Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

„Mreana” şi cumpăna (VI)


Daniel Cristea-Enache

14.03.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am văzut că înscrierea tânărului bacalaureat la Facultatea de Litere şi Filosofie (şi la cea de Drept) se produce în anumite, decisive, conjuncturi istorice şi biografice. Între evoluţiile întristătoare la scară naţională şi cele strict individuale există, în faza iniţială, o bună coincidenţă pentru cel care, profitând de refugiul la Sibiu al Universităţii clujene, va deveni în toamna lui 1940 student al ei. Cornel Regman, viitorul amic şi tovarăş de grupare literară, conturează după mai bine de jumătate de veac portretul uşor de remarcat (în contextul preponderent feminin al Literelor sibiene) al unui nou venit cu trăsături mai mature: »Când în toamna lui 1940, Universitatea din Cluj refugiată la Sibiu (parţial şi la Timişoara) îşi deschidea porţile, Literele şi Filosofia, ca totdeauna în criză de băieţi, înregistrau apariţia unui nou venit, robust, vital, smead la faţă, cu ochii înneguraţi şi o bărbie proeminentă ca de boxer, uşor stângaci printre «balici» - cum se numeau studenţii din anul I -, decât care părea şi efectiv era mai matur, ca unul cu armata făcută şi cu un an de ucenicie la activ înainte de a putea urma cursul superior al liceului din Petroşani. Cum cursurile şi seminariile nu erau organizate pe ani, uşor i-a fost neofitului să se apropie (de cei, n.n.) de-o vârstă, dar din anii mai mari: Radu Stanca, Ovidiu Drimba, Eugen Todoran, subsemnatul, dar şi de colegii intraţi în Facultate odată cu el: I. Negoiţescu, Ion Oana etc. Sunt toţi aceştia chiar viitorii semnatari ai «Manifestului» Cercului Literar din Sibiu din 1943, pentru moment însă doar colaboratorii revistei studenţeşti Curţile Dorului, apărută în ianuarie 1941.» (1). O mărturie preţioasă, venită de la un insider al succesivelor grupări studenţeşti, aflat în nucleul semnatarilor Manifestului din 1943. Ea jalonează traseul comun din primii ani universitari, subliniind, în acelaşi timp, diferenţa şi co-participarea lui Sîrbu. E limpede că cel născut în colonia petrileană vine dintr-o altă lume şi aparţine unui alt cod cultural decât majoritatea colegilor săi cultivaţi şi de familie bună, care vor da osatura Cercului Literar. O serie amplă de note diferenţiale şi opoziţii relevante (sub raport biologic: natură frustă şi sportivă / natură complicată şi subţiată de cultură; biografic: zonă de extracţie minerească / spaţiu de apartenenţă şi modelare urbană; cultural-educaţional: tabula rasa în primii ani / precoce educaţie estetică; ideologic: aderenţa la o stângă proletară / menţinere în cadrul burgheziei citadine) se deschide încă din acest moment al contactului prim, studenţesc şi cenaclist. Cu toate sentimentele de prietenie şi solidaritate care îl vor lega de unii »cerchişti», Ion D. Sîrbu va fi şi va rămâne toată viaţa o figură originală şi destul de marginală, un component problematic al Cercului, cu o filosofie şi o conduită artistică diferite. Unghiul său larg de abatere de la modelul tare al Cercului Literar va rezulta, indirect dar nu mai puţin convingător, şi din analiza consacrată grupării, cu momentele, reperele şi articulaţiile ei doctrinare. (V. infra, subcapitolul Cercul Literar de la Sibiu). Într-o scrisoare adresată, în 1982, prietenului I. Negoiţescu, Sîrbu însuşi conştientizează şi explică înscrierea lui tangenţială (nu profundă) la Cercul în care, totuşi, a figurat: »Azi îmi dau seama că eram un «tip aparte» când ne-am întâlnit la Sibiu; eram campion de fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mândru de Fizicul meu decât eraţi voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizant. Mărturisesc, tu m-ai atras spre Litere, deşi eu nu dădeam o oră de călărie - cu un cal de rasă - prin Dumbravă - pe toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul (...) Eu nu am avut talent, a trebuit să suplinesc acest dar al Zeilor, printr-o imensă, teribilă, niciodată terminată suferinţă fizică şi morală. În acest sens am făcut norma pentru voi toţi, ăsta a fost şi rolul meu în Cerc, acela de a tot pleca în războaie şi de a le tot pierde fără glorie, fără decoraţii, doar cu răni şi păduchi...» (2).

