Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peisajul matrice al sufletului (II)


Daniel Cristea-Enache

14.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Locul naşterii: uliţa Zorilor (fostă Malinovski) numărul 6, colonia muncitorească Petrila, Valea Jiului. Într-o singură casă gen vagon locuiau două familii de mineri, spaţiul celei a lui Sîrbu reducându-se la o singură cameră (destul de mare) şi un hol. Pentru ca indiciile topogafice să le preceadă pe cele simbolice, familia viitorului scriitor stătea în partea nordică a locuinţei, aceea dinspre Muntele Parâng (7). Colonia era multi-etnică, iar numeroase familii din ea: mixte. Prin urmare, conglomeratul etnic şi lingvistic al fostului Imperiu Austro-Ungar se regăseşte aici la nivel de suprafaţă şi de adâncime, impregnând cu un anume cosmopolitism ramurile diverselor familii şi biografiile membrilor ce le alcătuiesc. Dintre bunicii lui Ion D. Sîrbu, numai cel din partea tatălui, Nicolae Sârbu, "miner analfabet", dintr-un neam de moţi din Apuseni, vorbea exclusiv româneşte. În schimb, bunica în linie paternă, Maria Ursu, folosea "curent vreo patru limbi kezaro-crăieşti" (8). Tatăl, Ion Sârbu, vorbea tot "curent şi egal" româna, maghiara şi germana. Mama, Ecaterina/ Katherine născută Glaser, era nemţoaică după tată şi "pemoaică", după mamă. În dialectul bănăţean, pemoaică însemnând "von Böhmen", din Boemia. Ea se trăgea din coloniştii aduşi în Banat de împărăteasa Maria Theresa, astfel că o poveste cu halou de legendă va trece, firesc, în paginile fiului său: "Vezi, îmi povestea în anii copilăriei, când Împărăteasa ne-a adus cu căruţele în Banat, împărţeala pământurilor nu s-a făcut cu dreptate: pe şvabi, care aveau protecţie la ea, i-a aşezat în pământurile cele mai grase: iar pe noi, «pemi», ne-a împins peste români, între Oraviţa şi Moldova Nouă, numai dealuri sterpe, pietre, locuri slabe..." (9). După mărturisirile scriitorului, mama lui, "ţărancă ceho-germană din Banat, fostă servitoare la Belgrad" (10), "vorbea stâlcit şi româneşte, şi ungureşte" în perioada când l-a cunoscut pe Ion Sârbu. După spusele unora dintre colegii de Cerc Literar ai lui Ion D. Sîrbu, alte urme etnice apar în "compoziţia" sa, pe linie maternă: "tot era maică-sa pe jumătate slovacă", afirmă Cornel Regman (11), în timp ce Ştefan Aug. Doinaş vorbeşte despre originea lui "semimaghiară": "Îi ziceam adeseori Dezso, pentru a sublinia al doilea nume al său - Dezideriu - şi pentru a-i aminti originea sa semimaghiară." (12). În orice caz, indiferent de procentele defalcate ori amestecate genealogic, plurilingvismul este o caracteristică a familiei lui Ion D. Sîrbu, pe toate trunchiurile şi ramurile ei etnice. În plus, cele opt surori ale tatălui, "măritându-se în roza vânturilor", i-au adus "o mulţime de unchi şi veri de toate naţionalităţile: unguri, nemţi, cehi, italieni, ruşi, polonezi şi chiar evrei (de pildă, în certificatul meu de botez, naşi îmi sunt... Isidor Diralesio şi Ana Frenck)." (13).

