Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vultur la jilţ


Călin-Andrei Mihăilescu

03.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Carlos Fuentes
Jilţul vulturului
Editura Curtea Veche, 2004


traducere din limba spaniolă de Horia Barna



  Citiţi un fragment din această carte.

*****

Vultur la jilţ



Intrigant ca mexicanii?

Mîndru ca spaniolii, atoatecunoscător ca parizienii mijlocii, intrigant ca mexicanii, aşa ca românii, exact ca nemţii... Hibele simbolice urmăresc parcă naţiile ca nişte umbre geloase pînă cînd hăurile pe care sînt menite să le acopere cresc prea largi. Atunci răsar monştrii, o vreme bine temperaţi de prospeţimea preromantică, de kitsch-ul naţiilor care, odată-mbătrînite în cinism, nu îi mai ştiu ţine sub obroc. Ci doar solitarilor dătători de patimi le e dat să pună în lumină crudă furia lor de bestii sacre: "Valea Mexicului, gură opacă, lavă de bale, tron năruit al mîniei" e cea pe care, spune Fuentes, "a stigmatizat-o Octavio Paz cu o furie care o salva". Octavio Paz, înaltul mentor al lui Carol Fuentes, este autorul Labirintului singurătăţii, un eseu fundamental pentru înţelegerea felului de a fi al mexicanilor şi, prin extensie, al latino-americanilor: acela de a fi prizonieri a două singurătăţi moştenite - cea a tatălui venit de peste mări, conquistadorul, şi cea a mamei violate de acesta - la chingada. De nu puţină vreme, obsesia identităţii latino-americane se nutreşte din fiecare nouă generaţie născută pe acest continent identic diferenţelor sale; de încă şi mai multă vreme, acolo cei care scapă de sclavia acestei obsesii ca de un nod gordian dau lovituri de stat pentru a deveni stăpîni (alegerile sînt cea mai subtilă lovitură de stat, căci latinoamericanii îşi aleg, o dată la cîţiva ani, viitorii despoţi). Alexandru ajuns la marginea lumii şi plîngînd, căci nu mai avea lumi de cucerit, îl prefigurează pe despotul latino-american; cînd acestuia puterea îi anesteziază imaginaţia, lumea lui şi harta ei încep a se privi neputincios, ca doi fraţi siamezi. Ambiguitatea dintre intriga romanescă şi cea politică face această carte să vibreze.