Foarte curând după intrarea în Universitatea refugiată la Sibiu, apare clivajul între biografia tânărului cu simpatii şi solidarităţi de stânga şi acelea, strânse pe durata studiilor într-un singur set, ale colegilor de seminar. Au aceiaşi profesori, absolut remarcabili (printre ei: Lucian Blaga, la Filosofia culturii; Victor Iancu, la Estetică generală; Liviu Rusu, la Estetică literară; Ion Breazu şi D. Popovici, la Literatură română; Henri Jaquier, la Limba franceză; Nicolae Mărgineanu, la Psihologie aplicată...(3), urmează aceleaşi cursuri şi citesc cam aceleaşi cărţi - numai că Ion D. Sîrbu va trece şi printr-un alt gen de experienţe, de care ceilalţi sunt feriţi. Intervalul cuprins între toamna lui 1940 şi vara lui 1941 este, pentru el, deosebit de plin. Are, la finele primului an universitar la Litere şi Filosofie, rezultate foarte bune. În februarie 1941, scoate împreună cu Ion Oana la Alba Iulia o revistă-efemeridă, »Răscruci» (două numere cu totul: Caietul nr. 1 şi Caietul nr. 2), unde se produce debutul său publicistic, pe aceeaşi pagină cu I. Negoiţescu (4). Stilistica - dacă nu şi ideaţia - este naivă (5), dar putem regăsi în textul tânărului autor aerul sumbru al războiului mondial în curs şi, deopotrivă, unele inflexiuni premonitorii, în final: »Războiul, desigur, a aruncat multe poduri în aer. Să ne silim, ca puntea de argint, ce uneşte sufletele noastre cu ogorul străbunilor, să nu fie distrusă. Atunci ar fi într-adevăr jale.» (6). Veritabilul debut gazetăresc (cum însuşi îl consideră) are loc însă pe 9 aprilie 1941, în paginile ziarului sibian »Ţara», condus de Grigore Popa. Articolul intitulat Muncitorii constituie începutul unei fulminante serii publicistice, desfăşurate (nu cotidian, dar ritmic) de la numărul 2 şi până la numărul 101, din august 1941, în care îi apare textul Războiul celor care nu luptă. Semnătura variază, tatonant (D. Sârbu, Ion D. Sârbu, I.D.S.), e înlocuită de un pseudonim (P. Trileanu), la articolul scurt şi pregnant despre viaţa insuportabilă a minerilor (De ce?, nr. 18) sau lipseşte cu totul (la reportajele-dinamită Grevă la minele din Petroşani, nr. 25, şi Sentinţa în procesul greviştilor din Valea Jiului, nr. 27). Cât despre temele abordate de tânărul gazetar şi reporter de serviciu, în condiţiile specifice, le va rezuma chiar Ion D. Sîrbu, în mai multe confesiuni epistolare ulterioare: »scriam vitejeşte despre clasa muncitoare, despre uriaşa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941» (7); »După căderea legionarilor, încep să scriu la Ţara lui Grigore Popa. Îndrumat în gazetărie de Tiberiu Rebreanu, care m-a iubit mult şi care din cauza mea a fost dat afară din redacţie. Scriu despre mineri, muncitori. (Beniuc scria despre înaintarea victorioasă a trupelor germane în Iugoslavia: despre spaţiul nostru vital, despre ouăle roşii pascale.)» (8); »Fiind în vacanţă, a izbucnit greva; nu de la o înmormântare (...), ci de la înfiinţarea unor carcere la fiecare mină... Am scris trei articole fulminante despre această grevă («vrem pâine, nu carcere»). Tiberiu Rebreanu mi le băga în pagină... Al treilea articol a rămas doar în şpalt, cenzura militară s-a sesizat... La întoarcerea în Sibiu, aflu surprins că sunt dat afară din redacţie (...), e dat afară şi Tiberiu Rebreanu... Pe atunci, activam cu umor şi fantezie într-o ilegală celulă de partid. (...) Sunt chemat la regiment şi mi se comunică ritos că decretul meu de sublocotenent de rezervă (...) mi s-a retras; redeveneam sergent...» (9).