Ne-am întors la momentul botezului. Alte câteva episoade senzaţionale (şi totuşi reale), premergătoare ori ulterioare lui, întăresc această specificitate à rebours, cu dublarea, triplarea unei coordonate etnice stabile, singulare. Larga familie a lui Ion D. Sîrbu şi scriitorul însuşi reprezintă orice altceva decât un rezervor de puritate naţională. La data când Ion Sârbu o întâlnea pe Ecaterina/ Katherine (în 1917), "aceasta era văduvă de război şi avea dintr-o primă căsătorie un copil, pe nume Leopold Stehlick" (14). Tatăl acestuia, Josef Stehlick, dat dispărut pe front, se întoarce însă, în 1922, "viu şi nevătămat" din Rusia. Situaţie cu potenţial conflictual, romanesc!... Are loc o explicaţie "minerească", după care se produce divorţul oficial de primul soţ şi se perfectează o nouă căsătorie cu Ion Sârbu. Josef Stehlick va emigra, împreună cu mulţi alţi proletari din fosta Austro-Ungarie, în Lumea Nouă, iar Ion D. Sîrbu va afla peste multe decenii că fratele său vitreg Leopold a fost ucis în 1968 de către nişte extremişti de dreapta, la São Paulo. Încă o dată, căutarea rudelor acestui unic frate este laborioasă, iar descoperirea lor: efectiv senzaţională. În textul scris În loc de autobiografie (între 5 şi 15 iunie 1981), lucrurile, datele sunt încă incerte: "Acest unic frate al meu, fost muncitor la fabrica «Aliança» din Sao Paulo, din informaţiile directe ce le deţin, a fost ucis, în condiţii încă nelămurite, de un grup de dreapta. Toate eforturile mele de a da de urma celor patru copii ai lui, până acum, s-au dovedit zadarnice." (15). În schimb, dintr-o epistolă scrisă pe data de 19 octombrie 1984 şi adresată lui Virgil Nemoianu, cititorul poate afla cum a reuşit Ion D. Sîrbu să îşi găsească rudele din Brazilia. Sensacional: "am descoperit că am în Brazilia o grămadă de strănepoţi şi nepoţi, de pe urma fratelui meu (după mamă), care a emigrat în 1922 (cu tatăl său, el având atunci 12 ani). Îmi scriu în portugheză şi engleză - e o senzaţie bizară să simţi că sângele apă nu se face... Te voi ruga odată - Baciu e prea bătrân şi prea departe - să scrii câteva cuvinte acestor rude ale mele, care m-au descoperit printr-un miracol; eu îi căutam, Crucea Roşie dăduse un anunţ în toate ziarele braziliene că este căutat Leopold Stehlick, asta în 1980; anul ăsta, una din mătuşile fetelor fratelui meu (mort în 1968), mergând la măcelar, în Sao Paolo, acesta i-a împachetat carnea într-un ziar vechi; ea, aruncând ochii peste ziar, vede capitolul «persoane căutate prin Crucea Roşie», citeşte Leopold Stehlick şi anunţă familia numeroasă. Fratele meu a avut trei fete: Catharina, Irina şi Magdalena... plus un fiu, Jose Carlos, sosit târziu. Ieri i-am scris în englezeşte acestui nepot al meu al cărui chip m-a cutremurat; are ochii mei din tinereţe, plus o tristeţe şi un dezechilibru interior, ca jar sau cenuşă. E şomer. Nu fumează, nu bea. I am a member of a religion of philosophic characters... Pentru el, eu sunt unchiul bogat din Est." (16). Romanescul frânturilor de existenţă ia aici o turnură aproape rocambolescă. Dar faptele şi întâmplările sunt nu mai puţin reale, palpabile. Într-un post-scriptum la o altă scrisoare trimisă lui Virgil Nemoianu (la data de 26 ianuarie 1985), Ion D. Sîrbu va face următoarea notaţie: "Primit azi un pachet cu cafea de la rudele mele descoperite în Sao Paolo, în Brazilia. Parcă te rugasem să le trimiţi o ilustrată. Dar îl voi ruga şi pe prietenul meu Baciu din Honolulu să le scrie. Îmi trimit cărţi... în portugheză. Nu le vine să creadă că nu ştiu portugheza." (17).

De la São Paulo ne întoarcem în Petrila copilăriei scriitorului. Aici, în defileul pe care îl formează apele Jiului, sub muntele Parâng, colonia minerească număra, în anul 1919, aproape 4 500 de locuitori. Dintre ei, în jur de 2 900 erau români, iar restul: unguri, germani, italieni, boemi, slovaci, ruteni. (18) Structura polietnică a Coloniei îşi asociază alte două caracteristici devenite - într-un viitor discurs autobiografic - omologii şi corespondenţe. Pe de o parte, nivelul de civilizare şi sistematizare urbană era unul mediu, Petrila nefiind "nici sat, nici oraş, nici comună" (19). Pe de altă parte, configuraţia strict geografică a locurilor ar putea fi topită, fără un apreciabil efort de stilizare, în acea linie ondulată (deal-vale) a spaţiului mioritic. Cert este că pentru viitorul scriitor peisajul petrilean va deveni, într-o privire retrospectivă şi integratoare, unul matricial. Un adevărat axis mundi: "îmi dau seama, sunt obligat a recunoaşte că peisajul matrice al sufletului meu este această colonie minerească, polietnică şi mozaicată, o lume ce nu seamănă cu nici un alt loc din ţară, cu nici o aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri..." (20). Locul naşterii şi al copilăriei capătă nu numai un contur de unicitate (fapt cu atât mai relevant, cu cât Ion D. Sîrbu se va simţi, peste ani, realmente exilat în "Isarlîk-ul" craiovean), ci şi un fluid vital, scriitorul ataşându-i empatic însuşiri de fiinţă vie (lumea lăsată în urmă nu seamănă, în ochii lui, cu nimic şi cu nimeni)... Petrila se va regăsi apoi, cu tot cu nimbul cu care o înzestrează fiul minerului Ion Sârbu, în multe dintre paginile prozatorului: în nuvelele din Şoarecele B şi alte povestiri (ciclul Colonie), în romanele De ce plânge mama? şi Dansul ursului. Un întreg volum se intitulează Povestiri petrilene. Iar o pagină foarte frumoasă îi este dedicată în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: "Părinţii mei, oameni foarte săraci, locuind într-o mizeră colonie minieră, participau anual la patru baluri mari, la câteva nunţi, la dese petreceri de familie. Tata îşi avea zilele sale de sindicat, cârciumă, vandră. Mama, în fiecare seară, după ce ne culca, pleca, nu în vizită, ci «în poveşti». Se culca la unu noaptea. Duminica eram cu toţii la biserică (tata cânta în cor), după-masă la obligatoria plimbare în parc. Fanfara cânta frumos, lumea trebuia să vadă cum suntem îmbrăcaţi. Existau popici, fotbal, chermeze. Joia şi Duminica câte un film mut. Ieşiri la iarbă verde de 1 Mai, Sânziene şi Sfânta Maria Mică. Mama, catolică rurală, bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Haţeg, Rodna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină. În concediile sale, Tata pleca la coasă, la momârlani. Stătea două săptămâni în Băniţa, Baru-Mare sau Merişor. Se citea enorm în colonie, se cânta seara. Numai pe uliţa noastră erau două trompete şi un clarinet." (21).

Note:

7. Nicolae Oprea, vol. cit., p. 5.

8. Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 575.

9. Idem, ibidem, pp. 575-576.

10. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 38. Belgrad, capitala Serbiei şi apoi a Iugoslaviei, sau Beograd, vechiul nume al oraşului Alba Iulia? Cf. În loc de autobiografie, vol. cit., p. 576. Este, totuşi, mult mai plauzibil ca mama lui Ion D. Sîrbu, "ţărancă ceho-germană din Banat", să fi muncit, înainte de căsătoria cu Ion Sârbu, la Alba Iulia, oraş aflat destul de aproape de Petrila şi punct, la acea dată, pe harta Imperiului. Nu reiese de nicăieri că Ecaterina/ Katherine născută Glaser ar fi trăit, fie şi numai pe o perioadă scurtă, în Serbia.

11. Cornel Regman, Curajul civic şi puterea de abnegaţie, în "Caiete critice", nr. 10-12 (95-97)/ 1995, p. 73.

12. Ştefan Aug. Doinaş, "Măştile lui Ion D. Sîrbu", ibidem, p. 68.

13. Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie, vol. cit., p. 575.

14. Idem, ibidem, p. 576.

15. Idem, ibidem.

16. Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., pp. 306-307.

17. Idem, ibidem, p. 331. Iată şi răspunsurile lui Virgil Nemoianu la solicitările făcute de "unchiul bogat din Est" pentru a ţine legătura cu rudele sale braziliene: "Fireşte că pentru neamurile-ţi braziliene sunt gata să fac orice pot - să le scriu etc. (Nu-mi dăduşi adresa însă, oltene de adopţiune)." (p. 316); "Zilele acestea voi scrie nepotului brazilian; ce poate el înţelege oare încă din rădăcinile sale atât de îndepărtate şi din creşterile sau descreşterile acestor rădăcini? Vom vedea!" (p. 320).

18. Apud Nicolae Oprea, vol. cit., p. 7.

19. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. II, p. 187.

20. Idem, În loc de autobiografie, vol. cit., pp. 574-575.

21. Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., vol. I, pp. 118-119.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Radna, nu Rodna
    Anonim Radna, 15.03.2017, 09:59

    Mama lui I.D. Sîrbu, ”catolică rurală”, mergea în pelerinaj la Radna, azi localitate componentă a orașului Lipova, județul Arad, și nu la Rodna (județul Bistrița-Năsăud). La Radna este o veche biserică catolică unde se merge în pelerinaj de Sf. Maria. Deși e cam mult pe jos din Petrila până la Radna, e oricum mai puțin decât până la Rodna! (rândul 4 de jos în sus)

Spacer Spacer