci. Scînteia se aprinde, dragă Nicolás, hormonii se agită, sevele vitale se mişcă cu repeziciune.

Iar plăcerea e amînată. E amînată, tinere prieten.

Trebuie să recunosc. Ai statura care-mi place. Ai băgat de seamă că şi eu sînt înaltă şi nu-mi face plăcere să privesc nici în sus, nici în jos, ci direct în ochii bărbatului ales. Ai tăi se află la acelaşi nivel cu ai mei şi sînt tot atît de deschişi la culoare - verzi, cenuşii, schimbători - pe cît sînt ai mei de negri şi neschimbători, deşi pielea mea e mai albă decît a ta. Să nu crezi că asta îmi e de vreun folos într-o ţară corcită, rasistă, complexată de culoarea pielii (chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta), aşa cum e Mexicul. De fapt, mă încîntă viciul ăsta naţional, resentimentul, regele meschin cu suita lui de pitici invidioşi. În egală măsură, înfăţişarea mea îmi conferă o superioritate nemaipomenită, omagiul implicit adus rasei conchistadorilor de odinioară.

Tu, iubitul meu, ai avantajul adevăratei frumuseţi metise. Acea piele aurie, în tonuri de scorţişoară, care se potriveşte aşa de bine mexicanului cu trăsături fine, profil drept, buze subţiri şi plete cu aer melancolic. Am băgat de seamă cum se juca lumina în părul tău, dînd viaţă proprie unei frumuseţi masculine care, vai, adesea acoperă doar un gol mental imens. Mi-a fost de-ajuns să stau de vorbă cu tine cîteva minute ca să-mi dau seama că eşti la fel de frumos pe dinafară, pe cît de inteligent eşti pe dinăuntru. Şi, pe deasupra, mai ai şi bărbia despicată.

Voi fi sinceră cu tine: eşti şi foarte necopt, eşti şi foarte naiv. Cam papă-lapte, cum se zice pe la mine. E destul să bagi mai bine de seamă. Cunoşti toate cuvintele-cheie: democraţie, patriotism, stat de drept, separarea puterilor, societate civilă, regenerare morală. Periculos e că şi crezi în ele. Rău e că le spui plin de convingere. Scumpul şi adorabilul meu Nicolás Valdivia. Ai intrat într-o junglă şi vrei să ucizi leii fără să-ţi încarci mai întîi puşca. Mi-a spus asta şi ministrul Herrera, după ce a stat de vorbă cu tine:

- Băiatul ăsta e extrem de inteligent, dar gîndeşte cu voce tare. Încă n-a învăţat să rumege ceea ce are de gînd să rostească mai tîrziu. Se spune că scrie bine. I-am citit articolele de fond prin ziare. Încă nu ştie că între ziarist şi funcţionar nu poate să aibă loc decît un dialog al surzilor. Nu fiindcă eu, ministru de stat, nu l-aş citi pe comentator şi aş fi mulţumit, indiferent sau jignit de cuvintele lui, ci fiindcă pentru politicianul mexican regula sfîntă e să nu lase nimic scris şi, cu atît mai puţin, să comenteze părerile care se emit despre el.

Dă-mi voie să rîd în hohote!

Uite că azi n-avem altă soluţie decît să ne scriem scrisori. Toate celelalte forme de comunicare au fost tăiate. Fireşte, am putea să recurgem la conversaţia particulară. Pentru asta însă trebuie să pierzi o groază de timp cu fixarea întîlnirilor şi apoi cu deplasarea dintr-un loc în altul, fără să ştii cu siguranţă dacă singurul lucru care mai funcţionează nu e cumva microfonul ascuns pe unde te aştepţi mai puţin. Oricum, în primul rînd aşa eşti supus unei intimităţi nedorite. Iar în al doilea, celor mai de temut accidente de circulaţie. Şi nu există o definiţie mai tristă a vieţii decît aceea de a fi un simplu accident de circulaţie.

Dragă Nicolás, eu sfidez întreaga lume. Eu am să scriu scrisori. Mă voi expune celui mai rău dintre pericolele politicii consacrate: lăsarea unor probe scrise. Oare sînt nebună? Nu. Pur şi simplu, am atîta încredere în puterea mea de convingere, încît o asimilez puterii mele de imitaţie. Atunci cînd clasa politică a acestei ţări va afla că María del Rosario Galván comunică în scris, cu toţii mă vor imita. Nimeni nu va dori să fie mai prejos decît mine. Ia uite ce tare e María del Rosario! Păi, ce, eu sînt mai prejos decît ea?