Această grevă minerească, o dramă colectivă, profesională şi comunitară cu care fiul lui Ion Sârbu se solidarizează, reprezintă un important nucleu de tensiune în scrisul, ca şi în viaţa aşa-numitului P. Trileanu. Tânărul publicist este eliminat din redacţie, iar absolventului şcolii de ofiţeri rezervă i se retrage gradul obţinut, ceea ce îl retrogradează la statutul de sergent. Între episodul grevei din aprilie-mai 1941 (10) şi Ordinul de concentrare primit de Ion D. Sîrbu pe 25 iulie 1941 există aşadar o legătură strânsă, chiar dacă traseul cauză-efect este acoperit de perdelele de fum autojustificatoare ale birocraţiei militare şi universitare. Raportul acesta de consecuţie (nu logică, dar punitivă) va fi luminat pe deplin într-o scurtă povestire publicată la maturitatea târzie a volumului Şoarecele B şi alte povestiri (1983). Secvenţa a şasea din ciclul transparent-biografic Colonie, intitulată Mreana, focalizează exact momentul anterior concentrării tânărului ofiţer şi student, devenit, în urma comportamentului neconform cu linia oficială, simplu sergent şi nu-întru-totul-student. Să vedem mai întâi cadrul desfăşurării narative: »După greva din aprilie fuseseră militarizate toate minele, fabricile, uzinele. (...) Mama, ţărancă fatalistă, îmi călca lingeria de campanie: ea credea în Dumnezeu, îşi mormăia rozariile catolice, stăpânindu-se. Tata fusese în schimb de noapte, avusese apoi o audienţă la domnul colonel comandant al minei» (11). Apoi, oferta de colaborare (cu noul regim, militarizat, al minei) făcută tatălui, vechi şi respectat sindicalist: »- Propuneri. Domnule în sus, domnule în jos, am auzit, ştim, desigur, vă înţelegem, aveţi un singur băiat, e student, ar exista un ordin, am putea să-l mobilizăm pe loc... Dar, pentru asta, dumneavoastră, ca om de încredere, ca fost secretar, ca bun român, ortodox... ar trebui să colaboraţi. Cu noi.» (12). La fel de relevante sunt, în şi pentru contextul respectiv, »socotelile» pe care şi le face tânărul însuşi, viitor combatant à contre coeur: »- Tată, îi spusei, eu socotelile mi le-am făcut. Sunt sergent, comandant de tun anticar, voi ajunge în linia întâi... Ei, bine... în sfârşit: am de gând să trec la ruşi. Ce zici?» (13). Tatăl, care a făcut primul război şi a stat prizonier la ruşi, se gândeşte, se gândeşte, păleşte, se aşează trudit pe un pietroi, cu tâmplele în mâini, într-o frământare dureroasă, după care, »ca un om ajuns la capătul puterilor», îşi declară, printre lacrimi, neputinţa. Dumnezeu îi este martor, nu-i poate da fiului său nici un sfat. Jos, sub dig, în apa murdară a Jiului, doi şobolani mari cât nişte pisici se încaieră cu ferocitate, disputându-şi »spaţiul vital» (cu formula folosită de autor) al unei mrene argintii-albastre, care abia mai zvâcneşte.

Note:
1. Cornel Regman, Curajul civic şi puterea de abnegaţie, în »Caiete critice», nr. cit., p. 73.

2. Ion D. Sîrbu, Traversarea Cortinei, vol. cit., pp. 74-75.

3. Lista îi mai include pe Umberto Cianciolo (Limba italiană), Theodor Naum (Limba latină), Ştefan Bezdechi (Limba greacă), Onisifor Ghibu (Pedagogie-Didactică), D.D. Roşca (lecţiile practice de didactică, desfăşurate la Liceul »Gheorghe Lazăr»). Toţi evocaţi, peste ani, cu întreaga căldură a recunoştinţei: »Marea fericire şi mândrie a tinereţelor mele au constituit-o dascălii pe care i-am avut (...) în anii aceia de teroare şi fascism, ei au ştiu să ne dirijeze spiritual lecturile şi curiozitatea ştiinţifică spre valorile democratice ale Europei veşnice. Aceşti profesori nu ne-au impus sistemul lor de gândire: ne-au învăţat să ne alegem singuri şi metoda şi calea şi sursele de informare. Au avut răbdare, ne invitau acasă la ei, discutau ore întregi cu noi prin parcurile oraşului. Şi nu se supărau când, cu acea impetuozitate a juneţei, îi contraziceam şi, uneori, îi chiar negam. Aveau răbdare, repet, şi aveau ceea ce aş numi vocaţie şi dragoste de dascăli.». Interviu realizat de Nicolae Pop, în vol. Perimetru sentimental. Dialoguri cu scriitori olteni, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980, pp. 284-285.