Văzută din "tronul" preşedintelui mexican, lumea e alimentată de visul puterii şi ameţită de nostalgia ei: "Ajungi la preşedinţie, ţi se pune eşarfa tricoloră pe piept, te aşezi în Jilţul Vulturului şi îi dai bătaie! Este ca şi cum te-ai sui într-un montagne russe, îţi dai drumul de sus la vale, te prinzi cum poţi de scaun şi pe figură ţi se întipăreşte o perplexitate de care nu mai scapi niciodată". Uimirea prezidenţială îşi vădeşte originea în ruleta rusească a stăpînirii. Căci sîntem - nu-i aşa, cititor fratern holbat? - uniţi de otrava şi graţia puterii. Ea este cea putrefactă cum nici o altă artă de dragul declinului. Ea ne face să credem că istoria tot încearcă să ne înveţe ceva ca un Don Trandafir pedant, iar noi nu ne lăsăm duşi. Lectura romanţului politic al lui Carlos Fuentes poate opri într-o extază de telenovelă acest declin. Romanţ cu cheie, prin gaura căreia avem a privi o lume exotică şi epuizantă prin familiaritate. Fuentes alege formula epistolară, în care legăturile periculoase ale puterii nu îl leagă pe narator în acelaşi soi de joc. El stă deoparte, printre scrisori cele şaptezeci de scrisori, ca un mesager. Formula reintroducerii genului epistolar e ingenioasă: "Ne-am trezit... cu petrolul, gazele naturale şi principiile noastre, dar cu telecomunicaţiile tăiate. Statele Unite, pretinzînd o avarie la satelitul de comunicaţii pe care plini de amabilitate ni-l puseseră la dispoziţie, ne-au lăsat fără fax, fără e-mail, fără conectare la reţea şi chiar fără telefoane. Am ajuns limitaţi la mesajele înregistrate audio sau la genul epistolar - aşa cum o dovedeşte şi această scrisoare pe care în timp ce ţi-o scriu îmi vine să o înfulec şi să o înghit". Vechea dogmă, "politicianul mexican nu lasă nimic scris", e abandonată de dragul şi nevoia acestei intrigi, iar acuzele, scuzele, bîrfa, cuţitele în spate, îndemnurile la trădare trebuiesc lăsate în plata scrisului pentru a distruge mai temeinic şi lumina mai crud. Jilţul Vulturului redescoperă formula epistolară în viitorul relativ apropiat al anului 2020 (cînd Condoleeza Rice e Preşedinta Statelor Unite). Nu doar că emailul a resuscitat corespondenţa ca gen începînd din anii '90, dar tăierea emailului o face şi mai necesară. Astfel că sacrificiile continue care întreţin viaţa politică (mexicană) rămîn vizibile şi contribuie infatigabil la stabilitatea cosmosului în epoca mediatică: "Adevărata răzbunare a ultimului împărat aztec, Moctezuma, victoria finală a lumii indigene mexicane, nu e dizenteria, ci sentimentul permanent al sacrificiului menit să păstreze ordine în cosmos" (o încununare melodramatică a acestei răzbunări este Războiul Prăjiturilor. Se spune că un cofetar francez din Ciudad de México, pe care-l chema Remortel, s-a plîns că în timpul unei revolte populare zurbagiii i-au distrus eclerurile şi croasanţii, aşa că în 1838 francezii au trimis o flotă să bombardeze Veracruz ca represalii).

Ca structură sacrificială, politica e un acordeon între toţi şi nici unul; ieşită din plictiseala istoriei, o încorporează pe aceasta ingenuu şi tardiv. Politica e o poveste pe care o ştiu şi curvele şi vecinii; pînă şi copiii o ştiu, cu alte detaliu: puterea îi ţine dimpreună pe oameni pentru a-i despărţi într-o lume ca o maioneză tăiată. Apoi vine indiferenţa de serviciu: "Contemporani tuturor anacronismelor, nostalgici de serviciu, dar oneşti, dintr-o credinţă insuficient filtrată de slăbiciunile raţiunii, votăm. Votăm eliberaţi de farmecul lumii, acum acoperite de drepturile omului ca de-o ciupercă atomică". Apoi vin sfaturile.

Vorbindu-i unuia din stăpînii Mexicului, sfaturile politico-morale ale înţeleptului Bătrîn de sub Arcadă închipuie o colecţie aforistică, un universal "ia aminte, Preşedinte!": "E periculos să fii cu adevărat cinstit în ţara asta. Cinstea poate să fie admirabilă, însă se poate transforma într-un viciu. Trebuie să te arăţi flexibil în faţa corupţiei. Fii tu cinstit, Tómas, dar închide ochii - la fel ca justiţia divină - faţă de corupţia celorlalţi. Nu uita, în primul rînd, că tocmai corupţia e cea care unge sistemul. Majoritatea politicienilor, a funcţionarilor, a contractorilor etcetera, nu va avea alt prilej să se îmbogăţească în afara acestuia, cel adus pe şase ani. Apoi se întorc în uitare. Dar ei chiar vor să fie uitaţi ca să nu-i mai acuze nimeni, şi bogaţi ca să nu-i mai deranjeze nimeni. Năvăleşte o altă turmă de nesimţiţi. E rău să le blochezi drumul către reluarea jafului [...] În Mexic nu trebuie să existe decît un om cinstit, preşedintele, înconjurat de mulţi pungaşi toleraţi şi tolerabili care după şase ani dispar de pe harta politică.

- Partea proasta la tine [...] este că vrei ca harta şi teritoriul să coincidă. Uite ce îţi recomand, tu trăieşte liniştit în mijlocul hărţii şi lasă terenul să fie cultivat de mandatarii corupţiei [...] Te vor răstigni pentru că pozezi în mîntuitor... Nu distruge sistemul. Faci parte din el. Bun sau rău, nu avem altul. Cu ce o să-l înlocuieşti? Asemenea lucruri nu se improvizează de seara pînă dimineaţa. Mulţumeşte-te să pedepseşti exemplar cîţiva ţapi ispăşitori la începutul şesenalului. Dă-ţi măsura morală şi odihneşte-te în pace... Nu m-a ascultat. Era un Mesia. Credea în ceea ce spunea".

Dar Mexicul se descurcă, precum multe ţări din Lumea Neîntîia. Cum o spune un personaj al Jilţului, "Nu suntem deloc, aşa cum crede un curent populist vulgar apărut peste noapte, nişte victime ale Fondului Monetar Internaţional sau sclavi ai Lumii Bogate. Dimpotrivă. Ei sunt victimele noastre. De la ei extragem, datorită greşelilor şi slăbiciunilor noastre calculate, singura forţă latino-americană, care constă în a amîna. Amînare după amînare. A datoriei. A devalorizării. A fluctuaţiei monedei. A serviciilor publice. A educaţiei. A sănătăţii. A folosirii corespunzătoare a capitalului uman. Amînăm totul fiindcă e destul să fim o problemă ca să fim "salvaţi", iarăşi şi iarăşi, şi să tot amînăm rezolvarea problemelor pînă la Paştele Cailor".

Romanul conţine cîteva scene extraordinare regizate în cheie tragic-burlescă; în cea mai brutală, o tînără din înalta burghezie, revenită în Mexic de la Paris, le mărturiseşte părinţilor dragostea ei pentru un tînăr (comunist?) mexican. Tatăl explodează: "Curvă, scroafă, la troacă, îmi striga, mă lovea, smulgînd faţa de masă, distrugînd vesela, pătînd pereţii, totul în faţa mamei rămasă nemişcată, rece, toată în negru, acuzîndu-l pe tata cu o privire mortală, la un moment dat s-a ridicat şi a scos din geantă pistolul, a observat uimirea fugară a tatei, care la rîndul său şi-a scos pistolul de la brîu şi cei doi s-au înfruntat ca într-o gravură de Posada sau un film de Tarantino, ochindu-se unul pe altul, iar eu la mijloc, lovită, căzută, gata să-i despart, dar învinsă de burta mea, de voinţa de nestăvilit de a-mi salva copilul, copilul nostru...
M-am îndepărtat de figurile întunecate şi obscene ale părinţilor mei. M-am tot retras cu spatele afară din sufragerie. I-am văzut privindu-se cu o ură care purta semne de dolari şi de durere în pupile. Faţă în faţă, înarmaţi, ochindu-se, studiindu-se - cine va trage primul? Duelul venea de demult?
Am strigat, afară din sufragerie, acoperindu-mi urechile ca să nu aud focurile de armă, tremurînd, îmbrăţişîndu-mi burta, fără să îndrăznesc să revin în sufragerie.
Erau morţi.
Tata căzut pe masă, de care se crampona absurd cu faţa pe jumătate intrată într-un castron de căpşuni cu frişcă.
Mama ascunsa sub masă, cu fusta ei neagră ridicată pînă la sex. Pentru prima oara i-am văzut albul lăptos al picioarelor. Purta şosete, mi-am spus anapoda.
Erau morţi amîndoi".

Descrierea "Cimitirului marin profund", "Gherla barocă" în care sînt aruncaţi învinşii politici, ar trebui învăţată pe dinafară: "Castelul San Juan de Ulúa în care infernul îşi face antecameră, şi din care picură de pe bolţi nu doar apă sărată, ci sînge diluat, sînge aşa de vechi încît făcea parte din sistemul circulator universal al oceanelor, sînge amestecat de cîine înfometat şi de rechin sufocat, şi de pirat spînzurat, şi de sirene prostituate, şi de selve întinse de alge marine şi de scoici ermatice cu perle baroce..."

Unele personajele intră drept în neuitare, mai cu seamă María del Rosario Galván, intrigantă politică de clasă, care creează stăpîni ca Mme de Maintenon şi îi supune pe toţi sclaviei intrigilor sale ca demonica Mme de Merteuil din Legăturile periculoase a lui Laclos. După cum o mărturiseşte ea însăşi (ca o Evita Perón de provincie arsă de demonul politicii), ea suferă de ranchiună ereditară şi e atît de frumoasă pe dinafară încît trebuie să fie înspăimîntătoare pe dinăuntru (cum ar fi spus-o un fost amant al ei). O Acviliţă a puterii absolute, María del Rosario se vrea admirată, dar nu atinsă; la modul aristocratic, ea îşi permite luxul de a spune adevărul în faţă, cu atît mai apăsat cu cît e adevărul mai crud. Loialitatea implacabilă faţă de iubirile ei trecute dă măsura acestei voinţe dîrze şi subtile; sau "Şeful de cabinet Tácito de la Canal, care nu este un simplu lacheu, ci chiar omul care a inventat servilismul", e un emuleţ al Preşedintelui căruia, ca om de paie, i se dă foc de către adversarii lui politici mai ingenioşi şi iuţi.

Onomastica romanului e cu tîlc şi amuzantă în ambiguitatea ei jucăuşă: unuia i se spune "Don Cebine" (cum bine traduce Horia Barna), numele unui puternic general sună ca o tobă bătută înaintea decapitării: Mondragón von Bertrab; o Paulina Tardegarda, deputată, se apără prea tîrziu şi astfel se supune omenului numelui său; sau un Onésimo Canabal (enésimo: al cîtălea; o/nésimo: al zeroulea; prin atingere cu \'honesto': un nul onest şi canibal, un canal perfect ("cabal").

Şi iar de neuitat rămîn expresii alerte, inteligente, unele covîrşitoare prin umor. Iată zece dintre ele:

 În Mexic, orice cugetare este o contrabandă.
 Ce e superfluu aparţine de drept cui nu are nimic.
 Pe americani îi apucă nebunia dacă nu ştiu cine-i cel bun şi cine-i cel rău. Mexicul a fost ăla rău din filme timp de mai bine de un secol, pînă cînd a apărut banditul Fidel Castro care s-a transformat în paratrăznetul nostru.
 Mexicul este o ţară a nenorocilor dinamice.
 Singura speranţă pe care trebuie să o nutreşti: "La noapte voi dormi în patul celui învins".
 În politică să ai un as în mînecă, o damă la spate.
 Să nu te mire francheţea mea. Ea nu există ca atare.
 Ascultă freamătul acestui Ciudad de México în care se ştie tot ce nu se spune. Scrie. Nimeni nu te va crede. Taci. Toţi vor afla.
 Politicianul s-o facă pe prostul iar romancierul să n-o facă pe deşteptul: ambele republici, cele politice şi cele romaneşti n-o să petreacă-n moarte ce n-au avut în deşuchere: Bill Clinton a trebuit să-şi ascundă cultura, în timp ce Bushuleţ chiar a făcut paradă de ignoranţă.
 Pentru păstrarea obiceiurilor, să încălcăm legile.

****


Mexicanilor, iarna americană le pare un iad alb; aflîndu-se în miezul său la începutul anilor '80, Fuentes a fost vizitat de ideea de a-şi rearanja opera scrisă ori proiectată într-un "sistem" cuprinzător. De atunci, acest sistem, intitulat Vîrsta timpului, a trecut prin mai multe versiuni. Cea de-a treia datează din 1994 şi conţine paisprezece categorii, de la Răul de timp (El mal del tiempo, în care intră Aura, Aniversarea şi O familie îndepărtată) pînă la Cronicile timpului nostru şi Portocalul. Mai mult o colecţie dirijată decît un sistem propriu-zis, Vîrsta timpului conţine cîteva locuri goale pe care le vor umple romanele viitoare. În categoria "timpului politic" e anunţat din 1993 romanul El sillón del águila, care va apărea în 2002 cu titlul uşor schimbat La silla del águila (Jilţul Vulturului). Corpul şi corpul limbajului sînt datele imediate ale universului narativ al lui Fuentes, în care dragostea e suverană, ca la García Márquez, Cortázar sau Bioy Casares. Textele sale sînt atotcuprinzătoare şi surprinzătoare, carnale, corporale, ritual şi neadecvate ca un sacrificiu aztec in Times Square. Umorul său e dincolo de ironie, absurd şi satiră, aproape sublim în exagerările sale parodice. Dincolo de mîndria construcţiei de sine, şi datorită ei, voinţa de a-şi sistematiza opera e semn al auto-parodiei.

Fuentes crede că "secolul XX este unul al ilegalităţii, al crimei şi al epuizării credinţei în iluzia progresului. Ne găsim într-un timp fără nume şi fiecare roman e o explorare în timp" (Vîrsta timpului [La Edad del Tiempo], inteviu acordat lui Raymond Leslie Williams la Los Angeles în aprilie 1994; publicat în volumul acestuia din urmă Scrierile lui Carlos Fuentes [The Writings of C.F.], Austin: University of Texas Press, 1996, 149-150).

Între investigaţiile sale temporale, exemple strălucitoare sînt romanele Moartea lui Artemio Cruz (La muerte de A.C., 1962), Terra nostra (1975) şi Cristofor nenăscut (Cristóbal nonato, 1987). Cel dintîi e capodopera sa romanescă prin care şi-a cîştigat notorietatea de care se bucură şi suferă şi acum. Aici revoluţionarul ce ajunge la corupţie îşi revede viaţa într-o stare de perfectă sincronie; timpul, istoria lineară, cronologia, dispar în multiplele refracţii ale unui spaţiu narativ cubist. Putrefacţia este expusă în cuburile astfel tăiate. Terra nostra este un "roman total" în care episodul central al construirii Escorialului este infinit antologabil (cum spunea Alejo Carpentier, considerînd romanul lui Fuentes drept mai important decît cele două romane cu care el însuşi concura în 1977 pentru Premiul internaţional Rómulo Gallegos. Pentru Carpentier, Terra nostra era romanul recuceririi (reconquista, cuvînt folosit pentru a desemna recucerirea peninsulei iberice de către spanioli de sub stăpînirea arabă între secolele IX şi XV) Spaniei de către creolul latino-american. Romanul, care a primit premiul Gallegos, reconstituie cucerirea lumii noi de către spanioli şi se sprijină pe mărturiile, corespondenţa şi cronicile conquistei, între ele cele ale lui Bernal Díaz del Castillo (Scurtă istorie a cuceririi Noii Spanii [Breve historia de la conquista de la Nueva España]), şi Alvar Núñez Cabeza de Vaca (Naufragii şi comentarii [Naufragios y comentarios con dos cartas y redacción de Hernando de Ribera]). Roman neo-istoric, Terra nostra repovesteşte în cheie majoră fapte petrecute între 1492, anul mirabil al Spaniei, şi 1598, anul morţii regelui Filip al II-lea. În fine, Cristofor nenăscut e o profeţie apocaliptică situată la o jumătate de mileniu de la ultima descoperire a Lumii Noi de către Cristofor Columb. În noua Nouă Lume, în care Cristofor încă nu se naşte, ni se anunţă un Mexic viitor în care limba naţională se va dezmembra pe măsură ce ţara va fi mutilată. Aici, ca în Regiunea cea mai transparentă, Fuentes inventariază o multitudine de subdialecte şi idiostiluri ale spaniolei mexicane, care închipuie un haos lingvistic prefigurînd un nou Babel prevestit de un profet intra-uterin, povestitor al celor ce n-au fost încă.