Mă amuz, tînărul şi frumosul meu prieten. Ai să vezi cum exemplul meu devine contagios doar fiindcă vitejia mea se bizuie pe jurisprudenţă. Îmi place! Ieri, la Bucareli, îţi spuneam:

- Să nu scrii niciodată, Nicolás. Un politician nu trebuie să lase urme ale indiscreţiilor sale, care alungă încrederea, nici ale talentului său, care alimentează invidia.

Însă azi, după catastrofa petrecută de dimineaţă, după cum vezi, trebuie să mă dezic, să-mi trădez mica filozofie aplicată toată viaţa şi să-ţi cer:

- Scrie-mi, Nicolás... Ai de-a face cu o femeie care riscă. Nu degeaba m-oi fi născut în Aguascalientes de ziua Sfîntului Marcu. Primele mele scîncete s-au împletit cu nechezatul cailor, cucurigul cocoşilor, zăngănitul cuţitelor, foşnetul cărţilor de joc, acordurile de chitară, falsetele cîntăreţelor, trompetele de mariachis şi ţipetele de "Închideţi uşa!".

Nu se mai fac pariuri. Les jeux sont faits. După cum vezi, ieri am mizat totul pe credinţa mea în tăcere. Mi-era limpede că cele scrise în secret se pot întoarce public împotriva noastră într-o zi. Îmi aminteam de fascinaţia psihotică a preşedintelui Richard Nixon de a înregistra toate intrigile şi infamiile sale în cel mai trivial limbaj imaginabil pentru un quaker ca el. Ţi-o spun limpede: un politician trebuie să fie ipocrit. Ca să parvii, orice e permis. Însă nu trebuie să fii doar fals, ci şi abil. Orice politician parvine cu o grămadă de nenorociri atîrnate de el, ca tinichelele de coca-cola de coada unei pisici pe cît de rebele, pe atît de speriate... Marele politician e cel care ajunge în vîrf despovărat de amărăciuni, ranchiună şi momentele grele. Cel puritan aşa ca Nixon e politicianul cel mai periculos pentru ceilalţi şi pentru el însuşi. Crede că toată lumea trebuie să-l suporte numai pentru că el provine de foarte de jos. Umilinţa lui jalnică îi alimentează înfumurarea insolentă. Asta l-a pierdut pe Nixon: nostalgia noroiului, vocaţia disperată de revenire la cloaca nimicniciei pentru a se curăţa de rău, fără să-şi dea seama că nu făcea altceva decît să se bălăcească în glodul obîrşiei sale, cu preţul de a recîştiga, recunosc, ambiţia de a ieşi din văgăună şi de a se înălţa iar.

La nostalgie de la boue, cum zic francezii (iar în paranteză, acesta e alt lucru care mi-a plăcut la tine, faptul că eşti francofon, că ai studiat la École Nationale d'Administration din Paris, că eşti în ton cu noi, cei care abandonăm engleza, pentru că s-a transformat într-o lingua franca, redîndu-i francezei prestigiul comunicării aproape elitiste, secrete, între politicieni de marcă).

Nixon în SUA, Díaz Ordaz în Mexic, Berlusconi în Italia, poate chiar Hitler în Germania, Stalin în Rusia, deşi ultimii doi transformau răul în grandoare, iar primii îl converteau în mizerie... Studiază cazurile astea, dragă Nicolás. Ia cunoştinţă de extreme, dacă vrei să te situezi pe virtuoasa poziţie de mijloc, iubitul meu.

Ei, da, îmi reamintesc de fascinaţia psihotică a preşedintelui Nixon pentru înregistrarea tuturor intrigilor şi infamiilor sale, presărate cu replici indecente, adesea mai potrivite unui puşti supărat pe lume sau demne de un nemilos criminal de cartier. Dar ce să mai spui atunci despre "baronii" noştri tropicali, care îşi filmează cele mai fioroase escapade şi se desfată revăzînd ororile nelegiuirilor comise de ei fără să fie pedepsiţi? Ce mai şoc aproape erotic simt ei, probabil, atunci cînd văd căzînd, însîngeraţi, cîţiva ţărani fără apărare împuşcaţi de trupele domnului guvernator.

Mexicul e pătat de rîuri însîngerate, şi brăzdat de şanţuri funebre, şi presărat cu leşuri neîngropate. Acum, cînd îţi faci debutul în politică, frumosul, doritul meu prieten, să nu pierzi din vedere niciodată dezolanta panoramă a nedreptăţii, care reprezintă sfînta scriptură a pămînturilor noastre latino-americane. Secretul te împiedică, e drept, dar e de-ajuns o dare în vileag, pentru a preschimba nefasta imunitate a unui guvernator sau a unui preşedinte în răzbunare colectivă, pe care nici cinismul celui puternic nu reuşeşte să o stăvilească.