4. Debutul absolut, cu semnătura D.I. Sîrbu, petrecându-se totuşi cu patru ani mai devreme, cu o traducere din Charles Baudelaire publicată în revista »Pagini literare» din Turda (anul IV, nr. 6-8, 1937, p. 309). Acesteia i-au urmat, în aceeaşi revistă, două traduceri din Alfred de Vigny (anul IV, nr. 10-11, 1937) şi Hégesippe Moreau (anul V, 1938).

5. O mostră din cuprinsul Răscrucilor lui D. Sîrbu: »Ne-am da seama că noi nu suntem numai noi; că dacă am şterge cu duhul bunăvoinţei ceea ce ambiţia şi falsa credinţă au aşezat acolo, atunci am vedea că în străfunduri dăinuie, încă puternic, spuză de foc bătrân: iubirea de ţară. La această iubire noi nu am contribuit cu nimic. Am încercat uneori s-o colorăm, am îmbrăcat-o în podoabele deşarte ale timpurilor noastre, am murdărit-o uneori, însă nu am schimbat-o niciodată. Şi astăzi, la răscruce de drumuri, tot la ea ne întoarcem. Şi suntem fericiţi că după toate prăbuşirile prezentului, după toate cutremurele gândului, speranţele îngheţate găsesc aici căldură din belşug.». În Ion D. Sîrbu, Râs-cu-plânsul nostru valah, publicistică, vol. V, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dumitru Velea, eseu de Lelia Nicolescu, Editura Fundaţiei Culturale »Ion D. Sîrbu», Petroşani, 1999, p. 8.

6. Idem, ibidem, p. 9.

7. »Eu l-am văzut pe Blaga plângând...». Interviu realizat de Ion Jianu, apărut integral în »Solstiţiu», Petroşani, nr. 1-10/ 1990. Inclus în Atlet al mizeriei, vol. cit., p. 129.

8. Scrisoare către Ion Vartic (18 martie 1985), în: Ion D. Sîrbu, Scrisori către bunul Dumnezeu, ed. cit., p. 157.

9. Scrisori către Ion Maxim, în »Luceafărul», nr. 17, 6 mai 1998. Apud Lelia Nicolescu, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1999, pp. 40-41.

10. Frunze care ard, piesa dedicată minerilor grevişti, este precedată în primul volum de Teatru al autorului (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976) de un text figurând În loc de prefaţă, în care desfăşurarea conflictului şi »rezolvarea» lui sunt rezumate strict-expozitiv: »Greva a continuat până la 5 mai 1941, fapt menţionat de o adresă a Inspectoratului muncii Deva: «La petiţia dv. nr. 6546/ 1941 avem onoarea a vă confirma că în ziua de 15 aprilie 1941 s-a produs greva parţială la exploatarea dv. din Petrila, care s-a repetat în ziua de 18 aprilie a.c., când s-a produs greva şi la minele din Aninoasa. Apoi în dimineaţa zilei de 22 aprilie s-a produs greva generală la toate exploatările din Valea Jiului, care a durat până în ziua de 29 aprilie, de la care dată lucrul a fost reluat, parţial, greva încetând complet în ziua de 5 mai 1941.» (...) Din adresa trimisă familiilor celor condamnaţi: «Prin sentinţa nr. 231/ 7.VII.1941, rămasă definitivă şi executorie, aţi fost condamnat la 7 ani temniţă grea pentru crima de constituire de nuclee comuniste... Totodată vă punem în vedere să predaţi în termen de 15 zile Serviciului de întreţinere... locuinţa ce o ocupaţi»». Aceste extrase din volumul Cărbune şi istorie (realizat de Clement Neguţ, Pavel Munteanu, Ion Pojorogu şi editat de Comitetul pentru Cultură şi Artă, Petroşani, 1968), Ion D. Sîrbu le amplasează, asumându-le, în prefaţa dramei pe care a scris-o »în memoria bunului meu tată». De precizat, pentru o mai bună contextualizare a mişcării greviste, că ea venea după ce, la 18 februarie, dictatura antonesciană militarizase toate instituţiile şi întreprinderile de stat şi particulare considerate de interes strategic. În mod firesc, minele şi exploatările de cărbuni ocupau un loc important pe această listă. Cât priveşte posibilitatea de translare temporală a protestului minerilor, din anii regimului comunist în cei ai regimului antonescian, v. cazul piesei Sovrom-Cărbune, expus la pp. 50-52 din prezenta lucrare. V. şi infra, nota 64.

11. Ion D. Sîrbu, Şoarecele B şi alte povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 406.

12. Idem, ibidem, p. 407.

13. Idem, ibidem.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer