Crăciunul nostru e în acelaşi timp pământean şi exotic: bradul, zăpada (a cărei prezenţă e din ce în ce mai neregulată, din pricina capriciilor efectului de seră) dar pe de altă parte CITRICELE, luminoase ca soarele, dulci şi zemoase, fruct interzis al unui rai unde trebuie să fie mai cald ca la noi.
Citind diversele confesiuni de Crăciun de pe Liternet din anii trecuţi, am remarcat că unul dintre cuvintele-cheie cu care mulţi dintre noi asociază Crăciunul e portocala. Normal, în condiţiile în care în comunism era, dacă nu fructul oprit, cel puţin cel râvnit - acel fruct senzual, de lumină, ambasador al unor lumi libere care arunca în noi cu citrice de după Zid. Acum portocale se găsesc peste tot, tot anul, şi dacă pentru destui compatrioţi preţurile lor sunt ridicate (în general, o portocală în România costă cât una în Franţa), magia caracterului lor paradoxal de "fructe de iarnă" s-a estompat. Ce magie mai pot exercita asupra copiilor portocalele-de-Crăciun, la vârsta la care fiecare adună mituri personale care îi vor servi pe mai încolo de nostalgie a propriului paradis pierdut?
M-am întrebat mereu care e spiritul Crăciunului pe alte meleaguri. Acolo unde nu e frig, ori unde e frig în altă perioadă a anului, din motive de antipozi. Acolo, Crăciunul e cam anapoda (cuvânt de origine greacă, cu semnificaţia de răsturnat). E 25 decembrie, suntem în toiul verii. Cum procedăm? Dar în ţările cu plaje cu ape ca limonada mărginite de palmieri, ce rezonanţă poate avea Crăciunul- când l-ai trăit "cum se cuvine", pe alte plaiuri? Dar atunci când te-ai născut acolo, şi când pentru tine bradul înzăpezit e la fel de inedit ca pentru noi cocotierul? Se practică palmierul de Crăciun? Sau se recurge la bradul cel mai clasic, de import sau plastic?
Oare cât de sinceră poate fi rezonanţa unei sărbători de iarnă boreală în inima unui popor trăitor sub tropice? Se cuvine să fie el tradus-şi-adaptat, sau importat ca atare, cu rigoarea canonului? Şi în acest ultim caz, nu riscă să devină la fel de ridicol ca obstinaţia cu care pedagogii francofoni le vorbeau populaţiilor de culoare din fostele colonii despre "nos ancêtres, les gaulois"? Ce vrajă pot avea portocalele de Crăciun, în ţările cu portocali pe stradă? Cu ocazia aniversară, le substituie cei de acolo cu mai-exoticele mere? Bineînţeles că nu. Exotismul a urmat din totdeauna o singură direcţie: de la poli către ecuator. Frigul şi fructele lui nu pot fi exotice pentru nimeni (pot fi, eventual, bune). Cum bine zice Charles Aznavour: Emmenez-moi au bout de la terre, emmenez-moi au pays de merveilles, il me semble que la misère serait moins pénible au soleil... Cu siguranţă. Şi mizeria de acasă, îndulcită în seara de Crăciun la lumina portocalelor...
De unde vin portocalele? Din Portugalia, am intuit-o de mic copil (aşa cum brazii veneau din Brazilia, argintul din Argentina şi bulgării din Bulgaria). Mă încăpăţănez să cred că portocala a fost fructul cunoaşterii dintru început, sprijinindu-mă pe ambiguitatea biblică (în originalul ebraic al genezei, e vorba despre un fruct neprecizat, şi nu de măr în special).
Oare nu ar fi fost mai normal să se ţină Crăciunul austral în luna iulie? Calendarul nostru gregorian îşi are arbitrariile lui, şi în definitiv, sărbătorile au fost făcute pentru om şi nu invers. Ferm convins de nevinovăţia benignă a ereziei mele, am militat mental pentru dreptul sărbătoririi Crăciunului atunci când sufletul fiecăruia îl cere. Anul acesta, mi-am concretizat fantezia. Pe data de 15 iulie, într-o zi de joi mohorâtă şi cenuşie cum numai în Ile-de-France poţi întâlni în această perioadă a anului, soţia mea şi cu mine am tras storurile, am montat şi împodobit bradul, am deschis cadouri, am ascultat colinde cu Ştefan Hruşcă şi corul Madrigal, am petrecut şi am urat Crăciun fericit celor care ne-au telefonat întâmplător, stârnindu-le nedumerirea.
Câtă vreme aduce bucurie... Crăciun fericit tuturor celor care îl sărbătoresc, oricum, oriunde şi oricând!
Citiţi volumul Opere(te) (In)complete de acelaşi autor, în secţiunea EDITURĂ a portalului LiterNet.ro