Nu eram deloc pregătită pentru o răsturnare atît de radicală ca aceea care ne întîmpină azi în noul an. Nu funcţionează sistemele de comunicaţie, nu există telefon, nici fax, nici e-mail, nici măcar umilul telegraf de altădată şi, uite, nici porumbei zburători (otrăviţi parcă toţi ca printr-o vrajă) şi nu ne mai rămîn decît semnalele cu fum ale indienilor tarahumaras agitîndu-şi păturile colorate. Iar dacă toate astea se petrec nu din cauza schimbării mileniului, aşa cum se credea pe atunci, prin trecerea calendarului obişnuit cu 1900 la cel cu alte cifre din 2000, ci din cauza acestui straniu pseudo-repetat an - 2020 - în care trăim, îţi mărturisesc că viaţa mea se schimbă dincolo de puterea mea de adaptare, aruncîndu-mă într-o stare de stupefacţie din care, ca de obicei, găsesc forţa să-mi spun:

"María del Rosario, fii atentă la prietenul tău Xavier Zaragoza, cel poreclit «Seneca», consilierul de taină al domnului preşedinte Lorenzo Terán, atunci cînd spune că, dincolo de vorbele meşteşugite şi de înzestrările tipice acestei lumi ticăloşite, asul din pachet, cartea ascunsă în mînecă ar putea să fie exact cea pe care toţi o desconsideră iluzorie şi cam nepractică: figura nobilă care prin demnitatea ei să mîntuie nemernicia tuturor celorlalţi. Omul pur care poate că va salva sistemul."

Acel om eşti oare tu, Nicolás Valdivia? Cum de sînt atît de confuză cînd mă gîndesc la asta? Aşa de mult să fi slăbit reputata mea intuiţie? Atît de afazică să mă fi făcut politica obişnuită, încît jumătatea creierului meu - jumătatea morală - să nu mai funcţioneze? Sau poate că tu, frumosul meu prieten, eşti cel care mi-o reînvie? Ca prin farmec?

Ei bine, dacă regula discreţiei nu mai poate fi aplicată, poate că şi cele ale ipocriziei, corupţiei şi minciunii vor dispărea împreună cu ea. Astfel că, te previn, voi acţiona în virtutea necesităţii şi mă voi lăsa, cu o nesăbuinţă totală, pradă indiscreţiei.

Scrisoarea pe care ţi-o scriu, Nicolás Valdivia, stă mărturie. Nu mai există nici o altă formă de comunicare, în afară de cea verbală, prezenţa nemijlocită care este însă prea periculoasă, sau cea mijlocită, mai puţin riscantă dar practic singura care ne rămîne. Problema, prea doritul meu curtezan, ar fi să aflăm care dintre cele două modalităţi - scrisă ori orală - e aceea care, inevitabil, va accelera obţinerea lucrului dorit de amîndoi, însă cu ritmuri diferite. Calea spre patul meu nu e directă, dragă Nicolás. Rămîn mii de uşi pe care trebuie să le deschizi pînă să ajungi la el. E aproape ca într-un basm oriental, dacă le mai ţii minte. Te voi supune zi de zi unor încercări. Răsplata depinde de tine. Ştiu că mîngîierile mele trupeşti ar fi de-ajuns să te satisfacă. Recunosc că şi eu îţi doresc trupul, dar şi mai tare vreau succesul tău. Sexul poate să fie imediat şi să nu rămînă decît un trist şi nesatisfăcător quickie.

În schimb, reuşita politică este un orgasm prelung, iubitule. Succesul trebuie să fie mediat şi să vină încet ca să fie durabil. Un orgasm prelung, iubitule.

Priveşte cum se deschid uşile, dragule, una după alta. Ultimul prag este cel al dormitorului meu. Ultimul lacăt este cel al trupului meu.

Nicolás Valdivia: voi fi a ta cînd tu vei deveni preşedintele Mexicului.

Şi te asigur: eu te voi face preşedintele Mexicului. Mă jur pe cruce. Ţi-o promit cu sfinţenie, iubirea mea, pe preasfînta Fecioară din Guadalupe.




Nu mă aştept să fiu ascultat. Un "sfetnic de taină" îşi face datoria de a sfătui cu bună-credinţă - ceea ce nu-i destul - şi cu informaţii bune - de care n-avem întotdeauna parte. Reuşesc să supravieţuiesc acestei nenorociri, tocmai pentru că de data asta domnul preşedinte, din nenorocire, chiar m-a ascultat.

Aşa cum îmi stă în fire, scumpă prietenă, am invocat principiile, fiindcă la asta îşi pleacă urechea preşedintele. Eu sînt un fel de Pepito Grillo al conştiinţei lui. Scot din garderobă colecţia mea de principii etice. Probabil că speranţa mea nemărturisită, María del Rosario, este să-mi pun conştiinţa la adăpost chiar dacă realpolitik o ia pe panta pragmatismului. Realpolitik, nu-i aşa, este fundul pe unde este eliminat ceea ce a fost înghiţit - caviar sau vreo nucă tare, raţă cu portocale ori înjurături. În schimb, principiile sînt un cap fără fund. Principiile nu se duc la budă. Realpolitik înfundă veceurile lumii, iar în lumea puterii, aşa cum este ea, nu ai încotro şi trebuie să plăteşti tribut mamei natură.

Însă acum, măcar o dată, au avut cîştig de cauză principiile. Preşedintele a decis, poate ca un cadou pentru noul an 2020 oferit unei populaţii dornice de satisfacţii morale mai degrabă decît de veşti bune, să ceară în cadrul Mesajului către Congres părăsirea Columbiei de către forţele de ocupaţie americane şi, pe deasupra, interzicerea exportului de petrol mexican spre Statele Unite dacă Washingtonul nu ne plăteşte preţul cerut de OPEC. Colac peste pupăză, anunţă hotărîrile astea tocmai în Consiliul de Securitate al ONU. Răspunsul, după cum ai şi constatat, nu s-a lăsat aşteptat. Ne-am trezit pe 2 ianuarie cu petrolul, gazele naturale şi principiile noastre, dar cu telecomunicaţiile tăiate. Statele Unite, pretinzînd o avarie la satelitul de comunicaţii pe care plini de amabilitate ni l-au pus la dispoziţie, ne-au lăsat fără fax, fără e-mail, fără conectare la reţea şi chiar fără telefoane. Am ajuns limitaţi la mesaje înregistrate pe casetă sau la genul epistolar - aşa cum o dovedeşte şi această scrisoare pe care în timp ce ţi-o scriu îmi vine să o înfulec şi să o înghit. De ce naiba m-o fi ascultat domnul preşedinte şi a pus principiile mai presus de realitatea asta mizerabilă? Acum mă dau cu capul de pereţi şi îmi spun:

"Seneca, cine te-a pus să fii un om principial?"

"Seneca, ce te costă să fii puţin mai pragmatic?"

"Seneca, de ce te pui contra majorităţii cabinetului prezidenţial?"

Aşa că iată-mă, draga mea María del Rosario, iată-l pe Seneca cel Căpos dîndu-se cu capul de zidul Republicii - eternul nostru Zid al Plîngerii mexicane.

Slavă cerului, dragă prietenă, că zidul nu e din piatră. E vătuit, ca la ospiciu, acolo unde s-ar cuveni, din motive întemeiate şi chiar mai rău, să se afle şi prietenul tău Xavier Zaragoza, pe drept cuvînt numit "Seneca". Originar din Córdoba, filozoful stoicismului (învaţă dacă nu ştiai şi înghite-o şi pe asta cu răbdare dacă o ştiai, dar încă mă mai iubeşti) a sfîrşit prin a se sinucide la curtea lui Nero. Principiile lui nu se potriveau cu practica imperială. În schimb, pînă în ziua de azi, pe însoritele lui meleaguri andaluze, "Seneca" echivalează cu a fi "înţelept", "filozof".

Care crezi că ar putea să fie soarta mea la curtea prezidenţială a Mexicului, dragă María del Rosario? O viaţă încântătoare sau o moarte nefericită? Pentru că, uite, avem motive de nelinişte la noi în ţară, acum, la începutul acestui An al Domnului 2020 - telecomunicaţiile tăiate, izolare mondială, revolte ici şi colo, alertă despre fracturi sociale şi geografice... şi un preşedinte bun, bine intenţionat, slab... şi pasiv.

Nu mă acuza, María del Rosario. Tu ştii că sfaturile mele sînt sincere şi adesea chiar brutale. Nimeni nu i se adresează preşedintelui cu francheţea pe care tu mi-o cunoşti. Cred pătimaş că ţara are nevoie de o voce dezinteresată aproape de urechea preşedintelui Lorenzo Terán. Asta-i înţelegerea noastră, dragă prietenă, a ta şi a mea. Eu îi spun:

- Domnule preşedinte, ştiţi că eu sînt prietenul dumneavoastră total dezinteresat.

Ceea ce nu e complet adevărat. Interesul meu este ca preşedintele să se scuture de faima de abulic pe care şi-a creat-o în cei aproape trei ani de guvernare, convins în mod eronat, aşa cum este, că problemele se rezolvă de la sine, că un guvern care se amestecă ajunge să creeze mai multe probleme decît cele pe care le rezolvă şi că societatea civilă trebuie să fie prima care să acţioneze. Pentru el, guvernul reprezintă instanţa ultimă. La urma urmei ar trebui să-i dăm dreptate. Cine ştie ce gînganie l-a pişcat de s-a apucat la început de an să invoce principii de suveranitate şi neintervenţie, în loc să lase fructele să se desprindă singure din pom şi să cadă după ce s-au stricat. Ce treabă avem noi cu Columbia? Şi de ce să nu aşteptăm ca treburile murdare de pe piaţa petrolului să le rezolve, ca de obicei, Venezuela şi arabii, în loc să ne solidarizăm cu o gaşcă de şeici corupţi? Întotdeauna am ştiut să tragem foloase din conflictele altora, fără să fie nevoie să ţinem partea cuiva. Însă cine poate să ştie cum o să iasă lucrurile cînd te apuci să dai sfaturi, iar în cazul meu, recunosc, de data asta mi-au cam ieşit pe nas.

- Daţi drumul ideilor, domnule, înainte ca alţii să vi le impună pe ale lor. Pe termen lung, dacă dumneavoastră nu aveţi idei, o să fiţi năpădit de ideile celorlalţi.

- Cum ar fi ale tale? mi-a spus don Lorenzo cu o figură nevinovată.

- Nu, am avut îndrăzneala să-i răspund. Nu. Cum ar fi cele ale lingăului dumneavoastră de Tácito de la Canal.

L-am atins în amorul propriu, abia acum îmi dau seama, aşa că pînă la urmă a făcut exact pe dos decît l-a sfătuit preferatul lui, şeful de cabinet Tácito de la Canal, care nu este un simplu lacheu, ci chiar omul care a inventat servilismul.

Într-o bună zi, dragă prietenă, o să te rog să-mi explici de ce un om inteligent, demn, bun aşa cum este primul nostru om din stat ţine pe lîngă Jilţul Vulturului o slugă linguşitoare ca Tácito de la Canal. Este destul să-l vezi cum îşi freacă mîinile şi cum îşi ţuguiază umil buzele, cu capul plecat, ca să vezi, limpede, că este un tip veros, a cărui ipocrizie poate fi comparată doar cu ambiţia lui, prost ascunsă de lipsa de sinceritate care îl caracterizează!

Spune şi tu, prietena mea (cea mai aleasă), ce paradox: sfaturile mele cele bune au urmări rele, iar sfaturile rele ale lui Tácito ne-ar fi scutit de dezastre. Adevărul este, María del Rosario, că mi-am pierdut vigilenţa, obişnuit să tot dau sfaturi bune cu convingerea că, nici de data asta, nu vor fi ascultate. Cuvintele mele, o ştiu, gîdilă egoul moral al şefului statului şi asta e de-ajuns pentru ca el să creadă, doar fiindcă m-a auzit şi s-a simţit foarte "etic", că şi-a plătit obolul pentru principii şi că în continuare poate să acţioneze cu conştiinţa împăcată urmînd sfaturile lui Tácito de la Canal, opuse celor date de mine.

Zi şi tu dacă ăsta nu-i un motiv de disperare şi nu te face să laşi totul baltă. Ce mă împiedică? o să mă întrebi. O speranţă filozofică nelămurită. Dacă eu nu mă aflu acolo, cu toate defectele mele, altul mai rău, mult mai rău, îmi va lua locul. Sînt un fel de Simon Peres al casei prezidenţiale. Oricît de grave mi-ar fi înfrîngerile, pot măcar să dorm liniştit: am sfătuit cu onestitate. Dacă nu sînt luat în seamă, nu-i vina mea. Atenţia celui puternic este solicitată de prea multe glasuri. Însă vreun sediment, o fărîmă din adevărul meu trebuie să se cuibărească în sufletul domnului preşedinte Terán. Numai că în împrejurări ca aceasta, prietenă dragă, cred că ar fi fost preferabil ca preşedintele să asculte nu de mine, ci de duşmanii mei...