În eseul său devenit "biblie" neoficială a autorilor acestui continent dual şi jumătate (America de Sud, Centrală şi Caraibele) care şi-au cîştigat notorietatea în anii boom-ului (de la sfîrşitul anilor '50 pînă la sfîrştiul deceniului al şaptelea), Noul roman hispano-american (Ciudad de México: Joaquin Mortiz, 1969), Fuentes declară paternitatea lui Borges asupra boom-ului; doar prin el şi prin urmaşii lui capătă continentul un limbaj propriu, prin limbajul lui rece, perfect, înţelegător şi comprehensiv cum spaniola nu mai cunoscuse de la Cervantes şi Quevedo. Marii prozatori latino-americani - Carpentier, García Márquez, Vargas Llosa şi Fuentes însuşi - sînt moştenitorii acestui limbaj ca şi supraomenesc, pe care îl respectă şi contrazic după cum tinerii romantici din Jena anului 1800 îl respectă şi contrazic pe celălalt virgin al tradiţiei vestice, Immanuel Kant. Limbajul lui Fuentes atinge fineţea lui Borges uneori, dar trebuie sa o trădeze adesea, căci Fuentes e romancier, iar Borges a dispreţuit romanul cu patimă şi argumente.

****


"Un înger negru al timpului pierdut ce pare să zboare deasupra Americii Latine, această specie de Balcani ai culturii, mai ales a vieţii literare... din care trebuie să ieşi din cînd în cînd ca să respiri aer curat. Marii autori latinoamericani, aproape fără excepţie, au trăit o vreme în străinătate, de la Inca Garcilaso (sec. XVI) la Borges, Cortázar, Neruda ori Paz (care spunea că acum, pentru prima oară, latinoamericanii sînt contemporanii omenirii). Fuentes, călător enorm, a trăit în Mexic şi în Statele Unite, în Anglia şi Spania şi a călătorit în Ahasveria; respiraţia sa, lipsită de astma proustiană, e de lungă durată; temeinică, i-a dat impulsul şi prilejul de a scrie cronica lumii moderne. E un autor dublu, care, unde ajunge, îşi întîlneşte statuile. A primit chiar şi premiul Nobel pentru literatură, după cum a gafat pios Preşedintele mexican Vicente Fox şi nu doar faptul că a continuat să nu primească premiul Nobel pentru literatură i-a întreţinut invidia pentru Octavio Paz, fostul să mentor şi, apoi, oponent.

Acum cîţiva ani, cînd l-am întîlnit, Carlos Fuentes arăta - la cincisprezece luştri şi de la înălţimea lui tutelară de politician carismatic din Ciudad de México - a se fi oprit în graţia şi puterea miezului vieţii. Odalisca flască a cronologiei îl lăsase să se adîncească, în cercuri concentrice, în propriul mijloc al vieţii, ca în vîrtejul unui profet. Nu multora le este dată voinţa elegantă şi incandescentă a refuzului de a fi luaţi de vreme iar el părea că şi-o însuşise ca pe un drept pe care îl exprima liber. Ca altădată Goethe ori Thomas Mann, el e un prolific şi vorace creator enciclopedic. Încercat în toate genurile literare, asiduu în jurnalistică, critic al lumii contemporane, pe care o cunoaşte mai bine decît mai toţi membrii ei, Fuentes e un scriitor inevitabil, căci este al vremii noastre precum noi am putea fi ai vremii lui.

(London, Ontario, octombrie 2004)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer